O poveste foarte veche

În 1841, tânărul P. T. Barnum se străduia să-şi facă un nume ca cel mai de seamă om de spectacol din America şi s-a hotărât să cumpere Muzeul American din Manhattan, ca să-l transforme într-o expoziţie de curiozităţi care să-i asigure celebritatea. Necazul era că nu avea bani. Preţul muzeului fusese stabilit la cincisprezece mii de dolari, însă Barnum a venit cu o contrapropunere tentantă pentru proprietari, chiar dacă banii lichizi aveau să fie înlocuiţi cu o sumedenie de garanţii şi de referinţe. S-a ajuns la o înţelegere verbală, dar, în ultima clipă, principalul proprietar s-a răzgândit şi atât clădirea, cât şi colecţiile au intrat în posesia directorilor Muzeului Peale. Barnum era în culmea furiei. I s-a explicat că afacerile sunt afaceri şi că muzeul fusese vândut celor de la Peale pentru că aceştia aveau o reputaţie solidă, pe câtă vreme Barnum nu se putea lăuda cu niciuna.

Pe loc, tânărul s-a decis să rezolve problema lipsei sale de reputaţie în singurul fel ce îi stătea la îndemână, adică ruinând-o pe aceea a oamenilor care îi fuseseră preferaţi. Prin urmare, a lansat o campanie de scrisori în ziare, numindu-i „directori de bancă de trei surcele” şi acuzându-i că nu aveau nici cea mai vagă idee despre cum se administrează un muzeu şi cum se organizează divertismentul. A avertizat publicul vizitator să nu cumpere acţiuni Peale, întrucât achiziţionarea unui al doilea muzeu secătuise resursele şi debilitase situaţia financiară a acestei firme. Campania a dat rezultat, cota acţiunilor a scăzut, la fel ca şi aceea a încrederii şi reputaţiei noilor cumpărători, drept care proprietarii Muzeului American s-au răzgândit a doua oară şi, rupând înţelegerea cu Peale, i-au vândut totul lui Barnum.

Celor de la Peale le-au trebuit ani întregi pentru a-şi reconstrui imaginea şi nu i-au iertat niciodată lui Barnum răul făcut. Domnul Peale însuşi a ieşit în „arenă” şi l-a atacat pe prea puţin scrupulosul tânăr, clădindu-şi o reputaţie chiar în domeniul „divertismentului de înaltă ţinută”, adică promovând programe de valoare ştiinţifică superioare celor ale vulgarului său concurent. Mesmerismul (hipnotismul) reprezenta una dintre atracţiile sale „ştiinţifice” de căpetenie şi, pentru o vreme, el a atras un număr impresionant de vizitatori şi s-a bucurat de succes. În replică, Barnum s-a decis să-şi reediteze atacul la adresa reputaţiei lui Peale.

        A organizat o contrademonstraţie de mesmerism, în cursul căreia a apărut el însuşi şi a „hipnotiza­t-o” pe o tânără, inducându-i starea de „transă”. După ce fata a părut cufundată în această stare, Barnum a încercat să hipnotizeze şi pe unele persoane din rândul spectatorilor – zadarnic: orice ar fi făcut, nu izbutea şi pace, ba chiar mulţi dintre aceştia începuseră să râdă. Cu un aer frustrat, hipnotizatorul a anunţat că, pentru a demonstra că tânăra se afla într-adevăr în transă, îi va tăia un deget fără ca ea să bage măcar de seamă. Tocmai pe când îşi ascuţea cuţitul, ochii fetei s-au deschis brusc şi „subiectul” a luat-o la fugă de pe scenă, spre deliciul publicului, care înţelesese parodia. Barnum a continuat cu aceste demonstraţii parodice vreme de câteva săptămâni. Curând, nimeni nu a mai luat în serios acest gen de „divertisment intelectual” şi numărul vizitatorilor Muzeului Peale a scăzut drastic. În nu prea multe săptămâni, programul de mesmerism a ieşit de pe afiş. În următorii ani, Barnum şi-a creat reputaţia de cutezanţă şi de profesionalism care l-a caracterizat toată viaţa. Pe de altă parte, Peale nu a mai reuşit niciodată să-şi refacă imaginea publică distrusă.