De la Karl May la Adrian Nastase

In excelentul roman Winnetou scris de Karl May, apare un individ pe nume Rattler. El il ucide pe celebrul Klekih-Petra - un alb care traia printre indienii apasi si, ca urmare, in momentul in care este prins, este condamnat de catre apasi la moarte. Iata cum decurg lucrurile:

Spectatorii se aşezară jos. Un grup de tineri războinici păşi înainte purtând cuţite în mâini; ei se opriră cam la cincisprezece paşi în faţa lui Rattler. Aruncară cuţitele în direcţia lui, dar ferindu-se să-l lovească; lamele se înfipseră toate în sicriul de care era legat osânditul. Primul cuţit nimeri în stânga, altul în dreapta piciorului, la o distanţă aproape insesizabilă. Următoarele două se înfipseră puţin mai sus şi tot astfel până ce ambele picioare fură încadrate în două şiruri de cuţite.

Până atunci, Rattler îşi păstrase oarecum calmul. Acuma însă cuţitele fulgerau mereu mai sus, desenând conturul trupului său. Începu să-i fie frică. La fiece aruncătură de cuţit striga de spaimă. Şi strigătele sporeau în intensitate pe măsură ce indienii ţinteau mai sus.

După ce şi bustul îi fusese astfel îngrădit, veni rândul capului. Un cuţit vâjâi în dreapta gâtului, aproape atingându-l şi fixându-se în lemnul sicriului; altul pătrunse pe partea stângă. Şi aşa mai departe, până ce în jurul feţei, de la umeri la creştet, n-a mai rămas nici un loc neacoperit. Apoi cuţitele fură scoase pe rând. Nu era decât un prolog executat de oameni tineri care îşi demonstrau abilitatea în ce priveşte tragerea la ţintă precis şi cu sânge rece. Treaba isprăvită, se întoarseră la locurile lor şi se aşezară.

Inciu-Ciuna alese apoi câţiva oameni mai vârstnici care aveau să ţintească şi ei, însă de la treizeci de paşi distanţă. Când cel dintâi fu gata să arunce cuţitul, căpetenia se apropie de Rattler, arătă un anume loc pe braţul lui drept şi ordonă:

— Aici!

Cuţitul zbură şi pătrunse cu precizie în locul indicat, găurind muşchiul braţului şi împlântându-se în sicriu. Jocul devenea serios. Rattler scoase un urlet ca şi cum ar fi fost rănit de moarte. Următorul cuţit îi străpunse acelaşi muşchi al braţului stâng. Urletul crescu. A treia şi a patra lovitură vizau ambele coapse şi nimeriră exact în punctele indicate, pe rând, de Inciu-Ciuna. Sângele nu apărea, căci Rattler rămăsese îmbrăcat în costumul lui; pe de altă parte, indienii aveau grijă să ţintească numai acele locuri unde rana nu era primejdioasă. Altminteri, ar fi însemnat să scurteze spectacolul.

Poate că Rattler nici nu luase în serios intenţia indienilor de a-l ucide; acuma însă, trebuia să recunoască, deznădăjduit, că se înşelase. Mai încasă câteva cuţite în antebraţ şi în pulpă. Dacă înainte uriaşe doar din timp în timp, acum zbiera fără încetare.

Spectatorii şuierau şi huiduiau, manifestându-şi dispreţul. Un indian, pus la stâlpul caznelor, se poartă cu totul altfel. De îndată ce începe tortura menită să se încheie cu moartea lui, osânditul intonează cântecul său din urmă, în care îşi glorifică faptele şi îi desfide pe călăi. Cu cât cresc suferinţele, cu atât se înteţesc invectivele, blestemele ce le aruncă; dar niciodată nu va scoate un geamăt sau un strigăt de durere. Odată mort, duşmanii îi laudă vitejia şi-l depun în mormânt cu toate onorurile indiene. Este şi pentru ei o cinste să fi contribuit la o moarte glorioasă.

