O escrocherie de la inceputul secolului trecut

          În 1910, un anume domn Sam Geezil, din Chicago, şi-a vândut afacerea cu antrepozite contra unei sume de aproape un milion de dolari. S-a hotărât să se retragă dintr-o mare parte din activităţile de până atunci, ca să se ocupe de administrarea numeroaselor lui proprietăţi, dar, în adâncul sufletului, tânjea după viaţa palpitantă de mai înainte. Într-o zi, la biroul său s-a prezentat un tânăr, pe nume Joseph Weil care şi-a exprimat dorinţa de a cumpăra un apartament scos la vânzare. Geezil i-a explicat condiţiile; preţul era de opt mii de dolari, cu un acont de două mii.          
           Weil a răspuns că se va gândi până a doua zi, însă în dimineaţa următoare a revenit şi s-a oferit să plătească pe loc cele opt mii de dolari, dacă Geezil se declara de acord să mai aştepte câteva zile, până când cumpărătorul încheia o altă afacere aflată în curs de perfectare. Chiar dacă se retrăsese parţial din activitate, Geezil rămăsese acelaşi om ager şi prudent – era curios de unde urma să scoată Weil o sumă atât de mare de bani gheaţă (astăzi, peste o sută cincizeci de mii de dolari), atât de repede. Acesta nu părea dispus să-i dea detalii, dimpotrivă, s-a grăbit să schimbe subiectul, dar Geezil a insistat. În sfârşit, după ce acesta i-a dat asigurări că îi va păstra secretul, Weil i-a povestit următoarele; un unchi al său era secretarul unui club de multimilionari. Cu zece ani înainte, aceştia cumpăraseră ieftin o cabană de vânătoare în statul Michigan. Nu folosiseră cabana de câţiva ani, aşa încât deciseseră s-o vândă şi i-au cerut unchiului lui Weil să obţină cât putea obţine şi să încheie tranzacţia. Din anumite motive – motive serioase şi personale – unchiul ţinea să le plătească o „poliţă” acestor domni şi acum sosise ocazia potrivită. Voia să vândă cabana cu treizeci şi cinci de mii de dolari unui cumpărător de paie, pe care trebuia să-l găsească Weil însuşi. Foştii proprietari erau prea bogaţi ca să le pese de o asemenea sumă neînsemnată, drept care omul de paie ar fi revândut apoi casa la preţul ei real, de o sută cincizeci şi cinci de mii, iar unchiul, Weil şi acest al treilea partener ar fi împărţit banii din revânzare. Totul era legal, iar cauza justă, adică o mică revanşă a unchiului.

Lui Geezil i s-a trezit interesul – s-a hotărât să fie el acest al treilea partener. Weil a părut să respingă o asemenea idee, dar Geezil ţinea morţiş să participe. Tentaţia unui profit substanţial şi emoţia aventurii îl atrăgeau irezistibil: a muşcat din momeală, Weil i-a explicat că trebuia să dea cei treizeci şi cinci de mii de dolari, preţul cabanei, pentru ca afacerea să se încheie. Milionar el însuşi, acesta a spus că face rost de bani într-o clipă. Weil i-a mai temperat entuziasmul şi a spus că îi va aranja o întâlnire cu unchiul şi milionarii la Galesburg, în statul Illinois. Zis şi făcut.

În trenul către Galesburg, Geezil l-a cunoscut pe unchi – un bărbat impozant şi serios – cu care a discutat, plin de interes, întreaga afacere. Weil mai adusese pe cineva, o matahală pe nume George Gross; a explicat că era şi antrenor de box, iar Gross, unul dintre luptătorii lui cei mai promiţători; îl luase cu el ca să fie sigur că, lăsat de capul lui, nu s-ar antrena aşa cum trebuie şi şi-ar ieşi din formă. Gross nu prea arăta a viitor campion – avea părul cărunt şi burtă, dar Geezil era prea prins de emoţia afacerii ca să mai fie atent la amănunte.

Ajunşi la Galesburg, Weil şi unchiul său s-au dus imediat să-i caute pe milionari. Geezil a rămas la hotel, împreună cu Gross, care şi-a pus repede echipamentul şi a început să „boxeze”, lovind în gol. Preocupat cum era, Geezil nu şi-a dat seama cât de prost se mişca „sportivul” şi cât de epuizat era după numai câteva minute de „antrenament”, în ciuda existenţei unor vagi urme de „stil”. O oră mai târziu, şi-au făcut apariţia Weil, unchiul acestuia şi milionarii – un grup de bărbaţi cu aer distins şi costume foarte elegante. Întâlnirea s-a desfăşurat bine, iar aceştia au decis să vândă cabana lui Geezil, care deja virase suma la una dintre băncile locale.

