sâmbătă, 30 aprilie 2011

Svejk 27 - ultimul


Omului trebuie să-i treacă pe loc ceva prin minte, şi totu-i în regulă. Peste drum de mănăstirea Carmeliţilor din Praga, domnule oberlaitnant, avea cu ani în urmă o prăvălie cu iepuri de casă şi alte păsări un domn Jenom... Într-un timp a intrat în vorbă cu fiica legătorului de cărţi Bilek. Lui dom' Bilek nu-i era pe plac cunoştinţa asta şi chiar a şi spus-o public la cîrciumă că dacă cumva domnu Jenom ar veni să ceară mîna fiicei lui, l-ar azvîrli pe scări „ce n-a văzut lumea”. Domnul Jenom a băut zdravăn şi s-a dus la domnul Bilek, care l-a întîmpinat în antreu, cu un cuţit mare în mînă — din acela cu care se rotunjesc marginile cărţilor şi arată a satîr de tocat


Svejk 26 - penultimul


La cîrciuma noastră, „La Potirul”, din strada Bojiste, veneau, înainte de război, un poliţai, unu Hubicka, şi un domn redactor care umbla după picioare rupte, oameni călcaţi de tramvaie, sinucigaşi, ca să aibă ce scrie la ziar. Era un om tare vesel, mai mult îşi pierdea vremea pe la poliţie decît în redacţia lui. Într-o zi, dumnealui l-a îmbătat pe poliţaiul Hubicka, l-a dus în bucătărie şi au schimbat între ei hainele, astfel că poliţaiul a rămas îmbrăcat în civil, iar domnul redactor a devenit poliţai... a acoperit frumuşel numărul revolverului şi a pornit-o aşa în inspecţie prin Praga. În strada Resslova, dincolo de fostul penitenciar, a întîlnit în liniştea nopţii un domn mai în vîrstă, în cilindru şi palton căptuşit cu blană, care mergea la braţ cu o doamnă tot aşa, mai în vîrstă, şi tot în haină de blana. Se grăbeau amîndoi spre casă şi nu scoteau o vorbă. Redactorul a intrat în ei şi s-a stropşit la domnul cu joben: „Încetaţi odată cu zbieratul, că vă arestez!” 



Ritual de vindecare

Problema mea numărul unu la această ora este dacă să mă duc sau nu să cumpăr vreo două beri reci.
Aseară, nu mai ştiu cât era ceasul, am mâncat salată verde cu ridichi, apoi am băut o doză de Stella Artois. După câteva minute, cu sau fără legătură cu berea şi salata, m-au cuprins nişte frisoane atât de insuportabile, încât a trebuit să iau o plapumă şi să mă bag îmbrăcat sub ea, unde am dârdâit şi am tuşit toată noaptea. De ani şi ani nu am mai avut aşa un episod. Gripele mele sunt întotdeauna puternice şi dau simptome asemănătoare. Dar asta de ieri... nu ştiu ce să spun, poate nici nu e vorba de gripă.



Svejk 25


Plutonierul îşi răsuci o ţigară.
Iar Švejk citi pe patul carabinei numărul de serie şi izbucni:

— 4268! Numărul ăsta l-a avut o locomotivă de cale ferată de pe linia şaisprezece din gara Peciky. Trebuia dusă la depoul din Lysa pe Elba, pentru reparaţie, dar n-a fost chiar aşa de uşor, domnule plutonier, pentru că mecanicul care urma s-o conducă pînă acolo avea slabă ţinere de minte la cifre.


Svejk 24


— N-ar strica, spuse Švejk, dacă ai face-o pe prostul. Tot aşa, cînd am fost închis în arestul garnizoanei era cu noi un om deştept, învăţat, profesor la o şcoală comercială. Dezertase de pe front şi trebuia să i se intenteze un proces cu tămbălău mare, cu condamnare şi spînzurătoare, ca să le treacă şi altora pofta de-a mai spăla putina; dar acuzatul a izbutit foarte simplu să iasă basma curată din toată încurcătura. 



