miercuri, 15 februarie 2012

O povestire a lui Thomas Mann

DEZAMĂGIRE
Mărturisesc că spusele domnului aceluia ciudat m-au tulburat adînc şi mi-e teamă că nici acum n-am să fiu în stare să le reproduc în aşa fel încît să facă şi asupra altora impresia pe care o făcuseră în seara aceea asupra mea. Poate că efectul lor nu se e datorase decît sincerităţii stranii cu care omul, cu totul necunoscut mie, mi le împărtăşise.

Doar două luni s-au scurs din dimineaţa de toamnă cînd, pentru întîia oară, întîlnisem în Piaţa San Marco pe necunoscutul acela. Pe tot întinsul pieţei abia dacă treceau cîţiva oameni, în timp ce în faţa  minunatei clădiri ca din basme, cu contururi bogate, multicolore, şi podoabe aurite, se desprindeau cu o limpezime încîntătoare, de pe fundalul unui cer de un albastru gingaş şi luminos, flamurile ce fluturau în blînda adiere a brizei venind dinspre mare; chiar în faţa portalului principal, un stol uriaş de porumbei se adunase în jurul unei fete care le zvîrlea boabe de porumb, în timp ce răsăreau într-una alţi porumbei din toate părţile.
Era o privelişte neasemuită, de o frumuseţe luminoasă şi solemnă.
În clipa aceea l-am întîlnit; şi în timp ce scriu rîndurile acestea, îl văd parcă înaintea ochilor. Era putintel de stat şi mergea repede şi încovoiat, ţinîndu-şi la spate, cu amîndouă mîinile, bastonul. Purta o pălărie neagră, tare, un pardesiu deschis de vară şi pantaloni dungaţi de culoare închisă. Nu ştiu de ce, îmi închipuiam că trebuie să fie englez. Putea să fi avut treizeci de ani, dar tot atît de bine putea să aibă şi cincizeci. Faţa, cu nasul oarecum gros şi ochii cenuşii privind obosiţi, îi era proaspăt bărbierită, iar în jurul gurii îi flutura necontenit un zîmbet inexplicabil şi oarecum prostesc. Doar din cînd în cînd îşi înălţa sprîncenele şi privea cercetător în jurul lui, pentru ca apoi să-şi plece iar privirea, îngînînd ceva, clătinînd din cap şi zîmbind. Se preumbla astfel, încolo şi încoace prin piaţă.
De atunci l-am observat în fiecare zi. Părea că n-are altceva de făcut decît să cutreiere piaţa în sus şi-n jos, şi pe soare şi pe ploaie, şi înainte şi după amiază, de treizeci şi de cincizeci de ori, totdeauna singur şi totdeauna cu aceleaşi gesturi ciudate.
În seara aceea, în piaţă cîntase o fanfară militară. Stăteam la una din măsuţele aşezate în faţa cafeneiei Florian; şi cînd, după terminarea concertului, mulţimea, care pînă atunci se îngrămădise în rînduri dese, începu să se risipească, necunoscutul, cu acelaşi zîmbet absent de totdeauna, se aşeză la una din mesele devenite libere în preajma mea.
Vremea trecea;  în jurul nostru se făcuse linişte, şi mesele rămaseră goale. Abia ici şi colo mai trecea cîte-un om. O tăcere maiestuoasă se lăsase pe întinderea pieţei. Cerul era spuzit de stele, şi deasupra faţadei de o somptuozitate teatrală a lui San Marco strălucea discul înjumătăţit al lunii.
Citeam gazeta, avînd în spate pe vecinul meu. Tocmai gîndeam să-l evit, cînd mă văzui silit, deodată, să mă întorc spre el. Căci, de unde, pînă atunci nu desluşisem nici măcar zgomotul vreunei mişcări a lui, îl auzii deodată cum începe să vorbească.
- Sunteţi pentru întîia oară la Veneţia, domnule? mă întrebă el într-o franţuzească stîlcită.
