joi, 15 martie 2012

O poveste a Danielei Donu de pe cand era copila

Broscuţa cea mică
A fost odată ca niciodată, pe când bivoliţa mergea pe frânghie şi măgarul stătea în colivie. Pe acele vremuri trăia într-un lac de la marginea unei păduri, o mică broscuţă. Era cea mai mică broscuţă de pe lac. Ea nu avea pe nimeni, nici părinţi, nici fraţi sau surori, nici prieteni. Era tare necăjită din pricina asta, nimeni nu o băga în seamă şi cât era ziulica de mare se plimba de colo colo în căutarea unei făpturi căreia să-i împărtăşească amarul ce-l avea.

În acel lac trăia şi un broscoi mare, el era împăratul broaştelor. Tuna şi fulgera către supuşii săi dându-le porunci aspre şi vai de cei ce nu-l ascultau, că mult pătimeau, i se dusese vestea în tot lacul de asprimea cu care-şi judeca supuşii.
Dar iată că într-o zi, pe lângă broscuţă trecu un brotăcel cu marfă multă în spinare. Din cauza greutăţii pe care o purta, era foarte obosit aşa că se aseză puţin să se mai odihnească. Broscuţa, văzându-l atât de obosit, se duse la el şi-l întrebă:
-      Unde te duci cu atâta marfă?
Brotăcelul, nevăzând pe nimeni, n-a dat niciun răspuns. Dar broscuţa insistă:
-      De ce nu vrei să-mi răspunzi? Te-am supărat cu ceva?
-      Dar cine eşti? Şi unde te afli? Nu văd pe nimeni.
-      Sunt o broscuţă mititică. Uită-te cu atenţie, sunt aici lângă tine.
Bietul brotăcel nici nu mai vedea bine de obosit ce era şi totuşi se strădui. Când o văzu, spuse:
-      Vai, dar ce mică eşti!
-      De ce nu-mi răspunzi? Unde te duci?
-     Merg la împăratul broaştelor, să-i duc marfă proaspătă. Este un om drept, dar se supără când cineva nu-i ascultă poruncile. Acum e tare necăjit, suspină necontenit după fiica sa.
-      Dar ce s-a întâmplat cu fata lui?
-     Atunci când s-a născut fetiţa lui, bucuria a fost scurtă, căci a fost răpită de plasa unui pescar. Acesta, dorind să prindă mult peşte, a aruncat năvodul şi, când l-a ridicat, înăuntru a fost  prinsă şi mica broscuţă, care a fost dusă cine ştie pe unde în întinderea lacului. De atunci, împăratul caută neîncetat pe fiica sa. Biata împărăteasă a plâns amar şi până la urmă s-a prăpădit de atâta supărare, iar împăratul a rămas singur şi întristat. Dar vai! Am întârziat! Şi se supără împăratul, mi-e tare teamă că are să mă pedepsească, acum eram departe dacă nu îţi povesteam toate câte s-au întâmplat, am fugit, la revedere.
-      O, iartă-mă brotăcelule că te-am necăjit, îţi urez drum bun şi marfa pe care o duci să fie mai uşoară.
Nu apucă să spună ultima vorbă, că brotăcelul era deja departe. Într-un sfârşit ajunse la palat, se duse dinaintea împăratului broaştelor şi, aruncându-se cu faţa la pământ spuse:
-      Măria-Ta!
-      De ce ai întârziat ? Au nu ştii oare că nimeni nu-mi încalcă poruncile?
-    Luminate împărate, îmi cer iertare, dar venind la porunca Măriei-Tale şi fiind obosit de greutatea ce aveam, am poposit câteva clipe să mă odihnesc şi să-mi recapăt puterile şi iată că dinaintea mea a apărut o mică broscuţă cu care am stat puţin de vorbă.
-     Cum? O broscuţă mică, zici?
-     Da, luminate împărate, mică, nici nu am observat-o la început.
-     De îndată să te duci şi să o aduci la palat, căci numai ea trebuie să fie!