Svejk 23


— Eu, să vă spun una şi bună, domnule căprar, interveni Švejk, eu sînt soldat bătrîn, am făcut serviciu şi înainte de război, şi-ţi pot spune că înjurăturile şi sudălmile nu ajută la nimic. Cu ani în urmă, cînd eram militar, îmi amintesc că la noi în companie era un ciorbagiu; îi zicea Schreiter. Ăsta tot aşa, se reangajase pentru o ciorbă; putea de mult, de cînd era caporal, să plece acasă, dar şi el era, cum se zice, greu de cap. Şi tot aşa, omul stătea cît era ziulica de mare pe capul ostaşilor; se lipea de noi ca căcatul de cămaşă; cutare lucru nu-i plăcea că nu era bine, cutare lucru iarăşi, cică era împotriva regulamentului; ce să vă mai spun, ne făcea mizerie cum putea, şi cînd îl cătai, ne tot zicea: „Soldaţi sînteţi voi? Ciobani sînteţi!” într-o bună zi, n-am mai putut răbda şi am cerut să ies la kompanienraport.



Svejk 22


— In general, remarcă Švejk, felul ăsta de împerecheri e foarte interesant. La Praga, cunosc un chelner negru, pe nume Cristian. Tatăl lui a fost regele Abisiniei. Regele ăsta s-a prezentat cîndva, ca număr de atracţie, la un circ din Praga, la Stvanice. Aici s-a îndrăgostit de el o profesoară care scria poezioare despre ciobani şi despre pîrîiaşele din pădure, în revista Lady. Dumneaei s-a dus cu el la hotel unde au păcătuit — cum se spune în Sfîntă Scriptură — şi grozav s-a minunat cînd a născut un băiat cu totul şi cu lotul alb. Da să vezi că, după paisprezece zile, băieţaşul a început să se bronzeze. Arămiu, arămiu, dar peste o lună a prins a se înnegri. Peste o jumătate de an s-a făcut tuciuriu ca taică-său — regele Abisiniei. L-au dus la clinica dermatologică să-l decoloreze, dar acolo au spus că pielea e veritabilă, neagră-tuciurie şi că nu-i nimic de făcut. Aşa de rău îşi pierduse capul maică-sa că a început să ceară pe la toate revistele reţete şi sfaturi împotriva negrelei, că pînă la urmă au umflat-o şi au dus-o la balamucul Katerina. Pe micuţul negru l-au dat la orfelinat unde se distrau de minune pe seama lui. Mai tîrziu s-a făcut chelner şi dansator prin cafenelele de noapte. Astăzi, de pe urma lui se nasc mulatri cehi cu mare succes la dame şi care nu mai sînt aşa de vopsiţi ca el. Un student în medicină, care venea pe la cîrciumă „La Potirul”, ne-a povestit odată că socoteala nu-i chiar atît de simplă. O corcitură de asta plodeşte alte corcituri şi la urmă ajung să nu se mai deosebească de albi. Pe neaşteptate însă într-o generaţie oarecare apare iarăşi un negru. Închipuiţi-vă nenorocirea. Dumneata te însori cu o domnişoară. Bine. Javra e albă; albă de tot; şi deodată, pe nepusă masă, naşte un negru. Şi dacă cumva, cu nouă luni în urmă, o fi fost la „Variete” să vadă întrecerile atletice la care a concurat şi vreun negru, de bună seamă că treaba asta te cam pune pe gînduri.



Svejk 21


Nădăjduiesc că de data asta ai priceput, şi n-ar strica dacă ne-ai povesti mai pe larg cum a fost cu fărădelegile pe care le-ai săvîrşit la moara ta. Dar să nu faci ca fata din poveste, la spovedanie, care, după ce a înşirat preotului o seamă de păcate mărunte, a prins-o deodată ruşinea, mărturisind că în fiecare noapte a săvîrşit păcat trupesc. Auzind una ca asta, popii i-a lăsat gura apă şi a grăit sfinţia-sa către dînsa: „Nu te ruşina, copilă, că doar cu locul Domnului-Dumnezeului tău îl ţin; spune-mi fără sfială şi de-a fir a păr cum ai păcătuit cu fapta?” Fetiţa a început a plînge zicînd că ruşinea-i mare şi păcatul cumplit. Popa o ţinea înainte că nu are de ce se ruşina înaintea făpturii lui duhovniceşti. După multe nazuri şi codeli, fata i-a spus că în fiecare seară se dezbrăca şi se băga în aşternut. Şi iar a amuţit. Dar sfinţia-sa nu se da bătut. Şi a sfătuit fata să lase ruşinea deoparte, că omul este o fiinţă păcătoasă, dar că mila Domnului e fără sfîrşit. Auzind asta, fata a mai prins inimă şi printre lacrimi şi hohote i-a spus: „După ce m-am întins, goală, în pat, am început să adun murdăria dintre degetele de la picioare şi pe urmă am mirosit-o”. Ăsta a fost păcatul ei trupesc.


