O capsuna

ATENTIE: A NU SE CITI DE CEI SENSIBILI! NU E NICIO GLUMA! CITITI NUMAI DACA AVETI STOMACUL TARE! CELINE ESTE UN MARE SCRIITOR FRANCEZ, DAR NU ESTE OBLIGATORIU SA FIE CITIT DE TOATA LUMEA.

Celine

Am plecat în zori nezăbovind decât atât cât să dăm pe gât o cafea cu lapte... Moştenirea bunicii!... Ce mai!... O şi păpasem pe jumătate!...

Am ajuns pe vapor cu mult înainte... Ne simţeam bine pe modestele noastre locuri, chiar lângă etravă...

Vedeam limpede tot orizontul... Eu eram acela care trebuia să semnalez primul coasta străină... Timpul nu era urât, dar oricum, imediat ce ne-am îndepărtat un pic şi am pierdut din ochi farurile, vasul a început să bandeze. Se transformase într-un balansoar... navigam de-adevăratelea... Mama a dispărut prima în cabină să-şi pună centurile... Şi tot ea a vomat prima pe punte şi la clasa a treia... Într-o clipită s-a făcut gol în jurul ei...

"Ocupă-te de copil, Auguste!" a mai avut timp să schelălăie... Atât i-a fost destul ca să-l înfurie...

Şi atunci începură şi alţii să icnească ciudat... peste bord şi bastingaj... În balansoarul care se opintea împotriva curentului, lumea voma fără mofturi, pe unde apuca... Nu exista decât o singură latrină la capătul navei... Supraaglomerată... În care vomau câţiva prăpădiţi, înghesuiţi, cot la cot... Marea continua să se umfle... Cu fiecare hulă, la urcuş, voma unul bine... La coborâş, cel puţin doisprezece, mult mai opulent, mai dens...Vântul smulge voaleta mamei, toată morfolită, ca să astupe cu ea gura unei doamne de Ia celălalt capăt...agonizând de cât vărsase... Nimeni nu mai opunea nici un fel de rezistenţă  Orizontul se umpluse de dulceaţă...de salată... de marengo... de cafea cu lapte... şi de toată crăpelniţa... borâtă toată!...

Mama, în genunchi, de-a dreptul pe podele, îşi dă osteneala, surâde sublim, balele-i curg şiroaie...

– Fii atent, mă îndeamnă, la contra-tangaj... oribil... Vezi, Ferdinand,  că ţi-a mai  rămas în stomac tonul!... Hai să ne străduim împreună. Puah! Puah!... Se înşelase! Erau clătitele!... Cred că aş mai putea da la iveală ceva cartofi prăjiţi... dacă mă străduiesc... Întorcându-mi maţele pe dos, etalându-le acolo pe punte... Încerc... Mă zbat... Mă încordez... O rafală feroce se repede, năvăleşte pe covertă, plescăie, împroaşcă, se prăbuşeşte, spală puntea... Spuma apucă, frământă, amestecă, învârtejeşte printre noi toate lăturile... Ni le bagă pe gât... Ca să le vărsăm din nou... La fiecare scufundare îţi iese sufletul... pe care-l prinzi la urcare într-un reflux de bale şi putoare... ca să ţi se scurgă iar pe nas, deosebit de sărate... E prea mult!... Un pasager imploră iertarea... Urlă spre cer că e complet golit! Mai face un efort!... Şi mai scoate o căpşună!... Se uită la ea înfricoşat... Încrucişându-şi ochii... În sfârşit nu-i mai rămăsese nimic de vomat!... Parcă ar fi vrut să-şi vomeze şi cei doi ochi... Se osteneşte... se încordează ca un catarg... Încearcă să şi-i scoată din orbite... Mama se prăbuşeşte pe parapet... Şi ea a dat totul afară din ea... dar a mai scos până la urmă un morcov... o bucăţică de grăsime... şi o coadă de roşioară...

