joi, 29 martie 2012

Instinctul fotbalului

Eu nu sunt amator de fotbal. Găsesc că e o mare pierdere de timp să stai cu orele şi să priveşti cum dau unii cu piciorul într-o minge. Dacă toţi oamenii ar fi ca mine, alde Mutu şi Beckham nu ar mai face vile de milioane de euro şi fotbalul ar deveni un sport la fel de interesant ca oina. Celor care mă întreabă dacă mă uit la fotbal le spun că da, cu două condiţii: să fie finala Campionatului Mondial şi una din finaliste să fie România. Treaba asta nu e de ieri de azi, ci de când aveam doar vreo 7-8 ani. Mă miram la culme când îi vedeam pe adulţi cumpărând tone de bere, seminţe şi alte chestii asemănătoare, apoi aşezându-se în faţa televizorului alb-negru şi urlând, oftând, trântindu-şi palmele pe genunchi, înjurând, sărind de pe scaune - toate în funcţie de ce făceau jucătorii pe teren. Ţin mine şi azi cum m-a întrebat, odată, când eram mai mărişor, cineva pe stradă, ce etapă a campionatului intern urmează. Am zis că a treia, doar aşa, ca să nu par complet pe dinafară, numai că era etapa a douăzeci şi noua sau cam aşa ceva. În fine.
Acum, de câte ori mă duc la şcoală după Maria, găsesc în curte băieţi care joacă fotbal. Băieţi mici, abia se ţin pe picioare, dar dau cu piciorul în minge. Datorită lor, am avut o revelaţie: fotbalul nu este o invenţie, ci un instinct. Pur şi simplu, de câte ori văd o minge venind către mine, simt o dorinţa incredibilă de a-i arde un şut. Eu, care nu dau doi bani pe fotbal. Nu, nu aş juca, dar aş da şuturi, mi se pare că „balonul rotund” se potriveşte perfect cu liniile piciorului, cu scobitura laterală a tălpii - cea aflată sub gleznă, cu adâncitura dintre tibie şi oasele labei piciorului....


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

După mine!