Svejk 20


— Nu oricine poate să fie deştept, domnule oberlaitnant, observă Švejk convingător. Proştii fac excepţie, pentru că altfel, dacă oricine ar fi deştept, s-ar aduna pe lumea asta atîta deşteptăciune că fiecare al doilea om ar fi tîmpit. Dacă, de pildă, domnule oberlaitnant, fiecare din noi ar cunoaşte legile naturii şi ar şti să socotească distanţele cereşti, i-ar stingheri pe cei din jurul lui, aşa cum făcea unul Capek, un domn care venea de multe ori pe la cîrciuma „La Potirul” şi care, cînd se lăsa noaptea, ieşea din bodegă, se uita la cerul înstelat şi, cînd se întorcea în circiumă, umbla de la unul la altul şi spunea: „Jupiter străluceşte astăzi grozav de frumos, dar tu habar n-ai, băiete, ce ai deasupra capului. Înţelegi tu, mă derbedeule, ce distanţe sînt astea? Dacă te-ar împuşca dintr-un tun, apoi ar trebui să zbori cu viteza unei ghiulele milioane şi milioane de ani ca să ajungi acolo.” Era atît de grosolan şi de spurcat la gură cînd spunea de-alde astea, că de cele mai multe ori zbura el din cîrciumă, cu viteza tramvaiului electric, domnule oberlaitnant, adică cu circa zece kilometri pe oră.



Svejk 19


Cu ani în urmă, pe vremea cînd făceam încă militărie la Budejovice, o singură dată am primit la cazarmă o scrisoare, şi acum o mai păstrez. Şi scoţînd dintr-un portofel de piele, soios, o scrisoare unsuroasă, începu să citească, ţinînd pasul cu calul locotenentului-major Lukáš, care mergea într-un trap domol:




Svejk 18


Dacă l-aţi fi cunoscut, domnule laitnant, pe bătrînul Vejvoda, meşter zidar din Vrsovice... ei, ăsta, domnule laitnant, şi-a zis într-o bună zi că în viaţa lui n-are să beie nici un fel de băutură cu care să se îmbete. A tras omul o duşcă de rachiu, ca să aibă putere la drum, şi a plecat de acasă ca să caute băuturi fără alcool. S-a oprit, aşadar, mai întîi la cîrciuma „La barieră”; a tras acolo un sfertuleţ de vermut şi aşa, într-o doară, s-a apucat să-l întrebe pe cîrciumar cam ce anume beau abstinenţii. Îşi spunea în gîndul lui că apa chioară e o băutură prea nesuferită, chiar pentru abstinenţi. Cîrciumarul l-a lămurit că abstinenţii beau sifon, limonadă, lapte, vin fără alcool, şi alte băuturi nealcoolizate. Din toate astea, bătrînului Vejvoda parcă tot vinul fără alcool i-a mirosit mai bine. A mai întrebat dacă există şi rachiuri fără alcool, a mai băut un sfertuleţ şi iar a mai stat la taifas cu cîrciumarul, zicînd că, într-adevăr, e mare păcat să te îmbeţi prea des, la care cîrciumarul i-a răspuns că nimic nu-i mai urît pe lumea asta decît omul beat care se îmbată în altă parte şi vine să se trezească la el cu o sticlă de sifon, şi pe deasupra mai face şi scandal. „Îmbată-te la mine, i-a spus cîrciumarul, şi eşti omul meu, altfel nu te cunosc.” 



