Ispravile lui Pacala (5)

Fluierul

Zorile-nroşit-au bolta, şi Păcală tot mai suie,

Prin desimea de mesteceni şi de brazi, pe-o cărăruie.

Suie gâfâind, cu sacul de tămâie la spinare.

Hoţii au rămas departe, contenind a lor strigare.

Dară fraţii cei doi, unde-s?... Când la fugă mi-o tuliră,

Încărcaţi de bani şi scule, ei pe alt drum nimeriră.

Vor fi izbutit să scape teferi şi ei, bieţii fraţi?

Sau vor fi căzut pe mâna hoţilor întărâtaţi?

Cine mai putea să ştie? Să-i lăsăm şi noi acum,

Să-nsoţim de-aici încolo pe Păcală doar la drum.

El tot suie! pân-odată, când de după stânci cărunte

Răsărea făclia zilei, iată-mi-l p-un vârf  de munte.

Şi de-acolo aruncându-şi ochii peste codri-n jos,

Peste văile-nflorite: — Tii!... îngână. Ce frumos!

Tu, care-ai urzit tăria cerului şi-acest pământ,

Mare eşti!... şi-a tale lucruri, Doamne, minunate sînt!

Apoi ce-i trăsni prin minte? Sacu’ jos pe iarbă-l pune,

Ramuri de copaci, uscate, strânge, două braţe bune:

Şi din cremene, cu-oţelul, scăpărând scântei pe iască,

Dă foc vreascurilor. Para începu să pâlpâiască.

Străluceau, creşteau întruna limbile de foc roşatic,

Pân-au prefăcut movila cea de vreascuri în jăratec.

Sacu’ plin atunci, Păcală, de pe pajişte-l luă,

Şi din el tămâia toată pe jăratec o turnă.

Sfârăia pe foc tămâia, şi un sul albiu de fum,

Prinse-a se-nălţa-n văzduhuri, pân-la cer făcându-şi drum.

Iac-aşa! gândea Păcală, mulţumit de-a sa ispravă,

Jertfa mea primeşte-o, Doamne, cu plăcere-acolo-n slavă!

Iar pe când gândea el astfel, deodată ce să vază?

Cerul porţile-şi deschide, plaiu-ntreg se luminează...

Şi din slăvi cereşti un înger se coboară jos pe plai:

— Bine te-am găsit, Păcală! Sunt trimis aci din rai.

Ziditorul lumii, Tatăl, să vorbească vrea cu tine.

Spre locaşu-i de lumină, sus la rai deci, hai cu mine!

Nemişcat în loc Păcală stă o clipă, ca visând,

Apoi... numai ce se simte, de pe plai, spre cer urcând.

Aripi parc-avea la spate! Îndărăt când se uita,

Tot mai mic, mai şters, pământul rămânea napoia sa.

Casele-i păreau mici cuiburi, munţii, nişte muşuroaie;

Râurile, şerpi molatici ce prin iarbă se-ncovoaie.

Iar de la un timp, nici urmă de pământ! pierise-n hău!

Numai stele şi luceferi întâlneşte-n drumul său.

Ajunsese-aşa de-aproape de tăria cea cu stele,

Că putea culege-n zboru-i, câte-ar fi voit din ele.

Apoi şi mai sus, deodată o lumină orbitoare

Îi răsare-n ochi — mai albă ca lumina cea de soare.

Pasămite-acolo-n raze, de lumină-nvăluit,

Se afla locaşul Celui care toate le-a zidit.

Cum, pe unde mai trecut-a, n-a văzut... fu peste fire!

Îi luase parcă ochii negrăita strălucire.

Îi părea doar că zăreşte mândre pajişti, pomi în floare,

Mese-ntinse... pe la mese, lume-n strai de sărbătoare.

Numai straie luminoase, numai feţe mulţumite.

Auzea şi-un zvon în treacăt, zvon de glasuri fericite...

Şi deodată, numai iată-l... locului oprit din zbor,

Se trezeşte faţă-n faţă cu al lumii Ziditor.

...Dumnezeu, cu barbă albă, ca omătul cel curat,

Odihnea-ntr-un jilţ, de cete îngereşti înconjurat.

Când în faţa Celui veşnic se văzu ajuns Păcală,

I-a-ngheţat în piept suflarea... mut rămase de sfială.

Domnu-i înţelese frica. — Vino, bun sosit la rai!

Mai aproape!... n-avea teamă!... Ştii de ce mi te chemai?

Jertfa care mi-ai adus-o mi-a făcut nespus de bine.

Pentru fapta-ţi bună, spune-mi, ce dar vrei azi de la mine?

Fă-ţi p-aicea ochii roată, cere-mi — făr-a te sfii —

Orice-ţi place... şi-ntr-o clipă ruga ta se va-mplini.

De-ale Tatălui cuvinte părinteşti îmbărbătat,

Îşi roti Păcală ochii prin lăcaşul minunat.

Ce era pe-acolo... Doamne! Ce de lucruri de minune:

Nu-i condei ca să le scrie, nici grai să le poată spune!

Când deodată, printre-atâtea frumuseţi dumnezeieşti,

Într-un unghi zăreşte-un fluier, mic! un fleac! nici să-l priveşti!

Şi grăieşte: — O, stăpâne! Pentru jertfa-mi ne-nsemnată,

De la Tine... sănătate!... n-aşteptam vro altă plată.

Dacă totuşi vrerea Ta e să-mi aleg un lucru... hai!

Vezi în colţ colea un fluier? Doar pe-acela să mi-l dai!

Din mulţimea de scumpeturi, auzind c-atât el cere,

Doar un fluier, ş-alt-nimica, Domnul râse cu plăcere.

— Cum se poate? Tatăl lumii în locaşu-i când te cheamă,

Nu găseşti să-i ceri, băiete, nici un lucru mai de seamă?

Ia mai stăi şi te gândeşte! Trai îndelungat... voieşti?

Vrei soţie... credincioasă? Vrei... averi împărăteşti?

— Urzitorule al lumii! încă de copil doream,

Când flăcău voi fi, un fluier ca acesta eu să am.

Dacă ţii să-mi faci plăcere, dă-mi-l, Te milostiveşte!

Robul Tău smerit nimica alte-celea nu doreşte.

Ce putea să mai răspunză la aceste vorbe Tatăl?

Semn făcu să i se-aducă fluierul cerut: — Ei, iată-l,

Dacă nu vrei alte bunuri... fericit să-l stăpâneşti!

— Mulţumesc! Ferice, Doamne, şi Tu-n veci să-mpărăţeşti!

.   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .

Cuvântând aşa, Păcală din nălţimi strălucitoare

Spre pământ simţi că-ncepe iar domol să se coboare.
Petre Dulfu