Invierea lui Fapardokly

Ați auzit vreodată de Fapardokly? Presupun că în 98% din cazuri răspunsul este NU. Pentru că omul care a înfiinţat trupa Fapardokly nu a fost nici Dylan şi nici Clapton. El a fost un oarecare domn cu numele real Fankhauser, care a ajuns pe val în anii 70 şi care a înfiinţat şi/sau a cântat cu tot felul de trupe de genul Merrell Fankhauser & H.M.S. Bounty, the Exiles sau The Impacts. Fapardokly nu e decât una dintre ele.
În acei ani, eu unul eram un avid colecţionar de informaţii despre muzicienii „străini”. Informaţiile astea le luam din revista Săptămâna, unde apăreau nişte clasamente, din felurite publicaţii de genul „Melody Maker” - în caz că ajungeau prin Sinaia - şi de la Europa Liberă. Aveam caiete şi caiețele în care lipeam conştiincios poze alb-negru decupate din reviste şi scriam titluri de piese pe care nu le ascultasem niciodată. Aşa se face că am ajuns să îi dedic o pagină şi lui Fapardokly.

Anii au trecut şi m-am lăsat de strâns poze şi de copiat clasamente. Viaţa nu stă pe loc, aşa încât mi-am găsit alte zone de interes. Am uitat cu desăvârşire nu numai de Fapardokly, dar şi de mulţi mulţi alţii. M-am apucat de cântat la chitară Bach şi Tarrega, am început să simt puterea şi frumuseţea muzicii clasice, aşa încât nici să mă fi rugat cineva n-aş mai fi ascultat „chestii slabe” din anii 70.

Apoi roata s-a învârtit încă o dată şi am redescoperit farmecul unic al rock-ului, mi-am amintit din nou de Led Zeppelin, de Deep Purple şi de ceilalţi. După care a început dezastrul. Ce vreau să spun? Pur şi simplu, am descoperit pe Internet site-uri ale nostalgicilor, unde oamenii urcă mereu cele mai obscure piese ale celor mai prăfuite trupe. Ei pun acolo poze cu coperţile vinilurilor, fac clasamente, comentează melancolici etc. E vorba, evident, de burtoşi pe la 50 de ani, exact ca mine, care constată cât de frumoasă era muzica anilor în care ei erau tineri şi entuziaşti. Ori pentru mine, asta e un fel de „distrugere a corolei de minuni”. Dezgroparea trecutului şi aducerea lui în luminile rampei, este uciderea a ceva care stătea liniştit şi liniştitor în sufletul meu, un fel de comoară îngropată care izbutea, uneori, să trimită câteva raze strălucitoare care să îmi amintească de faptul că Raul cel de-acum este, într-o bună măsură, tot cel care privea acum 35 de ani pozele alb-negru cu Fapardokly şi visa în taină să ajungă baterist. Într-un fel, faptul că eu ştiam de Fapardokly, mă aşeza într-o anumită grupare de cunoscători, puţini la număr şi cu atât mai preţioşi, pentru care a avea astfel de amintiri poate să confere o brumă de sens existenţei. Acum, însă, Fapardokly este scos la lumină pe diverse site-uri şi oricine, inclusiv fanii lui Lady Gaga pot afla de el, pot asculta muzica lui, ceea ce înseamnă că internetul mi-a smuls ceva din trecutul pe care îl credeam numai al meu şi l-a aruncat în faţa mulţimii. 

Singura soluţie pentru atenuarea durerii pricinuite de această ucidere este că eu însumi să contribui la învierea lui Fapardokly, aşa că mă grăbesc să pun un link către una din piesele de bază ale trupei, intitulată „Mr. Clock” şi, evident o poză.