O poveste a lui Hemingway

Leul cel bun

A fost odată ca niciodată un leu care trăia în Africa împreună cu ceilalţi lei. Ceilalţi lei erau răi şi-n fiecare zi mîncau zebre, fiare sălbatice şi antilope de toate felurile. Uneori leii cei răi mîncau şi oameni — swahili, umbulu şi wandorobo, dar mai ales le plăcea să-i mănînce pe negustorii hinduşi. Toţi negustorii hinduşi sînt foarte graşi şi leii îi găsesc delicioşi.

Dar leul ăsta, pe care-l iubeam pentru că era aşa de bun, avea aripi pe spate. Şi toţii leii îşi rîdeau de el pentru că avea aripi pe spate.

— Uite şi la ăsta, cu aripi pe spate, aşa ziceau şi apoi izbucneau în răgete de rîs.

— Şi uite ce mănîncă, mai spuneau, pentru că leul cel bun mînca doar paste şi creveţi, tocmai pentru că era atît de bun.

Leii cei răi răgeau în hohote, după care mai mîncau un negustor hindus şi soţiile lor îi beau sîngele lipăind, lip-lip, ca nişte pisici mai mari. Se opreau doar ca să mîrîie sau să ragă în hohote şi să rîdă de aripile lui. Chiar că erau nişte lei răi pînă-n măduva oaselor.

Dar leul cel bun se aşeza şi-şi strîngea aripile la spate, cerînd politicos un Americano1 sau un Negroni2, pentru că întotdeauna prefera să bea asta în loc de sînge de negustor hindus. Intr-o zi a refuzat să mănînce opt vite ale tribului masai şi s-a mulţumit doar cu nişte paste şi-un pahar de suc de roşii.

Asta îi înfurie foarte tare pe leii cei răi şi una dintre leoaice, care era cea mai rea şi nu reuşea niciodată să-şi cureţe sîngele de negustor de pe mustăţi, chiar şi atunci cînd îşi freca faţa de firele de iarbă, îi spuse:

— Cine-oi mai fi şi tu de te crezi atît de bun? De unde-ai mai apărut, leu mîncător de paste ce eşti? Şi, oricum, ce cauţi aici?

Îl mîrîi şi toţi ceilalţi lei izbucniră-n răgete care de data asta nu mai erau de rîs.

— Tatăl meu locuieşte într-un oraş, sub turnul cu ceas, şi de-acolo supraveghează o mie de porumbei care sunt, cu toţii, supuşii săi. Cînd zboară, parcă auzi un rîu repede. In oraşul în care locuieşte tata sunt mai multe palate decît în toată Africa, şi-n faţa tatălui meu stau patru cai măreţi din bronz şi toţi îşi ţin un picior ridicat în aer, pentru că se tem de el. In oraşul tatălui meu oamenii merg pe jos sau cu bărcile şi niciun cal adevărat nu ar intra în oraş de teama tatălui meu.

— Taică-tu a fost un grifon, spuse leoaica ticăloasă lingîndu-şi mustăţile.

— Minţi, spuse unul din leii răi, nu există aşa un oraş.

— Dă încoace o bucată din negustorul ăla, spuse un alt leu foarte rău. Vita asta din tribul masai e prea proaspătă.

— Eşti un mincinos nenorocit şi un copil de grifon, spuse cea mai rea dintre leoaice. Şi cred c-o să te omor şi-o să te mănînc cu aripi cu tot.

Asta îl înspăimîntă foarte tare pe leul cel bun, pentru că-i vedea ochii galbeni şi coada care se legăna şi sîngele închegat pe mustăţi şi îi simţea respiraţia foarte puturoasă, pentru că ea nu se spăla niciodată pe dinţi. Şi mai avea şi bucăţele de negustor hindus rămase sub gheare.

— Nu mă omorî, spuse leul cel bun. Tatăl meu este un leu nobil care a fost mereu tratat cu respect şi tot ceea ce spun e adevărat.

Leoaica cea rea se aruncă deodată asupra sa. Dar el se ridică în aer purtat de aripile sale şi făcu un cerc pe deasupra leilor răi, care răgeau privindu-l. Se uită la ei şi se gîndi: „Ce sălbatici mai sînt şi leii ăştia".

Se mai învîrti odată pe deasupra lor ca să-i facă să ragă şi mai tare. Apoi se lăsă mai jos ca s-o poată privi în ochi pe leoaica cea rea, care se ridicase pe labele din spate încercînd să-l atingă. Dar ghearele ei nu-l ajunseră.

— Adios, le spuse, căci, fiind un leu cultivat, vorbea o spaniolă foarte curată. Au revoir, le mai strigă în franceza sa exemplară.

Toţi începură să ragă şi să mîrîie în dialectul leilor africani.

Apoi leul cel bun se îndepărtă în cercuri tot mai înalte şi se îndreptă spre Veneţia. Ateriză în Piazza şi cu toţii fură încîntaţi să-l revadă. Se înălţă pentru o clipă şi-şi sărută tatăl pe ambii obraji şi văzu că picioarele cailor erau încă ridicate, iar Basilica era mai frumoasă ca un balon de săpun. Campanila era la locul ei şi porumbeii se retrăgeau la cuiburile lor.

— Cum ţi s-a părut Africa ?

— Foarte sălbatică, tată.

— Noi avem iluminare nocturnă acum.

— Văd, răspunse leul cel bun ca un fiu îndatoritor.

— Mă deranjează puţin la ochi, se confesă tatăl. Şi acum unde te duci, fiule?

— La barul lui Harry.

— Transmite-i salutările mele lui Cipriani şi spune-i că o să trec şi eu zilele astea să-mi achit nota.

— Da, tată, spuse leul cel bun aterizînd uşor şi mergînd pe cele patru labe spre barul lui Harry.

Nimic nu se schimbase la Cipriani. Îşi găsi acolo toţi prietenii vechi. El însă era puţin schimbat în urma călătoriei în Africa.

— Un Negroni, signor barone? îl întrebă domnul Cipriani. Însă leul cel bun zburase tocmai în Africa, şi Africa-l schimbase.

— Aveţi cumva sendvişuri cu negustor hindus?

— Nu, dar pot să fac rost.

— Cît trimiţi pe cineva după ele, dă-mi un Martini foarte sec. Cu gin Gordon's, adăugă.

— Foarte bine, spuse Cipriani. Într-adevăr, foarte bine. Şi acum leul cerceta chipurile semenilor de treabă din jurul său şi se simţea acasă, ştiind însă că a şi călătorit. Era foarte fericit.