Sus, aproape de căpitan, lumea de la clasa întâi, de la a doua, se apleacă să vomeze, cascadele se prăbuşesc peste capetele noastre. La fiecare val, odată cu stropii, adunam prânzuri întregi... resturi, şuviţe de carne... pe care rafalele le iau pe sus împodobind hobanele... Marea vuieşte roată-mprejur, izbindu-şi valurile înspumate... Tata, cu cascheta legată sub bărbie, asistă la zvârcoleala noastră. Pozează, are noroc, şi-n piept o inimă de marinar!... Ne dă sfaturi, ne îndeamnă să ne lungim cât mai mult... să ne târâm şi mai dihai... O pasageră vine de-a rostogolul şi cade peste mama... se agaţă de ea ca să poată voma în voie... Îşi mai face apariţia şi un căţel, atât de suferind, cufurindu-se tot printre fustele femeilor... Se răstoarnă, ne arată burta... Din latrine se aud nişte ţipete înfiorătoare... câteva persoane s-au blocat înăuntru şi nici pipi nu mai pot face... Se împing să ajungă la ferestruică... Imploră să fie ucişi... Şi drăcovenia se cabrează şi mai tare... Tot mai ţeapănă se scufundă din ce în ce mai adânc... se repede în abisuri... în verdele întunecat al mării... de unde ţâşneşte tot întreagă... ca să-ţi răscolească oribil tot golul burţii...

Un tip scurt şi îndesat, o adevărată obrăznicătură, chiar în faţa mea îşi ajută nevasta să verse într-un butoi... Îi dă curaj...

– Hai, Léonie! Nu sta pe gânduri!... Sunt aici!... Te ţin! Şi atunci ea îşi întoarce brusc capul în sensul curentului... şi toată tocana de vacă de care-i gâlgâie gâtlejul mi-o aruncă în faţă... Mi se umple gura de fasole, de roşii... eu care nu mai aveam ce voma!... Şi acum iată-mă din nou gata... Înghit puţin... maţul se răscoală...Curaj! Fac un efort! Totul mi se grămădeşte pe limbă... Drept răzbunare vreau să-i scuip plinul maţelor drept în gură!  Mă  apropii   bâjbâind!...  Ne  târâm  încet  unul   spre   altul...   Ne  agăţăm...  Ne  întindem   la  pământ...  Ne îmbrăţişăm... şi ne uşurăm unul în celălalt. Bunul meu tată şi soţul ei încearcă să ne despartă... Şi trage fiecare de partea lui... Nu mai înţelegeau nimic...

Drum liber resentimentelor! Puah!... Soţul ăsta e un mojic, un încăpăţânat!... Uite, neicuşorule, o să vărsăm împreună!... Eu îi trec frumoasei lui un snop de macaroane... cu sos tomat... Un cidru de trei zile... Ea îmi strecoară ceva din şvaiţerul ei... Mama s-a încurcat printre corzi... se târâie pe urma propriilor ei bale... Trage şi căţelul după ea, agăţat de fustele ei... Eu şi cu femeia vârtosului ne-am împleticit bine de tot... degeaba trage ăla de mine... ca să mă poată desprinde, mă izbeşte cu pantofii... Genul "boxer categorie grea"... Tata vrea să-l mai domolească... Abia îngăimă două vorbe şi celălalt îi împinge un pumn în moacă de se prăbuşeşte tata cât era de lat peste cabestan... Haidamacul îi sare în spate... Îi striveşte mutra... ca să-l pocească şi mai bine se lasă pe vine... Faţa tatei e şiroaie de sânge... amestecate cu resturi de vomă... Dar celălalt tot nu e mulţumit... Profită de un ruliu care mă dezechilibrează... Mă atacă... Eu lunec... catapultat până-n closet cu capul în jos... O adevărată lovitură de berbece. Mă izbesc... Latrina se desfundă... şi cad grămadă peste amicii pleoştiţi... Sunt prins, înghesuit în mijlocul lor. Rămăseseră toţi goi puşcă... Eu trag apa. O trombă ne îneacă... ne strivim unii pe alţii în hârdău... Dar asta nu-i opreşte să horcăie mai departe... Iar eu nu mai ştiu de-s viu sau mort...

Din "Moarte pe credit" de Louis Ferdinand Celine