Nu era vorba despre o afacere de o prea mare importanţă şi, după perfectarea ei, milionarii s-au relaxat şi au început să vorbească pe un ton degajat despre marea lume a finanţelor, pomenind, în treacăt, numele miliardarului J. P. Morgan ca şi cum l-ar fi cunoscut personal. În cele din urmă, unul dintre ei l-a remarcat pe boxerul rămas într-un colţ. Weil le-a explicat rostul prezenţei acestuia. Bancherul a spus că şi el avea un boxer printre cunoştinţele sale şi i-a dat şi numele. Weil a izbucnit într-un râs sfidător şi s-a lăudat că Gross ar putea lesne să-l trimită la podea pe celălalt. Conversaţia s-a îndreptat spre box şi, aparent sigur de sine, Weil i-a provocat pe toţi să parieze. Milionarii s-au declarat de acord şi au plecat, urmând ca a doua zi să-şi aducă omul lor şi să organizeze meciul.

Îndată ce au părăsit camera de hotel, unchiul l-a luat la rost pe Weil de faţă cu Geezil – nu aveau destui bani, a zis el, şi dacă ceilalţi pariori şi-ar da seama de acest lucru, şi-ar pierde slujba de secretar. Weil i-a cerut iertare pentru încurcătura în care îl băgase, dar l-a asigurat că avea un plan: îl cunoştea şi el pe boxerul cu care trebuia să lupte Gross şi dacă îi dădea o mică sumă de bani, omul s-ar lăsa bătut, iar ei ar câştiga pariul. Şi de unde avea Weil de gând să ia banii - l-a întrebat, supărat, unchiul. Fără ei erau pierduţi. Geezil s-a hotărât pe loc. Nu dorea să rişte afacerea lui, aşa încât s-a oferit să avanseze cele treizeci şi cinci de mii de dolari pentru partea lor din miză. Chiar dacă pierdeau pariul, putea să obţină telegrafic alţi bani şi tot ieşea în câştig de pe urma vânzării cabanei de vânătoare. Şi unchiul şi nepotul i-au mulţumit. Cu cincisprezece mii ale lor şi treizeci şi cinci de mii ale lui Geezil, reuşeau să acopere miza meciului. În seara aceea, în camera de la hotel, privindu-i pe cei doi boxeri punând la punct „coregrafia” partidei de a doua zi, Geezil se bucura la ideea că era pe cale să dea o lovitură straşnică şi să obţină un profit frumos atât din revânzarea cabanei, cât şi din meciul de box.

Meciul a avut loc a doua zi. Pariurile le-a strâns Weil şi, pentru mai multă siguranţă, banii au fost puşi într-o casetă de metal încuiată. Totul a mers exact aşa cum fusese plănuit de cu seară. Milionarii păreau indispuşi şi dezamăgiţi de felul în care lupta boxerul lor, iar Geezil visa la câştigul uşor ce urma să-i cadă în braţe. Apoi, brusc, un pumn zdravăn al adversarului lui Gross l-a azvârlit pe acesta cât colo. Gross a căzut şi a rămas lat, cu sângele izbucnindu-i pe gură şi pe nas. A tuşit, s-a înecat şi apoi nu s-a mai mişcat deloc. Unul dintre milionari, medic de meserie, s-a aplecat să-i ia pulsul, apoi a anunţat că omul era mort. Au intrat în panică – toţi doreau să plece cât mai repede, înainte de sosirea poliţiştilor, altfel riscau să fie acuzaţi de crimă.

Îngrozit, Geezil a părăsit în mare grabă mica sală de box şi s-a întors la Chicago, lăsând în urmă cele treizeci şi cinci de mii de dolari, de care era acum bucuros să uite – suma părea un preţ neînsemnat pentru norocul de a fi evitat să fie implicat într-o crimă. Nu avea nici cea mai vagă dorinţă de a-l revedea vreodată pe Weil sau pe altcineva dintre ceilalţi.

După ce Geezil şi-a luat tălpăşiţa cu cea mai mare viteză, Gross s-a ridicat singur de la podea. Sângele care cursese şuvoi provenea de la un balonaş umplut cu sânge adevărat – dar de la un pui de găină – diluat în apă caldă. Gross îl ţinuse în gură şi-i dăduse drumul la momentul potrivit. Întreaga poveste fusese plănuită de către Weil (cunoscut şi sub porecla de „Yellow Kid”), unul dintre cei mai inventivi escroci din toate timpurile. El a împărţit banii cu „bancherii” şi „boxerii” – bineînţeles, escroci ca şi el – realizând un câştig frumuşel pentru numai câteva zile de „muncă”.