Bucuria
străbate ţinutul. Animalul este disecat de chirurgul Boulanger. În
procesul-verbal redactat de Beauterne, se poate citi această introducere
stranie şi contradictorie: „Noi
declarăm prin prezentul proces-verbal semnat de mâna noastră, că nu am mai văzut
niciodată un lup care să semene cu acest animal. De aceea credem că ar
putea fi Bestia Feroce sau Lupul Mâncător de Oameni care a făcut atâtea ravagii.
Şi pentru a fi
mai siguri, am cerut să fie desfăcut de către domnul de Boulanger, chirurg
expert al regiunii Sauges, în prezenţa a…”. Imediat după redactarea
procesului-verbal, s-a trecut la îmbălsămarea şi conservarea animalului. Într-o
scrisoare din 23 septembrie către domnul de Ballanvilliers, intendentul
provinciei Auvergne, Beauterne îşi exprimă dorinţa de a se efectua o pictură
fidelă a animalului vânat, de teamă că îmbălsămarea nu va putea păstra
proporţiile şi forma particulară a „lupului”:
„M-am găsit atât de grăbit să vă trimit
lupul nostru, încât nu am avut onoarea să vă rog foarte stăruitor să îl
desenaţi aşa cum este el, mai ales cu capul său mare şi plat până în vârful
nasului, gura sa deschisă pentru a arăta colţii săi mari, limba sa, cele două
laturi ale dinţilor săi dubli, blana albă pe care o are sub gât, părul său de
culoare roşie de pe laturile corpului, şi dunga neagră care merge până în
vârful cozii.”
În
ciuda îmbălsămării cadavrului, chirurgul Charles Jaladon remarcă în raportul
său din 27 septembrie că „bestia
feroce care a făcut atâtea ravagii în Gevaudan şi în munţii din regiune”
a început să putrezească cu repeziciune şi îşi pierde părul, diminuându-şi
substanţial şi cu rapiditate dimensiunile din acest motiv. Jaladon mai
specifică faptul că proporţiile şi forţa acestui animal sunt în mod evident cu
mult superioare celor ale unui lup.
Odată
conservată, Fiara este expusă la Versailles, în grădinile Regelui. Mai întâi
domnul de Ballanvilliers, cu uimire, apoi însuşi celebrul naturalist Buffon,
ezitant, remarcă faptul că fiara arată mai degrabă a hienă decât a lup, dar
caracteristicile morfologice (cum ar fi, printre altele, numărul dinţilor) nu
permit identificarea fiinţei în acest fel. „Un
lup monstruos”, se concluzionează în cele din urmă, nu cu foarte
multă fermitate.
Odată
cu trecerea timpului, cadavrul animalului omorât de Beauterne continuă să se
deterioreze, în ciuda eforturilor specialiştilor. Conform arhivelor, în cele
din urmă bucăţile din fiară care totuşi au rămas intacte au fost folosite
pentru reconstituirea altor exponate de la Muzeul de Istorie Naturală. Ele se
mai află şi astăzi acolo
Ludovic
al XV-lea îl felicită pe Beauterne şi îl recompensează ca pe un erou. Toată
lumea e mulţumită, mai puţin locuitorii din Gevaudan.
Fie
că „lupul” lui Beauterne nu era Fiara,
fie că era, aşa cum s-a vehiculat ulterior, „una
din Fiare”, uciderile au continuat. Totuşi, ipoteza existenţei a două Fiare
nu este susţinută de dovezi şi de declaraţii; martorii au vorbit întotdeauna de
un singur monstru.
Imediat
ce primele rapoarte şi apeluri au ajuns la autorităţi, semnalându-se noile
atacuri, crime şi mutilări, în Gevaudan (dar şi la Curte) s-au ridicat voci
care l-au acuzat pe Beauterne de înşelătorie. Parohul Ollier a fost printre
primii care, într-o scrisoare din 28 decembrie, a declarat că „Fiara nu e moartă, Fiara
nu este un lup”. S-a susţinut chiar că Beauterne ar fi încropit
animalul, din trei lupi pe care îi vânase. S-a mai considerat că martorii
identificaseră Fiara sub presiunea oamenilor Regelui, dar o făcuseră şovăitor
şi unii chiar refuzaseră. Deşi nesusţinute de dovezi materiale, aceste zvonuri
au avut un efect cert: când nobilimea locală a cerut ajutorul Regelui pentru o
nouă intervenţie, necesară pentru a captura „Bestia
cea reală”, Ludovic a ignorat apelul şi a interzis ziarelor
centrale să mai publice ştiri pe acest subiect. Oficial, cazul era închis:
Beauterne omorâse Fiara.
Asta
la Curte. Pentru că în Gevaudan, domnea groaza. Bestia ucidea în continuare, cu
aceeaşi frecvenţă şi aceeaşi brutalitate.
Nobilimea
locală disperată îl însărcinează pe tânărul şi onorabilul marchiz d’Apcher cu
organizarea unei noi vânători. Populaţia îngrozită începe pelerinaje în masă la
Notre-Dame-de-Beaulieu şi Notre-Dame-d’Estours. Cu această ocazie, un oarecare
Jean Chastel, convins că are de a face cu un demon, topeşte trei medalioane
sfinţite cu Fecioara Maria, făcând din ele trei gloanţe de argint (amănunt
important, după cum se va vedea…).
La
sfârşitul anului 1765, domnul de la Vedrine trage asupra Bestiei şi o nimereşte.
