Ispravile lui Pacala (3)

Împărţirea comorii

Seara, cum ajunge-acasă, banii-n palmă-i zăngăneşte:

— Iată preţul văcuşoarei, o leţcaie nu-mi lipseşte!

Fraţii-i, când văzură-n mână-i aurul, se minunară,

Dar de unde, cum şi ce fel, deocamdată nu-ntrebară.

Ziua următoare însă, când se lumina de zori,

Nici nu s-a sculat Păcală, hai la el nerăbdători:

— Ian ascultă, frăţioare! Cum se poate-aşa minune?

Un stejar să-ţi dea pe vacă bani de aur? Fii bun, spune!

Că de-aseară pân-acuma n-a fost chip să aţipim,

Nici cât ai clipi din gene!... tot la asta ne gândim.

— Să vă spun! le zise dânsul, tolănit pe-o rână stând.

Mi-am ascuns de voi pân-astăzi, eu, vro faptă, sau vrun gând?

Nu voia-ntâi să-mi plătească... dar i-am arătat pe dracul!

Şi le povesti, din capăt, întâmplarea cu copacul.

Când aflară ei la urmă ce de bani frumoşi mai are,

Strânşi în scorbură, stejarul... se cruciră şi mai tare.

— Vai!... să dai de-aşa comoară, şi-n pădure să o laşi...

Este cu putinţă, frate? Cum pustia te-nduraşi?

Vino, iute, c-o ridică alţii, de mai zăbovim,

Să luăm cu noi comoara şi frăţeşte s-o-mpărţim!

— Vreţi? grăi Păcală. Haidem! Cei doi, auzind aşa,

Tremurau de neastâmpăr; casa nu-i mai încăpea.

Aripi ar fi vrut să aibă! Şi, luându-şi fiecare

Câte-un sac la subţioară, au plecat îndata mare.

Pe la prânzul cel de-amiază, iată-i în pădurea deasă!

Şi-au venit cam pe la cină, încărcaţi de bani, acasă.

Dar bănetul scump acuma numărat mai trebuia,

Din comoară partea dreaptă, fiecare să şi-o ia.

— Cum să facem, împărţeala mai curând s-o isprăvim?

Numărând aşa cu banul, nici la ziuă nu sfârşim!

Ştii ce, frăţioare?... fuga, peste drum la popa du-te,

Cere-i baniţa. — Prea bine!... Şi porni Păcală, iute.

...Popa — om cu suflet negru şi de-o lăcomie rară —

Chiar cinase, când aude: cioc, cioc, cioc! în uşă-afară.

— Cine e?

               — Sunt eu, Păcală!... Am venit c-o rugăminte!

— Ce vrei?

               — Să ne dai oleacă baniţa, cinstit părinte!

Numai până dimineaţă!

— Baniţa?... acum?... Ei drace!

Nu pot să ţi-o cat. E noapte. Pleacă şi mă lasă-n pace!

— Dar... ne trebuie, tăicuţă. Fă-ţi cu noi pomană, zău,

Cat-o... şi ne-o dă... Pe urmă, las’, că n-o să-ţi pară rău!

Auzind acestea, popa baniţa din tind-o ia:

— Haide, na-ţi-o deci, băiete! Ce-o să măsuraţi cu ea?

— Bani! grăi Păcală, sprinten către casă alergând.

— Bani? Am auzit eu bine? Măi! se miră popa-n gând,

Cum atâţia bani? De unde? Asta-i nemaipomenit!

Vreo hoţie săvârşit-au? Vreo comoar-or fi găsit?

Ia să merg să văd cu ochii!... Dac-a spus adevărat,

Drumul nu mi-o fi degeaba!... Şi zicând, a şi plecat.

* * *

Fraţii măsurau în casă galbenii din saci, turnaţi

Lângă vatră jos... când unul:

— Tii! şopteşte. Staţi, mă, staţi!

Cine-i la fereastră oare? Ochii dacă nu mă-nşală,

E chiar popa! Du-te, fuga, scapă-ne de el, Păcală.

Să te faci că nu ştii cine-i, şi, c-un băţ, cu ce-i găsi,

Trage-i una, ca să-i piară pofta de-a ne mai pândi!

— Iaca plec, grăi Păcală. Şi-apucând o scurtătură

Din ungher de după uşă, iese iute-n bătătură.

.   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .

Intră iară, dup-aceea, în căsuţa bătrânească:

— Măsuraţi nainte!... popa n-are să ne mai pândească!

Măsurând ei tot bănetul şi pe-afar-apoi ieşind,

Cel mai mare vede-n curte, într-un lac, ceva mijind.

Şi pe mijlociu l-întreabă: — Frate! Ce-i aicea jos?

— Unde?

               — Ici în lac, priveşte! Parc-ar fi... un cap bărbos!

Nu vezi?

              — A, ba văd! tii, Doamne! Om o fi? sau ce drăcie?

Uite şi tu, măi Păcală! Iar Păcală: — Ce să fie?

E un ţap! se scaldă-n apă! Dânşii tot nu-s dumeriţi.

Dar când cată mai de-aproape! — Vai! rămân încremeniţi.

Nu eşti zdravăn? Cum îţi vine să glumeşti că este-un ţap?

Este popa, mort săracul! L-ai lovit cu bâta-n cap?

— Eu? Ba-i arătai doar bâta! Iară el, pierzându-şi firea

Şi fugind... căzu, pesemne, îşi găsi aci pieirea.

Fraţii cei mari înlemniră: — Am păţit-o, frăţioare!

Mâini, la ziuă... lume!... zarvă... Unde să-l ascundem oare?

Toată lumea o să creadă cum că noi l-am omorât.

Vezi ce făptuişi, băiete? Vai, în ce foc ne-ai vârât!

— Ho! Destul! grăi Păcală. Ce atâta gălăgie?

Orişicâtă văicăreală, geaba! popa... tot nu-nvie!

Să-l ascundem? Geaba iarăşi! Tot se află! De scăpare

Nu-i decât un chip.

— Anume?

— S-o tulim, îndata mare!

— Să fugim, zici? Când în aur ne puteam de-acum scălda?

— De, păcate! Ce să facem, dacă s-a brodit aşa!

Petre Dulfu 

P4