vineri, 29 aprilie 2011

O doamna pe doua voci

Tot scriind despre Svejk, mi-am amintit de o fosta profesoara de biologie, doamna Iuncu. Cred ca am facut cu dumneaei biologie prin clasa a saptea. Era o femeie deosebit de interesanta. Corpolenta, insa mie mi se parea evident ca fusese o femeie frumoasa. In special ochii ei ma fascinau intr-un anume fel pe care nu-l puteam intelege. Chipul ei este singurul pe care l-am desenat in viata mea si ceea ce am izbutit sa fac era aproape o poza. Stateam in ora si o desenam, habar n-avea dumneaei cu ce ma ocup eu. Intreaga opratiune, foarte migaloasa, a durat cateva zile bune. Dar apoi, aproape ca nu-mi venea sa cred cat de mult semana desenul cu originalul. Imi pare extraordinar de rau ca am pierdut acea foaie.



Svejk 17


 Unii oameni sînt aşa de supărăcioşi, că te apucă şi groaza, continuă Švejk, purtat din nou de valul amintirilor. Într-o zi mergeam cu tramvaiul de la Vysocany la Praga. În staţia Liben s-a urcat un domn, Novotny. Cum l-am recunoscut, m-am dus lîngă el pe platformă şi am intrat în vorbă, zicîndu-i că amîndoi eram din Drazov. El însă s-a răstit la mine, furios, şi zicea să-l las în pace, că nu mă cunoaşte. Atunci am încercat să-l lămuresc, rugîndu-l să-şi amintească de mine care încă de mic copil veneam pe la dumnealui cu mama mea, pe care o chema Antonia, că pe tata îl chema Prokop şi era vechil. Dar nici după asta n-a vrut să mărturisească că ne cunoaştem. Atunci i-am dat şi alte amănunte, doar-doar l-oi face să-şi amintească... I-am spus că la Drazov erau doi Novotny, pe unul îl chema Tonda, iar pe celălalt Iosef, că el e cu siguranţă Iosef, cel despre care mi-au scris cunoscuţii din Drazov că şi-a împuşcat nevasta, care îi făcea zile amare din pricina beţiei lui... Şi ce să vezi: cînd a auzit vorbele astea, dumnealui s-a stropşit deodată şi a dat să mă lovească... eu însă m-am ferit şi dumnealui a spart geamul de la platforma din faţă... ăla mare din faţa manipulantului. Ei, şi pe urmă ne-au dat jos pe amîndoi şi ne-au dus la comisariat, şi aici s-a dovedit că dumnealui îi sărise ţandăra pentru că nu-l chema Iosef Novotny, ci Eduard Doubrava şi era din Montgomery, din America, venit la Praga să-şi vadă rubedeniile.



Svejk 16


— La Jindrichuv Hradec, se auzi din nou glasul lui Švejk, era, cu ani în urmă, un mezelar, îi zicea Josef Linek şi avea pe o policioară două cutii: într-una ţinea un amestec de mirodenii pentru cîrnaţi; în cealaltă, avea praf contra insectelor, că aflase el că de mai multe ori calfele au muşcat din cîrnaţi cîte o ploşniţă sau un gîndac. Cît priveşte ploşniţele, Linek zicea că au un gust foarte plăcut şi picant, ca migdalele amare care se bagă în cozonaci, dar că gîndacii din mezeluri put ca o Biblie veche, îmbîcsită de mucegai. De aceea ţinea mult la curăţenie şi peste tot în atelierul lui presăra din praful acela contra insectelor. Şi aşa, într-o bună zi, cînd prepara cîrnaţi cu sînge şi avea guturai, a apucat cutia cu praf contra insectelor şi-a turnat în tocătura de cîrnaţi; de atunci, toată omenirea din Jindrichuv Hradec cumpăra cîrnaţi cu sînge numai de la Linek. În dugheana lui era moarte de om. Mezelarul a fost destul de înţelept ca să-şi dea pînă la urmă seama că asta se trăgea de la praful acela contra insectelor şi a comandat contra ramburs lăzi întregi de praf, de bună seamă după ce, mai întîi, a avut grijă să atragă atenţia firmei de la care îl cumpăra să scrie pe lădiţe: „Mirodenii de India”. Asta a fost secretul lui şi cu el s-a dus în mormînt, dar cel mai interesant a fost că din casele celor care au cumpărat cîrnaţi cu sînge de la el, s-au mutat toţi gîndacii şi toate ploşniţele. De atunci, Jindrichuv Hradec se numără printre oraşele cele mai curate din toată Cehia.



