sâmbătă, 7 mai 2011

Lumina de altădată

În dimineața asta, m-am trezit cu un profund sentiment al dezrădăcinării. Am ieșit cu Richi și, în vreme ce el săpa tunele în iarba plină de rouă, m-am gândit la locuri demult pierdute, pe care nu o să le mai regăsesc niciodată. Bunăoară, mi-am adus aminte de Sinaia anilor 60, când locuiam cu ambii părinți undeva peste drum de actualul hotel Internațional.

Cel mai vechi lucru pe care mi-l amintesc este lumina specială a soarelui. Pătuțul meu de copil era așezat sub una dintre cele două ferestre ale dormitorului. Dacă mă ridicam în picioare, ajungeam să văd, în dreapta, o mică pantă înierbată, pe care aveam s-o denumesc, mai târziu, „Prăpastia”. Ea cobora, oblic, până la poalele unui viaduct, peste care, puțin sub nivelul ochilor mei, trecea șoseaua, mărginită de trotuare cu dale gălbui și care cotea stânga, pentru a dispărea după o clădire impresionantă, numită „Păltiniș”. Jos, în vale, vedeam o casă vopsită în culori vesele, prin spatele căreia trecea un pârâu. Nu cu mult înaintea punctului în care șoseaua se ascundea complet privirilor, deasupra unui mic zid de susținere, începea o poiană străjuită de castani, al cărei capăt se pierdea dincolo de linia orizontului. Însă chiar acolo, pe o porțiune de câțiva metri, vălurea lumina soarelui, căzând pieziș printre castani peste pietrele zidului. În fiecare dimineață, când tata deschidea fereastra ca să aerisească, mă ridicam, ținându-mă cu mâinile de grilajul pătuțului și căutam din priviri lumina aceea. Fericirea pe care o simțeam la vederea ei nu se putea compara cu nimic. Aerul era atât de curat, răcoarea lui atât de plăcută, verdele frunzelor era atât de strălucitor și se potrivea atât de bine cu auriul soarelui, încât nu mă mai săturam privind. Poate că ceea ce vedeam eu acolo era o mică bucățică de soare destinată mie și numai mie. Poate că fiecare copil are bucățică lui de soare, trimisă special să-i încânte sufletul. Sau, poate, e vorba doar de o iluzie.
Astăzi, în poiana străjuită de castani e hotelul Internațional. Acest hotel a schimbat cu totul calitatea luminii care vălurea altădată pe pietrele micului zid de susținere, transformând-o într-o simplă pată de culoare, care și-a pierdut cu totul proprietatea de a fi acolo numai pentru mine. 
In poză, am marcat cu galben locul unde strălucea lumina din copilărie. Casa unde locuiam este pe linie cu fotograful, la numai câțiva metri spre dreapta.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

După mine!