vineri, 22 aprilie 2011

Pe o stradă foarte înaltă

Maţola era, în anii de liceu, când stăteam pe o stradă foarte înaltă numită „Calea Codrului”, unul dintre prietenii mei. Un băiat isteț, căruia îi plăceau două lucruri: băutura și femeile. Locuia deasupra noastră și de multe ori, când mama era la școală după-amiază, Maţola cobora la mine și discutam acolo fel de fel de lucruri. Dacă aveam bani, dădea el o fugă până la alimentară și se întorcea cu o sticlă de vin „de doișpe cincizeci”, un vin de Dealu Mare, infect. Dar nu gustul era important, ci faptul că beam, făceam ceva interzis și, în plus, nu ne plictiseam vorbind. Mama avea o bibliotecă foarte mare și Maţola mai împrumuta câte o carte. Îmi aduc aminte că i-am dat să citească „Spuma zilelor” de Boris Vian și, după ce a terminat-o, mi-a zis: „individul e vrăjitor mare”. Mi-a plăcut ideea asta, a autorului-vrăjitor.

                            Boris Vian, interpretand o piesa de atmosfera

Altădată, Maţola a pus mâna pe o antologie de poezie simbolistă și a găsit acolo niște versuri pe care s-a apucat să le declame într-o manieră teatrală, cu o voce în crescendo și cu gesturi largi. Erau versurile lui Horia Furtună (despre care văd, acum, că este considerat un simbolist minor) și le mai țin minte și acum:
Moartea-i o căruță care merge încet.
scârțâie din roți, trosnește din schelet.
Când i se aud osiile, oasele,
oamenii își închid porțile, casele.
Maţola zicea că are de gând să dea admitere la teatru, ca să se facă actor și cred sincer că i-ar fi plăcut. Doar că pentru asta era nevoie de bani, meditații, drumuri la București și părinții lui nu erau oamenii care să dea banii pe așa ceva.
Amândoi ziceam bancuri cu Ceaușescu, înjuram regimul, ascultam câteodată Europa Liberă și ne umpleam de duhul revoltei.
Dar într-o zi, în mijlocul săptămânii, cum stăteam noi și beam un pahar de „doișpe cincizeci”, în față casei s-au oprit trei mașini negre, cum nu mai văzusem, și din cea din mijloc a ieșit Ceaușescu. Da, de necrezut, era însuși Nicolae Ceaușescu. Probabil venise să vadă cu ochii lui zona pe unde ar fi urmat să se construiască drumul de Târgoviște. Niciodată nu am înțeles ce anume ar fi putut să-l intereseze acolo, exact în locul acela, fapt e că era el, în carne și oase și stătea în fața casei, uitându-se în toate direcțiile, secondat de niște tipi de genul ălora pe care îi vezi în filmele cu atentate la Casa Albă. Ne uitam amândoi la el, de pe geamul larg deschis și așteptăm să vedem ce face.
I-am zis lui Maţola „dă-l bă în p... mă-sii, hai să închidem geamul”. Și atunci, Maţola a făcut ceva incredibil. Pur și simplu s-a apucat să-și fluture mâna către Ceaușescu. Și a tot fluturat-o, până ce ăla a observat și i-a și răspuns. Apoi secretarul general s-a suit în mașină și a plecat.
Am avut o lungă discuție cu Maţola despre gestul lui. L-am acuzat de toate relele, că e comunist, că e mincinos, că e trădător, câte și mai câte. Dar astăzi, cred că a avut dreptate. În fond, pentru un om de rând, a te saluta cu președintele țării, nu e puțin lucru. Ăsta poate fi un eveniment important în viața cuiva care trăiește pe o stradă foarte înaltă dintr-un orășel de munte.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

După mine!