marți, 26 aprilie 2011

Refuzul colinei

Unul dintre filmele mele preferate este Colina lui Sidney Lumet. E vorba despre un lagăr disciplinar al armatei britanice, situat în Libia, unde sunt duşi cei care trebuie re-educaţi. Prizonierii sunt puşi să urce de nenumărate ori la rând, sub soarele deşertului, complet echipaţi şi cu ranițele în spinare, o colină artificială. Fiecare se prăbuşeşte, la un moment dat, epuizat. Unii rezistă mai mult, alţii mai puţin. Dar nimeni nu scapă de momentul prăbuşirii.

Filmul acesta te trimite, desigur, la legenda lui Sisif. Pentru că a dezvăluit un secret de-al lui Zeus, Sisif a fost condamnat să urce la nesfârșit un deal, împingând totodată o stâncă imensă. De câte ori ajunge în vârf, stânca se rostogolește la vale și Sisif trebuie să o ia de la început.
Ceea ce mă uimeşte pe mine la Sisif este că el continuă să urce dealul, împingând stânca uriaşă, cu toate că ştie foarte precis că pedeapsa este eternă şi că efortul lui nu are nicio finalitate. Oare ce-ar fi dacă, într-o bună zi, Sisif ar refuza să mai participe? Ce s-ar întâmpla dacă ar lăsa bolovanul să se ducă la vale, s-ar aşeza liniştit şi ar spune „gata”? În fond, ce-ar putea să i se întâmple lui Sisif mai rău decât chinul etern la care este supus? Ce-ar fi dacă i-ar spune lui Zeus ceva de genul „I quit”?
În filmul lui Lumet, unul dintre personaje, Jacko, interpretat de Ossie Davis, chiar asta face. La un moment dat, refuză să mai fie parte din joc. Pur şi simplu, nu mai vrea să accepte regulile de acolo, chinurile şi absurdul. Momentul este unul dintre cele mai bune din film.
A ieşi dintr-un univers închis, ostil, este atât de simplu...



Un comentariu:

După mine!