Svejk 15


Într-o casă, la etajul întîi, locuia un domn Karlik. Cu un etaj mai sus stătea un om tare cumsecade; îi zicea Mikes şi era de la conservator. Îi plăceau grozav femeile şi, pe lîngă altele, începuse să dea tîrcoale fiicei domnului Karlik, care avea o firmă de expediţii şi cofetărie, şi pe undeva, prin Moravia, pe alt nume, o legătorie de cărţi. Cînd domnul Karlik a aflat că vecinul umblă după fata lui, s-a dus la el acasă şi i-a spus: „Dumneata să ştii că n-ai s-o iei pe fiica mea, lepădătură; nu ţi-o dau!” „Bine, i-a răspuns domnul Mikes, dacă n-am voie, n-am voie, ce să fac? N-am să mă omor...” Peste două luni, domnul Karlik a venit din nou la el; de data asta a venit cu soţia şi amîndoi i-au spus într-un glas: „Nemernicule, ne-ai necinstit fiica”. „Adevărat, le-a răspuns el atunci fără ocol, mi-am îngăduit să-i fac felul, stimată doamnă.” Domnul Karlik a început atunci să zbiere, amintindu-i că-l prevenise că nu i-o dă; conservatoristul i-a răspuns, pe bună dreptate, că nici n-avea de gînd s-o ia şi că, atunci cînd domnul Karlik a venit la el, în afară de căsătorie nu-i interzisese nimic. Le-a mai spus că, de altfel, să nu aibă nici o grijă, că el e om de cuvînt, că nu se gîndeşte la căsătorie şi că se pot bizui pe cuvîntul lui. Dacă va fi urmărit — zicea — din pricina asta, lui puţin îi pasă, ştiindu-se cu cugetul curat, că mama lui i-a cerut pe patul de moarte să nu mintă niciodată, că el jurase şi că nu e în stare să calce un asemenea jurămînt. În familia lui nimeni n-a minţit niciodată şi el a avut întotdeauna în şcoală cea mai bună notă la educaţia morală. Vedeţi aşadar că există lucruri neîngăduite, dar care se pot face, şi că drumurile pot fi diferite, numai voinţa trebuie s-o avem cu toţii aceeaşi.



Svejk 14


— Dormi, camarade?
— Nu dorm, răspunse Švejk, mă gîndesc.
— La ce te gîndeşti, camarade?



Svejk 13


— Aşa-i, întări Švejk, nimeni nu ţi-a spus vreo vorbuliţă pe care dumneata s-o poţi răstălmăci. Întotdeauna iese rău, cînd cineva se simte jignit. Odată eram la cafeneaua de noapte „Tunelul” şi vorbeam cu nişte prieteni despre urangutani. Printre noi era şi un marinar şi povestea marinarul că pe urangutan de multe ori nu-l deosebeşti de un cetăţean bărbos, pentru că un asemenea urangutan are păr în barbă ca nişte smocuri. „Să zicem, spunea el, ca domnul ăla de la masa de alături”... Ne-am uitat atunci cu toţii într-acolo; bărbosul s-a sculat de la masă, s-a dus glonţ la marinar şi i-a ars o palmă; marinarul nu s-a lăsat nici el, a pus mîna pe sticla de bere şi dă-i cu ea în cap; domnul cu barbă de urangutan s-a întins pe jos, cît era de lung, şi a rămas în neştire. De marinar a trebuit să ne despărţim, pentru că şi-a luat repede tălpăşiţa; credea că l-a dat gata.



