Ispravile lui Pacala (6)

Tocmeala

Când pe munte-a pus piciorul, cruce şi-a făcut voios,

Apoi s-adânci-n desimea codrului întunecos.

Şi sub câte-un brad la umbră, fără grijă de nimica,

Sta, cânta cu drag din fluier, cât de mare-i ziulica.

Brazii, auzindu-i cântul, ramurile-şi clătinau;

Păsările, fermecate, pâlcuri prin văzduh săltau.

Dar s-a săturat la urmă prin păduri de hoinărit,

Şi-ntr-o zi, din munţi porneşte către şesul înflorit.

Tot coboară, pe-o potecă, merge... până dă de-un sat.

Iar acolo, ce-ntâlneşte? Oameni mulţi în drum, la sfat.

Amărâţi grozav în suflet după faţă se vedeau

Şi-ntre ei, sărmanii, tocmai despre popa lor vorbeau:

— Îi muncii! (striga din gură un român cu negre plete)

Luni de zile!... şi drept plată: bice peste spate-mi dete!

— Nu-i plătii (zicea un altul) nişte bani la timp, şi-acum

Ştiţi că vrea să-mi vândă casa? Voi fi scos cu-ai mei în drum!

D-alde-acestea multe încă oamenii spuneau de-a rândul,

Văicărindu-se de popa şi cu toţii blestemându-l...

Auzind aşa Păcală, se apropie şi el:

— Bună vremea! Cum se poate? Popă?... şi aşa mişel?

— Hei! (un moş oftă cu jale). Popă ca al nostru nu-i,

Nu-i în toată ţara altul! bată-l Maica Domnului!

Câţi moşneni, avuţi pe vremuri, azi cerşesc din sat în sat!

Căci prin uneltiri, hainul, de avere i-a secat.

Doar să ia!... De dat, la nimeni nu dă, nici un colţ de pâine.

N-are-n inimă durere, de creştin, nici ca d-un câine!

Sufletul din trup ţi-l scoate, când la muncă te tocmeşte,

Şi să nu crâcneşti o vorbă, că şi trupul ţi-l ciunteşte.

Uite, de la el din slujbă, chiar aseară, au ieşit

Doi flăcăi... ciuntiţi, săracii, nu se poate mai cumplit.

Pentru-un lucru de nimica, într-atât s-a-nverşunat:

Că la amândoi, cu briciul... popa... nasul le-a tăiat.

Fraţi erau! veniţi acuma, de curând, în sat aci!

Lui Păcal-o bănuială inima i-o zgudui:

— Fraţi?... Şi unde-s?

— În căsuţa babei Floarea, ici devale!

Să le oblojească rana, i-a chemat chiar ea din cale,

Că e mare doftoriţă!... pentru orice fel de rană,

Are-n cap câte-un descântec, şi prin lăzi vreo buruiană.

“Vai, sărmanii, n-or fi doară fraţii mei!” gândea Păcală,

Şi-nspre casa arătată el porneşte cu iuţeală.

* * *

Când intră-n căsuţa joasă, tresări!... Acei flăcăi,

Ciumpăviţi de briciul popii, erau tocmai fraţii săi.

— Doamne! Voi? În starea asta? Cum ajunserăţi aci?

— Vai de noi! oftară fraţii, şi-ncepur-a-i povesti:

De tâlhari, ştii tu atuncea? noaptea-n codru, urmăriţi,

Furăm prinşi, bătuţi amarnic, pân’ la piele jefuiţi.

Am scăpat abia cu zile! Şi venirăm, pe un drum,

Pân-ajunserăm în satul unde ne aflăm acum.

Ce să facem? ne-ntrebarăm osteniţi şi nemâncaţi,

Milă pe la uşi să cerem? Haide să intrăm argaţi.

Când vorbeam aşa... în cale, iat-un popă ne-a ieşit:

Popa, chiar din satu-acesta. El în slujbă ne-a primit.

Însă... ştii cu ce tocmeală? Bată-l Precista să-l bată!

De ne-om supăra pe dânsul, să ne taie nasu-ndată.

Ai mai auzit ca asta? Iară dacă s-o-ntâmpla

El pe noi să se mânie, noi să-i facem tot aşa!

Şi la câmp ne-am dus, cu plugul... — Iacă, popa ne grăi,

Să-mi brăzdaţi azi locu-acesta. Plec. L-amiazi voi fi aci.

