O poezie a lui Horia Furtuna

Moartea e o căruţă  care merge-ncet,

Scrîşneşte din lemn, trosneşte din schelet,

Scîrţîie din roţi,

Vine pe rand, pentru toţi.

Trece aşa de ani şi ani,

Prin praf şi bolovani,

Şi pleacă tot încet, prin noroi, pe caldarîm,

Spre alt tărîm.

Cînd i se aud osiile, oasele,

Se-nchid porţile şi casele;

Copiii îşi coboară zmeiele,

Cerul îşi stinge curcubeiele,

Rufele se strîng,

Cîntecele şi jocurile se frîng,

Mamele şi bunicile plîng.

Azi trece iarăşi căruţa morţii,

Ciinele nu latră în dosul porţii,

Nu se aud dulăii,

Nici cobea cucuvăii.

Pe strada tăcută

Cresc spaime, îngheţuri şi cucută.

Floarea-soarelui se-apleacă spre pămînt,

Porumbeii s-au topit în vînt.

Soarele priveşte, în trei suliţi;

Căruţa morţii trece pe uliţi.

Coteşte, se-opreşte.

Teama creşte...

Se urneşte şi iar porneşte.

Căruţa fără cai, fără vizitiu, fără bici

Vine aici.

E pe strada noastră!

Capetele fug de la fereastră.

Nu se mai aude niciun scîrţîit.

S-a oprit!

Moartea a pus mîna pe clanţa de la poartă.

E pentru mine! Gîndul spre mine o poartă!

Unde e copilul care-am fost odată,

Să-mi dea mînuţa lui curată,

Să fugim, prin fundul curţii, spre vecini,

Să sar gardul, să mă ascund printre coacăze şi mărăcini,

Cît mai pitit,

Cît mai ferit,

Cît mai departe,

Să scap de moarte,

Să scap de moarte!

Vine!

E pentru mine!

Bate la uşă, bate,

N-o lăsa să intre, frate!

Iată! Ceasul la care o viaţă întreagă m-am gîndit

A sosit!

Fie!

Intră, de mult aşteptată stafie!

Inima mi s-a oprit în piept!

Te aştept!

În sfîrşit,

Lumina mea a asfinţit!

Voi pleca şi eu

Spre voile lui Dumnezeu,

Pe drumul pe care au plecat şi mama şi tata...

Sînt gata !