Şi, cînd m-am străduit să-i răspund pe englezeşte, începu să vorbească în cea mai curată germană, cu un glas molcom, puţin răguşit, pe care cînd şi cînd încerca să şi-l dreagă, tuşind uşor
- Toate lucrurile acestea le vedeţi pentru întîia oară? Şi corespund oare aşteptărilor dumneavoastră? Sau poate chiar le depăşesc? Ah! Nici nu vi le-aţi închipuit atît de frumoase? Adevărat? Nu spuneţi aşa numai pentru a vă da aerul că sunteţi fericit şi vrednic de invidie? Ah!
Se rezemă de speteaza scaunului şi mă privi, clipind mereu din ochi şi cu o expresie a feţei cu totul ciudată.
Tăcerea dură cîtva. Neştiind cum aş putea continua convorbirea aceasta atît de bizară, eram din nou gata să mă ridic de la masă, cînd îl văzui cum se apleacă grăbit spre mine:
- Ştiţi dumneavoastră, domnule, ce înseamnă dezamăgirea? întrebă el încet şi apăsat, sprijinindu-se cu amîndouă mîinile pe baston. Nu o nereuşită oarecare, nu o socoteală greşită, ci o mare şi totală dezamăgire, acea dezamăgire pe care ţi-o dă totul, pe care ţi-o dă viaţa toată? Fără îndoială că nu o cunoaşteţi. Eu însă am avut-o alături, mereu, încă din fragedă tinereţe, din care pricină am devenit un însingurat, un nefericit şi un om ciudat; nu pot s-o tăgăduiesc. Cum ar fi cu putinţă să mă înţelegeţi atît de repede, domnule? Poate că totuşi veţi izbuti, dacă vă voi ruga să mă ascultaţi doar două minute. Lucrurile ce pot fi împărtăşite se spun repede.
Daţi-mi voie să amintesc că sunt dintr-un mic  orăşel, unde am crescut într-o casă de pastor, casă care lucea de curăţenie, unde domneau un optimism cărturăresc desuet şi un climat specific de retorică bisericească şi unde nu lipseau cuvintele pompoase, despre bine şi rău, despre frumos şi urît, cuvinte pe care le urăsc atît de amarnic tocmai fiindcă ele poartă vina suferinţelor mele.
Pentru mine, viaţa însemna doar un amalgam de vorbe, căci nu cunoşteam din ea decît uriaşele şi imaterialele presimţiri pe care aceste cuvinte le trezeau în mine. Aşteptam de la oameni tot ce e dumnezeesc de bun, dar şi drăcesc de rău. Aşteptam de la viaţă tot ce e frumuseţe încîntătoare, dar şi tot ce e mai dezgustător, şi mă cuprindea o dorinţă lacomă de toate acestea, o dorinţă adîncă, plină de teamă, de a cunoaşte realitatea vastă, de trăire de orice natură ar fi fost ea, de fericirea minunată şi îmbătătoare, ca şi de suferinţa nespus de imensă şi nebănuit de cumplită.
Mi-aduc aminte, domnule, cu o limpezime plină de amărăciune de cea dintîi dezamăgire a vieţii mele, şi vă rog să observaţi că ea nu a fost prilejuită de năruirea unei speranţe frumoase, ci de ivirea unei  nenorociri. Eram aproape copil atunci cînd, într-o noapte, casa părintească a căzut pradă focului. Focul, care ardea întîi înfundat, se înteţi, apoi flăcările cuprinseră aproape întreg catul, pînă la uşa odăii mele, ameninţînd să mistuie şi scara din apropiere. Eu am văzut cel dintîi flăcările şi ştiu că m-am repezit din casă strigînd necontenit: ,,Ei, iată că arde cu adevărat! Arde!“ Îmi aduc atît de bine aminte de cuvintele acestea ca şi de sentimentul care  le pricinuise, cu toate că atunci părea că nu-mi dau seama de el. Iată în sfîrşit un incendiu, şi iată că mi-a fost şi mie dat să-l apuc, îmi ziceam. Şi am adăugat.: ,,Cum? Numai atît? Asta e tot?“
Dumnezeu mi-e martor că n-a fost un lucru de nimic...Toată casa a fost mistuită de flăcări, iar noi am izbutit, după multă trudă, să scăpăm, eu însumi destul de greu rănit.  Ar fi totuşi greşit să spun că închipuirea mea fusese mai vie decît însăşi realitatea, făcîndu-mă să cred că un incendiu în casa părintească ar trebui să fie şi mai groaznic. Totuşi, în mine trăise o presimţire vagă, o închipuire fără contururi precise a unui cataclism şi mai înfiorător, aşa că, măsurată cu această închipuire, realitatea îmi apăruse ca ceva şters. Focul acesta a fost întîiul mare eveniment al vieţii mele. O speranţă îngrozitoare a fost astfel dezamăgită.