Svejk 12


— Asta-i un fel de a spune: să te răzbuni! zise Švejk. Sînt unii care îşi închipuie că se răzbună, dar pînă la urmă oalele sparte le plăteşte cel pe care dumnealui şi l-a ales ca unealtă a răzbunării. Pe vremuri, cînd stăteam încă la Vinohrady, la parter locuia intendentul imobilului, care ţinea în gazdă un mic funcţionăraş de la nu ştiu care bancă; omuleţul ăsta obişnuia să frecventeze o cîrciumă din strada Krameriova, unde s-a luat la harţă o dată cu un domn care avea la Vinohrady un laborator pentru analiza urinei. Domnul nu se gîndea la altceva şi nu vorbea decît despre analizele lui. Umbla cu buzunarele pline de sticluţe cu urină, pe care le dădea cunoscuţilor pe la nas, îndemnîndu-i să-şi dea urina la analiză, pentru că de asta atîrna — zicea el — fericirea omului, a familiei. Nu costă mai nimic — zicea — numai şase coroane. 



Libertatea absoluta

Libertatea absoluta este tot ce poate fi mai rau pentru om. Cine vrea sa fie fericit, trebuie sa gaseasca un mod de a-si aranja niste constrangeri. De aia exista mereu oameni care, scapati dintr-un univers represiv, ajung sa-l regrete, sau persoane care la ispasirea a cate 20 de ani de inchisoare, nu mai vor sa iasa de acolo. Au existat chiar si cazuri, consemnate in literatura de specialitate, in care o femeie supusa la torturi si umilinte in celula, dupa ce a iesit din temnita s-a casatorit cu tortionarul. Pare incredibil, dar lucrurile stau intocmai asa.



Svejk 11


La despărţire, întrucît fiecare era dus la unitatea lui, Švejk îi spuse lui Vodicka:

— Cînd s-o isprăvi cu războiul ăsta, nu uita să vii să mă vezi. Mă găseşti în fiecare seară, la ora şase, în circiuma „La Potirul” de la Bojiste.
— Să ştii c-am să vin, răspunse Vodicka. Se petrece bine pe-acolo?




Svejk 10

— Cu respect vă raportez, domnule locotenent-major, că înţeleg. E tare rău cînd omul minte. Cum începe să se încurce, s-a curăţat. Într-un sat, dincolo de Pelhrimov, era un învăţător, îi zicea Marek; umbla după fata pădurarului Spara, care i-a trimis vorbă că dacă se mai întîlneşte cu fata lui în pădure, cînd i-o ieşi în cale îl împuşcă în şezut cu două cartuşe umplute cu sare. Învăţătorul i-a răspuns că nu e adevărat, că el nu umblă după fată, dar într-o zi, cînd trebuiau iar să se întîlnească, pădurarul l-a dibuit şi era gata, gata să-i facă operaţia făgăduită, dar învăţătorul se dezvinovăţi, zicînd că venise să culeagă flori; altă dată iar, cică voia să prindă cărăbuşi, şi aşa s-a încurcat din ce în ce, pînă cînd într-o zi, cuprins de spaimă cum era, a început să jure că venise să pună nişte capcane pentru iepuri. Atunci pădurarul l-a legat fedeleş şi l-a dus la postul de jandarmi. De acolo a ajuns la judecătorie şi domnul învăţător era gata-gata să intre la răcoare. Daca ar fi spus adevărul adevărat, s-ar fi ales numai cu alicele cu sare. Eu unul mi-am zis întotdeauna că cel mai bine este să mărturiseşti făţiş şi, dacă fac vreo boroboaţă, să vin şi să spun: „Cu respect vă raportez că am făcut cutare şi cutare”. Cît despre cinste, ăsta-i un lucru tare frumos, căci cu ea omul ajunge întotdeauna cel mai departe. Asta-i ca la întrecerile de marş. Cum începe unul să umble cu fofîrlica şi să fugă, gata, e descalificat. Aşa a păţit-o un văr al meu. Omul cinstit e stimat şi preţuit de toată lumea, e mulţumit de sine însuşi şi se simte ca un nou-născut cînd se duce la culcare şi poate să-şi zică: „Şi azi am fost cinstit.”




joi, 28 aprilie 2011

Untul si cultura

A sosit masa! Gata, acum e aici, in locul unde pana ieri trona dulapul cu discuri. Asadar, de azi inainte, in loc sa ma intorc si sa spun: "iata, numai daca intind mana pot sa iau un Bach sau un Fellini (stiti, eu ascult Fellini si ma uit la filme de Bach), o sa zic: "numai ce intind mana si pot sa iau o jumara sau un castravecior murat". Ori, de ce nu, o berica!
N-are picioare de sticla, in rest e la fel
E o masa alba, foarte mare. Picioarele ei sunt doua placi de sticla sau ce-o fi aia, una pusa vertical, alta orizontal. Din cauza ei, nu mai putem deschide/inchide termopanele decat daca se suie Maria cu genunchii sau daca o sa slabesc eu 50 de kile si o sa ma pot intinde suficient.
Cred ca Noica ar fi numit asta "trecerea de la cultura la unt".