De mâncare v-oi aduce.

— Bine! Pleacă sănătos!

Zicem noi. Apoi — ne-aşternem pe arat — muncim vârtos.

Îns-amiaza vine, trece... Iar cu prânzu’, el, să vie

De amiazi, nici pomeneală! A sosit... pe la chindie!

— Cum? Aşa târziu, stăpâne?

— Cam târziu!... V-aţi supărat?

— Nu! dar tremurăm de foame!

— De, vă cred! Dar... s-a-ntâmplat!

Iacă... n-a fost gata prânzul! Iar a doua zi, măi frate,

Ce să vezi? Cu prânzul, popa, vine... tocmai pe-nserate!

— Vai! Da’ ce-ai de gând, părinte? Să ne ţii tot nemâncaţi?

N-a fost gata nici azi prânzul mai la vreme?

— Nu, argaţi.

Sunteţi supăraţi pe mine?

— Ei! Ba bine că n-om fi !

— Da?

Şi pe-amândoi... cu briciul... uite cum ne schilodi!

— Hai! plecaţi unde stăpânul mai la timp cu prânzul vine.

Nu fac eu de voi! ne zise — nici voi, dragii mei, de mine!

Iată-ne povestea, frate... iacătă nenorocirea

Ce-am păţit-o!

Lui Păcală, flacără-i era privirea:

— Vasăzic-aşa cu popa? A! Să ne vedem cu bine!

Îi plătesc eu pentru asta, frăţiori! Lăsaţi pe mine!

Şi zicând, porni spre uşă.

— Ce? abia doar ai venit,

Pleci din nou? l-întreabă fraţii.

— Plec, răspunse el grăbit,

Să mă bag şi eu la popa!

Ei stătură-n loc miraţi:

— Cum, măi frate! Nu eşti zdravăn? Vrei şi tu ca noi să paţi?

Dar el nici că-i mai ascultă. Iese-n drum şi, hai, nainte!

.   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .

Iată-mi-l la popa-n curte: — Bine te găsii, părinte!

Popa — barbă roşcovană, chip ursuz, întunecat —

De pe scaun din cerdacu-i, în picioare s-a sculat:

— Bun sosit, măi băietane! Ce vânt te-a adus la noi?

— Păi... argat aş vrea să intru, taică! sau... cioban la oi.

Ce zici? N-ai cumva nevoie?

— He! ba cum nu? Şi cioban,

Şi argat îmi trebuieşte. Spune, cât îmi ceri pe an?

— O! cât pentru asta... lesne vom ajunge la-mpăcare!

Ţiu mai mult la casă bună, decât la simbrie mare.

Nu-ţi cer plată eu, nimica. Las la buna-ţi chibzuială,

Cât îi vrea să-mi dai.

— Prea bine. Te primesc! Dar... c-o-nvoială:

Tu pe mine vreodată dacă te vei mânia,

Să-ţi jupoi, cu cosorelul, de pe spate o curea.

Dimpotrivă, eu pe tine de m-oi supăra, să ai

Drept şi tu de pe spinare o curea atunci să-mi tai.

— Aş! te văd om bun, părinte; nu-s nici eu cum ţi se pare.

S-ar putea s-ajungă treaba între noi la supărare?

— Nu! dar asta mi-e-nvoiala cu argaţii. Vrei? te-opresc.

Nu voieşti?... e largă lumea!

— Vreau! De ce să nu voiesc?

— Iară anul, măi băiete, ţi se va-mplini, ştii când?

Prin frunzişul verde, cucul, când s-o auzi cântând.

— Bun!... S-a isprăvit tocmeala?

— Încă nu!... mai stăi, române,

S-o şi scriem... Vorba zboară... Numai ce e scris rămâne.

Şi luând condei, cerneală, se aşează popa, scrie...

— Iac-aşa! s-avem la mână amândoi câte-o hârtie.

“A! gândea. Prinsei norocul! Un voinic aşa-nchegat,

Să-mi slujească pe degeaba: nu-i câştig de lepădat!

Şi-l legai cu-nscrisul, zdravăn, sărăcuţul! Ce-mi mai pasă?”

— Hai, băiete, na!

Păcală în şerpar hârtia-ndeasă.

Iar în gându-i, vesel şi el: “Stăi, părinte preacinstit,

Nu-ţi găsiseşi pân-azi omul, dar acum... ţi l-ai găsit!”

Petre Dulfu