Cu totul altfel se petrec lucrurile când e vorba de un laş care ţipă şi urlă la cea mai mică suferinţă, ba mai cere şi îndurare. Să chinuieşti un asemenea om nu e o cinste, ci aproape o ruşine. De aceea, până la urmă, nici un războinic adevărat nu se mai pretează să continue operaţia. Condamnatul e ucis la repezeală, trecând fără slavă de la viaţă la moarte.

Rattler era un astfel de laş. Rănile sale erau încă uşoare, inofensive. Ce-i drept, îi provocau dureri, dar nici pe departe nu era încă vorba de suplicii îngrozitoare. Totuşi urla şi ţipa de parc-ar fi căzut în cuptoarele iadului şi, printre strigătele sale învălmăşite, răzbătea uneori numele meu. Mă chema la dânsul. Atunci Inciu-Ciuna porunci o pauză şi mă îndemnă:

— Tânărul meu frate alb să se apropie de osândit şi să-l întrebe de ce ţipă aşa. Doar cuţitele încă nu i-au provocat atâta suferinţă.

— Da, sir, veniţi încoace! strigă Rattler. Trebuie să vă vorbesc!

Mă apropiai de el şi-l întrebai:

— Ce mai doreşti de la mine?

— Smulgeţi-mi cuţitele din braţe şi din pulpe!

— N-am voie.

— Dar am să mor! Cine poate îndura atâtea răni?

— Ciudat! Credeai, cumva, că vei rămâne în viaţă?

— Păi dumneavoastră nu trăiţi?

— Eu n-am ucis pe nimeni.

— Şi eu ce vină am? Ştiţi că eram beat.

— Fapta rămâne faptă. Te-am sfătuit de multe ori să nu bei. Nu m-ai ascultat. Acuma suporţi consecinţele.

— Sunteţi un om crud şi fără inimă! Haide, interveniţi pentru mine!

— Am şi făcut-o. Spune "iertare" şi vei muri repede, fără chinuri.

— Să mor repede! Dar eu nu vreau să mor nicicum! Vreau să trăiesc, să trăiesc, să trăiesc!

— Imposibil!

— Cum aşa, nu e nici o scăpare?

— Nu.

— Nici o scăpare… niciuna… nici o scăpare!

Strigase aceste cuvinte din fundul bojocilor, după care începu o văicăreală şi un bocet insuportabil. Mă depărtai.

— Nu plecaţi, sir, staţi lângă mine! mă imploră el. Altfel începe iar.

Atunci căpetenia îl puse la punct:

— Nu mai chelălăi, javră! Eşti o potaie împuţită de care nici un războinic nu şi-ar mai atinge arma. Şi, întorcându-se spre ai săi, continuă:

— Care dintre fiii vitejilor apaşi vrea să se mai ocupe de laşul acesta?

Nimeni nu răspunse.

— Aşadar, nimeni?

Iarăşi tăcere.

— Iuf! Acest ucigaş nu merită să fie ucis de noi şi nici îngropat lângă Klekih-Petra. Nu se poate ca o broască râioasă să se înfăţişeze alături de o lebădă albă pe plaiurile veşnice ale vânătoarei. Dezlegaţi-l!

Făcu semn către doi băieţaşi. Aceştia săriră de la locul lor, dădură fuga până la Rattler, îi smulseră cuţitele din carne şi-l dezlegară de sicriu.

— Să-i strângeţi bine mâinile la spate! porunci iarăşi căpetenia.

Băieţii, să tot fi avut vreo zece ani, se executară; Rattler nu îndrăzni nici cel mai mic gest de împotrivire. Ce ruşine! Aproape că mă jenam de faptul că sunt un alb.

— Duceţi-l la râu şi aruncaţi-l în apă! sună porunca lui Inciu-Ciuna. Dacă ajunge teafăr la malul celălalt, să fie liber!

Nu stiu de ce, dar pasajul acesta mi-a venit in minte in momentul in care am aflat cum se petrec lucrurile in cazul Adrian Nastase.

Basescu, gratiaza-l pe Nastase!