Pe mal cu Buzzati

Furtună pe râu

Trestia, iarba de pe mal, micile pâlcuri de sălcii şi copacii cei mari l-au văzut şi în duminica aceea de septembrie pe domnul în vârstă îmbrăcat în alb.

Cu mulţi ani în urmă — numai trunchiurile mai bătrâne îşi amintesc vag — un necunoscut a început să pescuiască pe meandrul acela singu­ratic al râului, unde apa era liniştită şi adâncă. De sărbători, în anotimpurile calde, se întorcea punctual.

Într-o zi, n-a mai venit singur; cu el era un copil care se juca printre pomi şi avea o voce mică şi cristalină. Încet, anii au trecut: domnul era tot mai obosit, copilul tot mai mare. Şi la un moment dat, într-o duminică de primăvară, bătrânul n-a mai apărut. A venit doar tânărul, care a început să pescuiască de unul singur.

Apoi timpul a continuat să se scurgă. Tânărul, care venea din când în când, şi-a pierdut vocea cristalină, a început şi el să îmbătrânească. Dar într-o zi şi el a venit însoţit.

O poveste lungă, pe care toată pădurea a îndră­git-o. Al doilea băiat s-a făcut mare, şi tatăl lui nu s-a mai arătat. Toate acestea s-au amestecat în memoria plantelor. De câţiva ani, pescarii sunt din nou doi. Şi luna trecută, împreună cu tânărul îmbrăcat în alb a venit copilul, care s-a aşezat cu mica lui undiţă şi a început să pescuiască.

Plantele îi revăd cu bucurie, îi aşteaptă întreaga săptămână, în plictiseala de la râu. Se amuză privindu-i, ascultând vorbele copilului, vocea sa delicată care răsună atât de bine printre frunze, văzându-i pe amândoi nemişcaţi, aşezaţi pe mal, liniştiţi ca râul-baltă, în timp ce norii trec pe deasupra.

O insectă zburătoare a povestit că tatăl şi fiul locuiesc într-o casă mare, pe un deal din apro­piere. Dar pădurea nu ştie precis cine sunt. Ştie însă că toate lucrurile au o rotire a lor, că mai devreme sau mai târziu domnul în vârstă nu va mai putea să se întoarcă şi-l va lăsa pe tânăr să vină singur.

Şi azi, la aceeaşi oră, s-a auzit foşnetul frunzelor scuturate. S-a auzit un pas ce se apropia. Dar bătrânul s-a arătat de unul singur, uşor gârbovit, slab şi obosit. S-a îndreptat spre micul refugiu, pe jumătate ascuns de frunziş, unde nu se mai ştie de când îşi păstrează uneltele de pescuit. De această dată, bătrânul se opreşte mai mult ca de obicei să scotocească printre lucrurile vechi, în căsuţa liniştită.

Acum totul e nemişcat şi împăcat, clopotul bisericii din apropiere nu mai bate. Pescarul şi-a scos haina; aşezat la rădăcina unui plop, ţinând în mână undiţa, cu sfoara lăsată în apă, alcă­tuieşte o pată albă în verdeaţă. Pe cer sunt doi nori imenşi, unul pare un bot de câine, celălalt are forma unei sticle.

Pădurea e neliniştită că nu mai vine băiatul. În celelalte rânduri, plantele acvatice se agitau anume ca să înspăimânte peştii şi să-i trimită către micul pescar. Te calcă însă pe nervi bărbatul singur, cu faţa trasă şi palidă. Chiar dacă peştii nu vin, domnul nu se supără. Ţinând undiţa nemişcată, priveşte în jurul lui pe îndelete.

Trestiile de pe malul râului sunt atente la o bârnă groasă, ruptă. S-a prins printre ierburi şi profită ca să povestească o întâmplare, spune că este dintr-un pod care, sătul de trudă, a cedat mânios sub greutate, făcând să se prăbuşească tot ce era pe el. Trestiile o ascultă, apoi şuşotesc ceva între ele, răspândesc în jur o zumzăială ce se răspândeşte peste pajişte, până la crengile pomilor şi este purtată mai departe de vânt.

Pescarul ridică acum capul, priveşte în jur ca şi cum ar fi auzit-o şi el. Din refugiul din apropiere ajung până la el două-trei pocnituri seci, miste­rioase. Înăuntru a rămas închisă o muscă bătrână. S-a rătăcit şi se învârteşte nesigură prin încăpere. Din când în când, se opreşte şi ascultă. Tovarăşele ei au dispărut. Cine ştie unde s-au dus. Ciudat e aerul ăsta apăsător.

Musca nu pricepe că e toamnă. Se zbate de-o parte şi de alta. Se aud bufniturile uşoare ale corpului ei gras ce se loveşte de ferestruică. De fapt, nu există nici un motiv pentru ca celelalte să fi plecat. De la fereastră se vede un nor preves­titor de furtună.

Bărbatul şi-a aprins o ţigară. La răstimpuri, până la crengi se înalţă un rotocol de fum albăstriu. Băiatul n-are cum să mai vină, e după-amiază târziu. Musca a reuşit în cele din urmă să scape din refugiu. Soarele a dispărut printre nori. Puţin mai devreme, vântul a izbit bârna, a smuls-o dintre trestii, împingând-o  în  apa fără de oprelişti. Lemnul se îndepărtează, condamnat să putrezească în mare.

Furtuna se pregăteşte, dar pescarul rămâne nemişcat, ţintuit locului, cu spatele sprijinit de trunchi. Din ţigara lăsată să cadă aprinsă în iarbă iese fumul purtat departe de vânt. Norii negri lasă să se prelingă o ploicică. În apă se formează, pe alocuri, cercuri precise, care se măresc încetul cu încetul. În refugiu se repetă, tot mai insistente, bufniturile acelea inexplicabile. Cine ştie de ce bărbatul nu pleacă. O picătură a căzut peste mucul ţigării care s-a stins, sfârâind uşor.

Dintr-o crăpătură a cerului, la apus, se lasă o lumină rece şi albă, prevestitoare. Vântul suflă peste copaci şi le smulge un vaiet puternic; flutură şi haina albă agăţată de un ram. Acum, copacii mari, pâlcurile mici de sălcii, iarba de pe mal şi vegetaţia acvatică încep să înţeleagă. Se pare că pescarul a adormit, în ciuda tunetelor tot mai apropiate dinspre orizont. Capul îi este plecat, cu bărbia în piept.

Ierburile lungi ale apei se agită pentru a speria peştii şi a-i trimite, ca alte dăţi, spre sfoara undi­ţei. Dar undiţa pescarului, neţinută, se lasă încet; vârful i s-a scufundat în apă. Cum se loveşte de el, curentul lent abia dacă se încreţeşte.