Azi am cosit iarba din curte, care crescuse de jumatate de metru. Am tuns-o, mai bine zis, intrucat am folosit o masinarie Bosch. In timp ce ma plimbam de colo - colo, impingand Bosch-ul, mi-am zis ca acest moment ar trebui sa fie unul din cele pe care le viseaza oamenii care traiesc in orase, printre placi de beton. De cate ori n-am auzit spunand pe cate cineva: "abia astept sa ies la pensie, sa cresc flori si sa tund iarba"....
Trebuie sa recunosc ca nu am simtit nimic, in afara unor dureri in degetele care strangeau manerele. Nicio bucurie speciala, nicio stare aparte, nicio usurare, niciun entuziasm. Apoi, cand aproape terminasem, m-a izbit ca un pumn supranatural gandul ca totul, pana si amenajarea curtii, se face prin ucidere. M-am gandit la zecile de margarete care mi-au crescut in curte si pe care le-am macelarit - la un moment dat, cablul masinii s-a incurcat in ele si cand am inaintat mi-a iesit din priza, ca si cum bietele flori ar fi incercat sa ma opreasca. M-am gandit la zecile de populatii de insecte pe care le-am tocat cu cutitele Bosh. Si apoi am inceput sa ma intreb, evident, daca exista vreo actiune fizica a omului sau a oricarei alte fiinte care sa nu se bazeze pe moarte. Totul imi apare ca si cum realitatea ar fi moartea, pe care viata, ca sa existe, trebuie sa o consume. Moartea ca o placinta infinita, din care muscam cu totii, oameni, pasari, paianjeni, in fiecare clipa, ca sa traim mai departe.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu