Ispravile lui Pacala (24) - sfarsit

Păcală mare gospodar

Staţi, duşmanilor nemernici, se gândea mergând pe drum,

V-aţi bătut voi joc de mine? Staţi c-o să vedeţi de-acum!

Şi acas-ajuns cu banii, îşi dărâmă casa veche,

Şi-şi clădeşte alta nouă, care n-avea-n sat pereche.

Apoi rost de vite-şi face, de-acareturi, de moşie;

Rost de car, de plug, de toate! Şi să vezi gospodărie!

Dup-un an de străduinţă, n-avea prin împrejurime

Rosturi, casă mai de seamă ca Păcală, nime, nime!

Dar când îl vedeau sătenii tot făcându-şi lucruri noi,

Cumpărându-şi azi moşie, mâine plug, poimâine boi,

Nu puteau să doarmă-n tihnă! — Cum? De unde-atâta ban

Ce tot varsă, varsă, zilnic, omu-acesta, cam de-un an?

O fi dat de vreo comoară? se-ntrebau cu gând pizmaş,

Sau... o fi prădat în codri, noaptea, pe vrun bogătaş?

Deci la vatra lui cea nouă merseră câţiva-ntr-o seară;

Şi cu vorba, spre-a-l descoase, pe departe mi-l luară.

Iar Păcal-atunci le spuse: — De! Ştiţi pielea cea de vacă,

Ce-ntr-o zi aţi aruncat-o în ograda mea săracă?

Eu la bâlci cu ea plecat-am, am vândut-o şi-am luat

Patru mii de lei, în mână. Iacă de-unde sunt bogat!

— Aş! răspunseră sătenii, nu mai spune, frate, taci!

Cum atâţia bani? Se poate? Pentru pielea unei vaci?

— Hm! răspunse el. Păi bine, oameni buni, nu vă gândiţi?

Vaca mea era frumoasă, de prăsilă, cum o ştiţi!

Astăzi-mâini c-o viţeluşe, de la ea, mă pomeneam,

Mai crescând şi viţeluşa, două vaci era să am.

Şi din două vaci ies patru, şi din patru, opt la rând;

Şi din opt, aveau să iasă şaisprezece vaci, curând.

Iar din astea, o cireadă cât colo! Şi credeţi oare

Că se vinde pe nimica o avere-atât de mare?

Când la târg îşi duce marfa, omul trebuie — he-hei! —

Minte-n căpăţână s-aibă, nu tărâţe, dragii mei!

Auzind aşa, sătenii dau din cap: — Adevărat,

Bine zice! Şi se duse vestea prin întregul sat.

Şi-a căzut pe gânduri satul. — Apoi cum, ziceau vro doi,

Vaci frumoase, de prăsilă, ca şi el, n-avem şi noi?

— Da, nici vorbă! zis-au alţii. Pentru ce, decât Păcală,

Mai prejos să fim noi oare? Nu ştim şi noi socoteală?

Şi vorbind aşa-ntre dânşii, dă-i, să treac-o zi nu lasă!

Ce fac? Toţi de-a rându-şi taie vacile ce-aveau pe-acasă.

Şi de piele, sărăcuţii, le jupoaie-n graba mare;

Apoi haide pe la târguri, toţi, cu pieile-n spinare,

Să le vândă, ca Păcală, preţuri mari cerând pe ele,

Nemaipomenite: cinci mii, patru mii de lei pe piele.

Dar în târg, negustorimea, auzind aşa minuni,

Izbucni-ntr-un râs cu hohot, a crezut că sunt nebuni.

În deşert spuneau ei, bieţii, de prăsilă, de cireadă,

Lumea hohotea mai tare, strânsă-n jurul lor grămadă.

* * *

După ce-au venit acasă, rupţi de foame şi săraci

Neavând nici bani în pungă, nici prin grajduri alte vaci,

Doar cu pieile pe umăr şi cu traista-n subţioară

Ce să-i facă lui Păcală, pentru că i-a tras pe sfoară?

Se-nţeleseră: să-l piarză şi să-i ia averea toată.

Hai deci într-o dimineaţă, oamenii, la dânsul, gloată!

Îl vârâră cu de-a-sila şi-l închiseră-ntr-un sac.

Lângă satul lor, devale, se găsea pe câmp un lac

Mare, cât vedeai cu ochii. Acolo l-au dus cu sacul

Pe Păcală, nemiloşii, să-l arunce-n lac, săracul.