S-a dus în grabă bietul brotăcel să împlinească porunca împăratului, dar de găsit broscuţa nu a mai găsit-o. Se-ntoarse ruşinat la împărat, spunându-i că broscuţa nu se mai afla în locul unde a întâlnit-o.
Atunci împăratul i-a dat o nouă poruncă:
-    Mergi în întreaga împărăţie şi să dai de ştire că aceluia care îmi va aduce broscuţa, îi voi dărui 10 pungi cu galbeni.
Ce mai freamăt era pe întreg lacul! Toţi umblau de colo până colo în căutarea broscuţei.
Broscuţa, ieşind din căsuţa sa şi văzând atâta freamăt, a întrebat pe primul trecător:
-     Hei ce se întâmplă? Ce e atâta gălăgie? De ce nu lăsaţi broaştele să se odihnească?
Dar nimeni nu-i răspunse, pentru că era atât de mică încât nimeni nu o vedea.. Supărată, a plecat la palat să întrebe dacă nu cumva începe vreun război. Merse ea ce merse şi iată că ajunse la palat. Aici, văzând uşile larg deschise, intră şi se opri în faţa împăratului:
-   Plecăciune Mărite Împărat, ai milă de o biată broscuţă şi spune-mi ce se întâmplă. De ce este atâta gălăgie pe lacul nostru?
-     Cine îmi tulbură liniştea? Cine îmi vorbeşte? Nu văd pe nimeni.
-     Eu, o broscuţă mititică, sunt aici la picioarele Măriei – Tale.
-     Ia te uită! Cât eşti de mică! Şi pe dată se întristă, pentru că aşa trebuia să arate şi fiica sa.
-     Eu, zise broscuţa, sunt cea mai mică broscuţă de pe lac. Suratele mele spun că am aterizat parcă din cer, dar eu cred că părinţii mei au murit, iar eu am rămas singură pe lume.
-     Şi ce mai ziceau broaştele despre tine?
-   Unele spuneau că sunt de pe alt lac, că pe lacul acesta nu sunt broscuţe aşa de mici ca mine, altele spuneau că am apărut în urma unui război dintre peşti şi plasa unui pescar. Una a fost de faţă la acest război şi a văzut o plasă cu mulţi peşti în ea. Iar când s-a aşternut din nou liniştea peste lac, s-a dus la casa ei şi pe drumul către casă m-a văzut, eram mai mult moartă decât vie, m-a luat la ea acasă, m-a îngrijit şi m-a crescut ca pe fiica ei, dar fiind bătrână şi bolnavă s-a prăpădit şi astfel am rămas din nou singură. Acea broască mai avea o soră care venea mereu să ne vadă.
Nu apucă broscuţa să sfârşească vorba, că înaintea împăratului apăru o broască bătrână, care abia mergea. Broscuţa, de cum o văzu, îi zise împăratului:
-     Aceasta este, Măria-Ta, tuşica mea.
-     Plecăciune Măria-Ta, spuse broasca cea bătrână şi, uitându-se către broscuţă îi zise împăratului:
-     Broscuţa aceasta drăgălaşa este fiica ta. Sora mea, fie iertată, a crescut-o cu mare drag.
Atunci împăratul, chemând pe brotăcel îi porunci să aducă cele 10 pungi cu galbeni. Şi pe dată au fost aduse. Dar broasca nu a luat decât o pungă, spunând:
-     Măria-Ta, sunt prea bătrână şi nu am ce face cu atâţia galbeni, sunt alţii mai nevoiaşi decât mine care au mare trebuinţă, dă-le lor galbenii. Să fii fericit şi să trăieşti întru mulţi ani alături de fiica Măriei-Tale. Zicând acestea, broasca plecă încet spre casa ei.
Împăratul, de bucurie că şi-a regăsit fiica mult dorită, porunci să se împartă galbenii supuşilor săi şi-i spuse broscuţei:
-     Fetiţa mea, cât sunt de fericit că te-am regăsit, nu mai aveam nicio speranţă!
-     Tăticule, niciodată să nu-ţi pierzi speranţa! Şi eu sunt fericită.
Şi de atunci, broscoiul împărat şi fiica sa au trăit fericiţi în palatul lor, iar brotăcelul a devenit cel mai bun prieten al broscuţei.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

După mine!