Nu vă fie teamă că voi continua să vă înşir mai departe toate dezamăgirile mele. Mă mulţumesc să vă spun doar că îmi hrăneam marile aşteptări de la viaţă cu o rîvnă nenorocită, citind mii de cărţi: operele poeţilor. O, am învăţat să-i urăsc pe toţi poeţii ăştia, care tare ar vrea să-şi scrie cuvintele lor mari pe toate zidurile, ba să le zugrăvească chiar pe bolta cerească, slujindu-se de un cedru muiat în lava fierbinte a Vezuviului, pe cînd mie mi-e cu neputinţă să socotesc cuvintele lor altfel decît minciuni sau ironii.
Unii poeţi, extaziaţi, mi-au tot cîntat că limba e săracă, vai, sărmana de ea!  O, nu, domnule! Mie limba mi se pare bogată, chiar nespus de bogată în comparaţie cu sărăcia şi cuprinsul mărginit al vieţii. Durerea îşi are hotarele ei; cea trupească în leşin, cea sufletească în nesimţire. Acelaşi lucru şi cu fericirea! Nevoia pe care o simte omul de a se împărtăşi şi altora a născocit însă cuvinte înşelătoare, care depăşesc hotarele acestea.
Să fie poate vina mea? Oare efectul anumitor cuvinte îmi trece numai mie ca un fior prin şira spinării, deşteptînd în mine presimţiri ale unor trăiri care nici nu există?
Am păşit în multvestita viaţă plin de această dorinţă lacomă de a avea şi eu o trăire care să corespundă marilor mele aşteptări. Dumnezeu mi-e martor că n-am avut parte de aşa ceva. Am rătăcit pretutindeni, prin meleagurile cele mai lăudate de pe pămînt, ca să pot şi eu vedea acele opere de artă în jurul cărora omenirea se extaziază rostind cele mai sublime cuvinte. Am stat în faţa lor şi mi-am zis: Ce frumos! Şi totuşi: Numai atît? Asta să fie totul?
Îmi lipseşte cu desăvîrşire simţul concretului. Poate că asta explică totul. Mă aflam odată undeva, în munţi, lîngă o prăpastie îngustă şi adîncă. Pereţii stîncoşi erau pleşuvi şi povîrniţi, iar dedesubt apa se repezea vîjîind peste bolovanii de piatră. Priveam în adîncuri şi mă gîndeam: Ce-ar fi să cad? Aveam însă destulă experienţă ca să-mi răspund: Dacă s-ar  întîmpla asta, mi-aş spune în timpul căderii  “Ei, iată că te prăbuşeşti, iată că faptul s-a împlinit. Dar   în fond ce înseamnă asta?
Vreţi să mă credeţi cînd spun că am trecut prin destule ca să am şi eu dreptul să vorbesc? Cu mulţi ani în urmă, iubeam o fată, o fiinţă firavă şi drăgălaşă, cu care aş fi vrut să mă însoţesc, luînd-o sub oblăduirea mea. Ea însă nu mă iubea, ceea ce nu mă  miră, aşa că îi fu dat altuia să-i poarte de grijă. Există, oare vreo întîmplare mai dureroasă? Există oare ceva mai chinuitor decît această caznă amară, cu amestecul ei groaznic de voluptate? Nopţi întregi am zăcut fără să închid ochii, dar mai trist şi mai chinuitor decît orice simţeam că e gîndul: Asta e durerea cea mare! În sfîrşit, o cunosc şi eu! Dar în fond ce este ea?