Şi-au legat de sac şi-o piatră, grea, ca nu cumva să scape,

Să-şi găsească-acolo “hoţul” moartea-n fundu-adâncii ape!

Însă, tocmai când în valuri se grăbeau a-l repezi:

— Fraţilor, mai staţi oleacă! dintre ei un om grăi,

Unul mai cu socoteală. Staţi, la fund să nu-l daţi încă!

Unde-l aruncăm? Cercat-aţi, apa unde-i mai adâncă?

Trebuie-aruncat acolo unde e mai multă apă

Ca să nu-i mai ducem grija, hoţomanului, că scapă!

Haideţi să cătăm, degrabă, o prăjină-lungă... lungă,

De pe mal de-aici, cu vârfu-i, până jos la fund s-ajungă.

Să-ncercăm cu dânsa lacul.

— Ii... aşa e, măi... aşa-i?

. . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Acolo deci pe Păcală mi-l lăsară-n sac... Şi, hai,

Înapoi în sat fugiră, toţi îndată, pe-ntrecute,

O prăjină să aducă, de-unde vor găsi mai iute.

Dar pe când stătea Păcală jos pe ţărm, închis în sac,

Şi-aştepta doar să se-ntoarcă oamenii, să-l zvârle-n lac,

Deodată, iacă, trece un văcar pe-acolo, care

Spre oraş mâna cu grabă, vite, o cireadă mare.

Dând de sac în drum văcarul, se opreşte: — Măi din sac...

Ce faci?... De-unde până unde tu aci?

— De, ce să fac?

Uite, m-au vârât aicea, oamenii din satul meu,

Umblă să m-arunce-n apă, nu le-ajute Dumnezeu!

— Cum? De ce să te arunce?

— Fiindcă... m-au ales primar,

Şi eu n-am vrut!

— I-auzi vorbă! zise tânărul văcar,

Şi de ce nu vrei adică să te faci primar în sat?

— Pentru ce?... He-hei... fiindcă satul nostru-i cam ciudat!

Sunt neveste multe-ntr-însul, şi de-o frumuseţe rară,

Iar bărbaţii-s duşi de-acasă după trebi mereu, prin ţară!

Şi primarul, cât e vara, cât e iarna — vai de el —

Cu nevestele rămâne numai singur-singurel!

— He! se miră iar văcarul. D-asta ţi-e? Da prost eşti, zău!

Cum aş mai primi, fârtate, eu — să fiu în locul tău!

— Da? Păi asta-i foarte lesne. Haide, ia-mi ici locu-n sac,

Până vor veni sătenii ca să te arunce-n lac.

Iar atunci... să strigi doar tare: — Staţi, primar să fiu voiesc!

Şi e gata socoteala... Ce zici?

— Mai mă-ntrebi?... Primesc!

Apoi, cât clipeşti, văcarul, gura sacului dezleagă,

Lasă pe Păcală slobod şi în locul lui se bagă.

Iar Păcală strânge sacul, şi legându-l cum fusese,

Şterge-o — cu cireada-ntreagă — spre-un zăvoi de sălcii dese!

Nevăzut pe loc se face.

Oamenii veniţi din sat,

C-o prăjină lungă, lungă, apa-ntâi au încercat.

Hai pe urmă la Păcală, toţi cu zor... să-l dea la fund,

Unde le spunea prăjina că e lacul mai afund.

Să-l înece-n lac pe dată! Însă când la sac săriră,

Din năuntru numai iată că un strigăt auziră:

— Nu mai m-aruncaţi în apă! Staţi... primar să fiu voiesc!

Oamenii pe loc stătură, uluiţi: — Vai, neam drăcesc!

Zise unul. Auzirăţi, cum de noi îşi râde, fraţi?

Vrea primar, bre, să ne fie. Puneţi mâna! Ridicaţi!

— Ia mai staţi, grăi un altul... Dac-auzul nu mă-nşeală,

Glasu care-l auzirăm n-a fost glasul lui Păcală!

— Da, aşa-i! mai mulţi răspuns-au.

— Aş! le zise supărat

Cel dintâi. De unde? Glasul înadins şi l-a schimbat

Să ne-nşele vrea, tâlharul, doar l-om dezlega cumva !

Nu pricepeţi şiretlicul? Parcă noi vom asculta.

