joi, 26 ianuarie 2012

Duhul

E o poveste cu un duh care a stat nu ştiu câte mii de ani închis într-o sticlă şi care a jurat, în prima parte a detenţiei, că pe omul care îl va elibera îl va umple de bogăţii. După trecerea miilor de ani, duhul îşi jură că dacă îl va elibera cineva, acela va fi imediat mâncat. Când nu ştiu cine deschide dopul, duhul iese afară şi-i spune: pregăteşte-te să te mănânc, am jurat că asta o să fac şi nu mai pot să dau înapoi. Până la urmă, duhul este băgat înapoi în sticlă de către personajul poveştii, care este un isteţ.
Pe mine unul, m-a mirat întotdeauna jurământul duhului: cum adică să îl mănânci pe cel care te salvează? Mă gândeam eu că lucrurile ar trebui să stea exact pe dos: pe măsura trecerii timpului, duhul ar trebui să se gândească la bogăţii tot mai mari pe care i le va da eliberatorului. Când colo, el îşi promite că o să-l ucidă. Ce e de înţeles de aici? Duhul consideră oare că eliberatorul va face un lucru rău scoţând dopul sticlei? Poate că el n-ar trebui să-şi bage nasul unde nu-i fierbe oala? Ei bine, eu cred altceva: atunci când îţi doreşti nespus de mult ceva şi nu obţii, când nu mai ai aproape niciun alt gând decât să obţii ceva-ul ăla şi nu-l mai obţii odată, când vezi că te apropii de bătrâneţe, după care nu mai ai ce să aştepţi decât moartea şi tu încă nu ai obţinut ceea ce ţi-ai dorit, vine un moment în care ceva se schimbă înlăuntrul tău. Începi să-ţi spui că lucrul dorit nici măcar nu era atât de important, că mai bine îţi doreai altceva, pe care l-ai fi putut obţine, că ai greşit dorindu-ţi chestii imposibil de obţinut, până când cumva te resemnezi şi începe să ţi se pară că starea în care te afli este, de fapt, cea pe care o meriţi. E foarte posibil să dai în mintea copiilor şi, atunci când prin cine ştie ce minune, ţi se oferă ce ai dorit o viaţă întreagă, să spui „merci, e prea târziu, nici nu-mi mai trebuie”. Iar de aici până la a percepe o agresiune atunci când ţi se oferă lucrul ăla, nu mai e decât un pas. „Cum, vii tu să strici ceea ce am eu acum? Dacă am stat în sticla asta atâtea mii de ani, o să stau şi în continuare, nu am nevoie de libertate, aici e viaţa mea, aici o să mor. Cum îndrăzneşti tu să scoţi dopul sticlei? Cu ce drept umbli tu la viaţa mea, la intimitatea mea? Ia treci încoa' să te mănânc!”
Şi mai interesant este însă că după ce se lasă păcălit şi ajunge din nou prizonierul sticlei, duhul începe să plângă, se jură că îi va da celui din poveste orice îi va cere numai să-l scoată de acolo. Ce s-a întâmplat? Nu-i mai trebuie în sticlă? Nu zicea el că va rămâne acolo până la sfârşit? Ei, aici e altă poveste: faptul că ai ratat o şansă este mai cumplit decât dacă nu ai fi avut-o niciodată. E ca la indivizii aia care ajung pe câte o insulă după naufragiu şi văd, după zece ani de singurătate, cum trece un vapor, fac semne, aprind focuri, urlă, dar degeaba, nimeni n-aude, nimeni nu vede. Oricine, într-o astfel de situaţie s-ar gândi: „mai bine nu vedeam niciun vapor!”


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

După mine!