Svejk 9

— Asta, să trăiţi, domnule oberlaitnant, vi se trage de la schimbarea vremii. S-ar putea ca pe cîmpul de bătălie să vă fie şi mai rău. Cu cît se depărtează omul de baza militară de care ţine, cu atît se simte mai rău. Aşa s-a întîmplat şi cu un grădinar din Strasnice, un oarecare Josef Kalenda. A plecat de-acasă de la Strasnice, la Vinohrady, unde s-a oprit la cîrciuma „Na zastavce”. N-avea nici pe dracu, dar cum a ajuns în strada  Coroanei, aproape de castelul de apă, a luat la rînd, pînă la biserica Sfîntă Ludmila, toate cîrciumile şi deodată a simţit un fel de moleşeală. Nu s-a speriat el de atîta lucru, mai ales că înainte cu o seară făcuse prinsoare cu un vatman de tramvai în circiuma „U Remisy” de la Strasnice că are să facă înconjurul lumii pe jos în trei săptămâni. A început aşadar să se depărteze tot mai mult de casa lui, pînă cînd a nimerit la „Berăria neagră”, în piaţa Carol, de unde, prin Mala Strana, a ajuns la fabrica de bere Sfîntul Tomas şi de aici prin restaurantul „La lunea”, şi mai departe, prin cîrciuma „La regele Brabantului”, a poposit la „Priveliştea frumoasă” şi de aci la fabrica de bere de la mănăstirea Strahov. Apoi, mergînd tot aşa, a ajuns tocmai în piaţa Loretha. Acolo i-a venit deodată dor de casă. S-a trîntit la pămînt, a început să se zvârcolească pe trotuar şi să urle ca ieşit din minţi: „Oameni buni, nu merg mai departe. Mă piş — mă iertaţi domnule oberlaitnant, dar aşa a spus — mă piş pe călătoria în jurul lumii.”




Svejk 8


Tot aşa, am cunoscut eu un cîrciumar din Liben, unu Paroubek. Odată s-a îmbătat la el cu rachiu de ienupăr un meşter de capcane şi grătare, care a început să înjure zicînd că rachiul era apă chioară; zicea că dacă ar munci o sută de ani de-acum încolo şi şi-ar cumpăra din tot cîştigul numai rachiu de ienupăr, de la Paroubek, şi dacă l-ar bea dintr-o singură înghiţitură, tot ar mai putea să umble pe sîrmă, cu Paroubek în braţe... I-a mai zis pe urmă că-i un cîine rîios şi o jivină. 



Svejk 7

— Ce-i drept, să inventezi animale nu-i lucru uşor, dar să înfăţişezi astfel de animale inventate e mult mai greu. Cu ani în urmă, era la Praga unu' Mestek. Acest Mestek a „descoperit” o sirenă pe care a arătat-o odată publicului pe strada Havlickova, din cartierul Vinohrady, în spatele unei draperii. În draperie era o gaură prin care se putea vedea, într-un fel de semiîntuneric, o canapea ordinară, pe care stătea tolănită o femeie din Zizkov. Picioarele îi erau înfăşurate într-o eşarfă de mătase verde, care, chipurile, voia să fie coada; părul îi era vopsit tot în verde, şi pe mîini purta nişte mănuşi de care erau prinse aripioare de carton verde, iar pe spinare avea legată cu sfoară un fel de cîrmă.


Svejk 6


— Asta zic şi eu pildă de bărbăţie! În felul ăsta în armata noastră vor fi numai harnaşamente noi. Dar cînd eram la Praga, am citit în ziarul "Prazske uredni listy" despre un caz şi mai frumos. 



După mine!