Parc-o să-l lăsăm din mână. Las’ că ştim ce facem doară,

N-ai să ne mai tragi, Păcală, d-azi nainte tu pe sfoară!

Hai, tovarăşi, sus odată!... apucaţi colea de sac.

. . . . . . . . . . . . . . . . .

Şi-nhăţându-l strâns, aruncă, iute, pe văcar în lac.

Pleac-apoi spre sat cu toţii, într-un vesel chiuit.

— Dumnezeu de-acum să-l ierte, fraţilor. Noi i-am plătit!

Dar în sat abia sosiră, şi deodată... ce să vadă?

După ei, pe drumul neted, o mândreţe de cireadă

Nainta, cât ţine drumul, adunata cu iuţeală

De un om, c-un băţ, din urmă. Ş-acel om... era Păcală!

Când au dat de el cu ochii, bieţii oameni, înlemniţi,

Cruce şi-au făcut cu toţii. — Tii, strigoiul! Ian priviţi!

Iar Păcala, dă-i nainte! Strigă după boi, aleargă.

A băgat cireada toată, în ograda sa cea largă.

. . . . . . . . . . . . . . . . . .

— Măi îi zise cu mirare, când s-au mai dezmeticit

Unul din săteni. Da bine, cum?... În apă n-ai murit?

— Precum vezi! grăi Păcală.

— Maică! omul se-ncruci,

Ăsta-i dracul! Iese teafăr chiar şi-n foc de l-ai zvârli.

Iar un altul: — Dar mândreţea de cireadă, adunată

În ocol la tine, unde o găsişi aşa deodată?

— De, răspunse iar Păcală. Unde vreţi s-o fi găsit,

Dacă nu sub apă-acolo, unde voi m-aţi azvârlit?!

Hei! de-aţi şti voi ce de vite, lacul, jos, la fund mai are!

Adunai eu din grămadă ce putui, în graba mare,

Dar pe celelalte-acolo le lăsai la fund, pe toate...

Am lăsat şi pentru alţii să mai scoată, cine poate.

Oamenii, aflând că-n apă vite-atâtea se găsesc

Tunde-o, nene... o clipită, bieţii, nu mai zăbovesc.

Înspre lac napoi aleargă toţi din sat, cât pot mai iute,

Cu femei cu tot... şi-n apă sar cu toţii pe-ntrecute

Să găsească şi ei vite, ca Păcală: boi şi vaci!

Pentru ce adică dânşii să rămână mai săraci?

Sunt mai proşti ei ca Păcală? Iar nevestele, la rând,

Sus stăteau, pe malul verde, nemişcate, aşteptând.

Tremura de dor să vadă, pe bărbatu-i, fiecare,

De sub apă când ieşi-va c-o cireadă mândră, mare.

Printre cei ce-n lac sărit-au fu şi popa cel din sat,

Dar potcapu nalt de-asupra i-a rămas necufundat.

Preoteasa lui, vazându-l socotea sarmana-n gându-i

Că-i e frică, poate, popii... şi mi-l dojeni zicându-i:

— Hai odată! Ce stai ţeapăn? Lasă-mi-te-n jos, părinte!

Până nu le-or şterge toate cei ce ţi-au luat nainte.

N-auzi, măre? Asurzit-ai? Intră, fii mai îndrăzneţ!

Că la fund se află doară cele mari şi mai de preţ.

Ba-ncepu şi c-o prăjină a-l lovi-n potcap, vârtos,

Doară-doar s-o duce popa, mai cu zor, spre fund în jos!

. . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Şi la fund, săteni şi popă, dusu-mi-s-au, tot s-au dus!

Bietele femei degeaba i-aşteptau pe maluri sus,

Acolo-n-adâncul apei, toţi, mormântul şi-au aflat,

Pân’ la unul! Iar Păcală? A rămas doar el în sat —

Cu nevestele vădane. Şi de-o lume pizmuit,

În bogata-i locuinţă, mulţi ani, vesel a trăit.

Ba, de n-a murit, trăieşte chiar şi astăzi...

Cu acestea,

S-auzim, români, de bine! — Isprăvitu-mi-am povestea.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . .

A făcut el, nu e vorbă, şi pe urmă, de-ale lui,

Ghiduşii nenumărate! Dar... pe toate să le spui?

Când aş sta să-nşir eu toate, câte el a săvârşit:

Povestirea-mi niciodată nu ar mai avea...

SFARSIT

Petre Dulfu