E nevoie oare să vă povestesc ceva şi despre fericire? Căci am cunoscut şi fericirea, dar m-a dezamagit şi ea. Cred că nu e nevoie, căci toate astea sunt doar nişte exemple grosolane, care nu vă pot dovedi că de fapt viaţa însăşi, cu felul ei searbăd, neinteresant şi mediocru de a se desfăşura, e aceea care m-a dezamăgit, dezamăgit, dezamăgit...
Ce este - se întreabă odată tînărul Werther - omul, acest semizeu atît de slăvit? Oare puterile nu-l părăsesc tocmai atunci cînd are mai multă nevoie de ele? Şi atunci cînd se înalţă pe aripile bucuriei sau se afundă în adîncimile suferinţei nu este el, in amîndouă cazurile, împiedicat şi intors din nou la conştiinţa sa rece şi absurdă tocmai cînd doreşte mai cu patimă să se piardă în vastitatea infinitului?
Mă gîndesc adesea la ziua cînd am zărit pentru întîia oară marea. Marea este vastă, marea este întinsă, şi privirea mea rătăcea de pe ţărm în larg, în căutarea eliberării. Dar acolo, departe, era orizontul. De ce oare am eu un orizont? Eu aşteptasem de la viaţă nemărginirea.
Poate că orizontul meu e mai mărginit decît acela al altor oameni! Am spus odată că n-am simţul concretului. Sau poate că am prea mult simţ pentru el? Mă istovesc poate prea degrabă? Isprăvesc prea repede orice? Cunosc poate fericirea şi durerea numai la nivelul lor cel mai scăzut, numai în stările lor cele mai diluate?
Nu cred, după cum nu cred nici ceea ce spun oamenii. Mă incred doar în acei prea puţini care în faţa realităţii vieţii îşi unesc glasul lor cu acela al poeţilor, rostind vorbe mari. E minciună şi laşitate! Aţi observat de altfel, domnule, că anumiţi oameni sunt atît de vanitoşi şi atît de ahtiaţi de onoruri şi de pizma tăinuită a semenilor lor încît se prefac că nu au cunoscut în viaţă decît cuvintele măreţe ale fericirii şi că n-au aflat de acelea ale durerii?
S-a întunecat, şi abia mă mai ascultaţi. Iată de ce vreau să-mi mai mărturisesc astăzi încă o dată că şi eu, eu însumi, am încercat să mint împreună cu oamenii aceştia, ca să mă pot socoti şi să-i fac şi pe ceilalţi să mă socotească un om fericit. Sunt mulţi ani însă de cînd m-am lecuit de deşertăciunea aceasta; şi astăzi, nu pot tăgădui, am devenit un însingurat, un om nefericit şi plin de ciudăţenii.
Simt o adevărată pasiune să cercetez noaptea cerul plin de stele. Nu e oare acesta cel mai bun mijloc de a ignora în acelaşi timp şi pămîntul şi viaţa?
Şi poate că mi se iartă şi faptul că făcînd aceasta mă străduiesc să-mi păstrez năzuinţele. Anume, de a visa la o viaţă liberă, în care realitatea se contopeşte cu aceste năzuinţe lepădînd orice urmă chinuitoare a dezamăgirii?  O viaţă lipsită cu desăvîrşire de orizont?
Visez la asta şi aştept moartea. Ah, o cunosc bine, încă de acum, moartea, această  ultimă dezamăgire! Asta e moartea, îmi voi spune în clipa cea de pe urmă; în sfîrşit, iat-o,o trăiesc! Dar ce înseamnă asta în fond?
S-a lăsat frig în piaţă, domnul meu; am început să-l simt, he! Am onoarea să vă salut. Cu  bine!



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

După mine!