În drum spre şcoala Mariei, m-a izbit azi revelaţia faptului că toate se duc irevocabil. „Tare de tot”, mi-ar putea spune cineva, „eşti un adânc filosof, revelaţiile tale l-ar uimi până şi pe Socrate”. Aşa e, ce-am spus sună ca o banalitate crasă. Numai că majoritatea oamenilor, când se gândesc la faptul că „toate se duc”, au în vedere un singur lucru: distrugerea fizică. Abia asta e o banalitate: orice structură materială se dezagregă. Funcţionează o aşa-numită lege a entropiei, conform căreia totul tinde către o stare generală de ne-organizare.
Dar nu la asta m-am gândit eu azi, ci la faptul că se duc şi ideile şi sentimentele şi emoţiile, se duc orgoliile, plăcerile - vinovate sau nu, bănuielile, micile secrete, credinţele, convingerile, se duc înainte de moartea proprietarului, tot ce nu e material dispare, fără însă a se transforma în altceva. Mi-am adus aminte de felul în care mă grozăveam eu, prin adolescenţă, cu faptul că aş fi fost un cunoscător al Bucureştilor. Eram student şi mulţi dintre colegii mei veneau din provincie, ca şi mine, destui dintre ei călcau prima dată în capitală, iar mie mi se părea un bun prilej să mă arăt cunoscător al străzilor, al cârciumilor, al destinaţiilor către care se îndreaptă tramvaiele... Şi adevărul e că nu cunoşteam, de fapt, mai nimic. Dar mai-nimicul acela era mai mult decât ceea ce cunoşteau alţii şi căutam să exploatez acest avantaj de doi lei. Odată, mergând cu troleul împreună cu o colegă, mică şi drăguţă, pe care o conduceam acasă, m-am tot fudulit cu marea mea cunoaştere în ce priveşte Bucureştii. Habar nu aveam pe unde ne aflam dar, ca un făcut, s-a nimerit ca troleul în care eram noi să intre, pentru câteva staţii, pe un fir comun cu un altul, cu care mai mersesem. Şi exact atunci, ea m-a întrebat - nu ştiu dacă din curiozitate, sau sătulă de lăudăroşenia mea - ce staţie urmează. Ei bine, i-am spus numele şi, într-adevăr, aşa a fost. A fost efectiv uimită, îmi amintesc precis, iar mie mi-a crescut inima de nu mai avea loc niciun călător în troleul ăla. Astăzi, chiar nu ştiu de ce mi se părea atât de important să apar în ochii colegilor ca un cunoscător al Bucureştilor. Efectiv nu pot să înţeleg. Dar mai devreme, circulând prin Hanovra, mi-am amintit. Şi am realizat că a dispărut nu numai acea contorsiune a minţii mele, dar s-a dus însăşi posibilitatea ca ea să mai apară în mintea cuiva, pentru că azi, datorită progresului tehnologic, avem GPS-uri, le putem lua în buzunar dacă dorim şi ele ştiu orice loc din orice oraş, făcând inutil orice efort de a le ţine noi minte.
Dar nu la asta m-am gândit eu azi, ci la faptul că se duc şi ideile şi sentimentele şi emoţiile, se duc orgoliile, plăcerile - vinovate sau nu, bănuielile, micile secrete, credinţele, convingerile, se duc înainte de moartea proprietarului, tot ce nu e material dispare, fără însă a se transforma în altceva. Mi-am adus aminte de felul în care mă grozăveam eu, prin adolescenţă, cu faptul că aş fi fost un cunoscător al Bucureştilor. Eram student şi mulţi dintre colegii mei veneau din provincie, ca şi mine, destui dintre ei călcau prima dată în capitală, iar mie mi se părea un bun prilej să mă arăt cunoscător al străzilor, al cârciumilor, al destinaţiilor către care se îndreaptă tramvaiele... Şi adevărul e că nu cunoşteam, de fapt, mai nimic. Dar mai-nimicul acela era mai mult decât ceea ce cunoşteau alţii şi căutam să exploatez acest avantaj de doi lei. Odată, mergând cu troleul împreună cu o colegă, mică şi drăguţă, pe care o conduceam acasă, m-am tot fudulit cu marea mea cunoaştere în ce priveşte Bucureştii. Habar nu aveam pe unde ne aflam dar, ca un făcut, s-a nimerit ca troleul în care eram noi să intre, pentru câteva staţii, pe un fir comun cu un altul, cu care mai mersesem. Şi exact atunci, ea m-a întrebat - nu ştiu dacă din curiozitate, sau sătulă de lăudăroşenia mea - ce staţie urmează. Ei bine, i-am spus numele şi, într-adevăr, aşa a fost. A fost efectiv uimită, îmi amintesc precis, iar mie mi-a crescut inima de nu mai avea loc niciun călător în troleul ăla. Astăzi, chiar nu ştiu de ce mi se părea atât de important să apar în ochii colegilor ca un cunoscător al Bucureştilor. Efectiv nu pot să înţeleg. Dar mai devreme, circulând prin Hanovra, mi-am amintit. Şi am realizat că a dispărut nu numai acea contorsiune a minţii mele, dar s-a dus însăşi posibilitatea ca ea să mai apară în mintea cuiva, pentru că azi, datorită progresului tehnologic, avem GPS-uri, le putem lua în buzunar dacă dorim şi ele ştiu orice loc din orice oraş, făcând inutil orice efort de a le ţine noi minte.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu