Mici poeme in proza ale lui Baudelaire (2)

Deznădejdea bătrânei

Mica bătrână zbârcită se simţi nespus de bucuroasă văzând pe acest drăgălaş copil pe care fiecare îl răsfăţa, căruia toată lumea dorea să-i placă; drăgălaşă făptură, tot atât de plăpândă ca şi ea, mica bătrână şi, la fel, fără dinţi şi fără păr.

Şi se apropie de el, voind să-i zâmbească şi să ia o înfăţişare plăcută.

Dar copilul cuprins de spaimă se zbătea sub mângâierile bătrânei decrepite şi făcea să răsune casa de ţipetele lui.

Atunci biata bătrână se retrase în singurătatea-i fără sfârşit şi plânse într-un colţ, spunându-şi: “Ah, pentru noi, nefericite femele bătrâne, s-a dus vremea de a mai plăcea, chiar şi celor nevinovaţi; şi înspăimântăm copiii pe care am vrea să-i iubim!”