În primăvara anului 1766, Pierre Aret trage asupra Fiarei la rândul lui şi o
nimereşte şi el. În aceeaşi perioadă, Jean Pierre Loudes aleargă în ajutorul
unei fete apucate de Bestie şi reuşeşte să oblige monstrul să îi dea drumul
victimei, tăindu-l cu baioneta. În vara aceluiaşi an, 6 bărbaţi înarmaţi cu
lănci reuşesc să atace monstrul şi să îl determine să se retragă, dar
încercările lor de a-l străpunge dau greş, deoarece
lăncile nu au reuşit să îi penetreze pielea (ca şi în cazul
semnalat de Portefaix). În august, Anne Chabanel e atacată şi se apără
disperată, înjunghiind Fiara de mai multe ori. În septembrie, Barthelemy Simon
trage asupra Bestiei, fără vreun efect vizibil. La sfârşitul anului, un ţăran
atacat izbuteşte să îi înfigă baioneta deasupra urechii stângi. Pe 6 iunie
1767, Antoine Dentil este atacat şi reuşeşte să se salveze, după ce îi aplică
monstrului mai multe lovituri de pumnal.
Pe
19 iunie 1767, după uciderea de către Bestie a unei tinere de 19 ani, marchizul
d’Apcher, însoţit de Jean Chastel şi de alţi vânători încercaţi, ia urma Fiarei
şi reuşeşte să o împuşte. Ca de obicei, monstrul dispare. Apoi urmeaza ceva foarte
ciudat, consemnat ulterior de mai mulţi martori de încredere, inclusiv de către
onorabilul marchiz.
Conform
declaraţiilor, Jean Chastel a îngenunchiat şi a început să se roage la marginea
pădurii, iar Fiara nu s-a lăsat aşteptată şi a venit imediat. Spre stupefacţia
tuturor, Bestia a ieşit dintre copaci şi a stat liniştită până ce Chastel şi-a
terminat rugăciunea, după care piosul vânător a pus deoparte Biblia, şi-a
îndesat în buzunar ochelarii, a dus arma la ochi, a spus: „Fiară, nu vei mai mânca
pe nimeni!” şi a tras un
singur glonţ
de argint. Monstrul a murit pe loc.
Animalul
(dacă era un animal) a fost transportat la castelul marchizului. Mai mulţi
martori au recunoscut imediat Fiara care îi atacase şi care purta rănile pe
care ei i le făcuseră apărându-se. O fată de 19 ani care fusese rănită de
Bestie s-a îmbolnăvit de groază la vederea cadavrului. Notarul regal Etienne
Marin, asistat de mai mulţi chirurgi şi numeroşi martori, a întocmit un raport
detaliat, „a
doua zi de la distrugerea Fiarei”. Raportul respectiv, păstrat până
în prezent în Arhivele Naţionale ale Franţei (Dosarul nr. F10476 – Fond agricultură),
indică: „Acest
animal ne pare a fi un lup, dar un lup întrutotul extraordinar şi
diferit ca dimensiuni şi înfăţişare de oricare lup care a mai fost văzut
vreodată.
Aceasta ne-au confirmat-o mai mult de 300 de persoane din toată ţara, venite
special să îl vadă; mai mulţi vânători şi nenumăraţi experţi ne-au atras
atenţia că acest
animal nu seamănă cu lupii decât la coadă şi la partea din spate. Uriaşul cap, de formă
pătrată, este monstruos! Botul este scurt, deschiderea gurii imensă, dinţii ca
de câine, dar mari, inegali şi neregulaţi, totodată lipiţi unul de altul şi
dubli… Ochii, de un roşu strălucitor, sunt dotaţi cu o membrană întrutotul
aparte, care pleacă de sub orbită şi acoperă întregul glob ocular. Urechile
sunt erecte şi rigide, precum coarne de diavol. Gâtul, foarte gros şi scurt, îi
e înconjurat de o coamă deasă, roşie, dungată cu negru. Pe piept are o mare
pată albă, în formă de inimă. Blana de pe corp este foarte deasă şi lungă, gri
pătată cu negru. Labele uriaşe au patru degete înarmate cu unghii lipite, mult
mai lungi şi mai groase decât ale unui lup obişnuit, astfel încât arată
întocmai ca nişte copite. Picioarele îi sunt foarte groase, mai ales cele din
faţă, şi sunt colorate ca la căprioare. Ni se pare important să menţionăm acest
fapt, deoarece nici vânătorii, nici cunoscătorii nu au mai văzut vreodată
astfel de culori la un lup. De asemena, coastele sale nu seamană cu cele ale
lupilor, ceea ce îi dădea acestui animal libertatea de a se întoarce uşor, pe
când coastele lupilor sunt dispuse oblic, nepermiţându-le această facilitate”.
Surprizele
nu se opresc aici, ci se amplifică odată cu disecţia Fiarei, aşa cum va
consemna în continuare acelaşi notar Marin, într-o scrisoare oficială detaliată:
„Ne-am decis
să dăm la o parte carnea şi să păstrăm scheletul. Surprinzător, craniul s-a
dovedit întrutotul remarcabil. După ce am îndepărtat tegumentele, am observat o
creastă osoasă care începea la baza craniului, avea 18 cm înălţime şi se
termina descrescând treptat în partea din faţă. Am dat la o parte o bucată de
carne constituind masă musculară care cântărea peste 3 kilograme şi care
acoperea oasele parietale, având terminaţiile ataşate de maxilar şi de ochi.
Odată toate aceste excrescenţe îndepărtate, capul animalului, atât de monstruos
în starea sa naturală, nu era mai mare decât un pumn, şi conţinea nu mai mult
de două linguri de creier deja putrezit…”. Raportul mai menţionează
nemulţumirea domnului de la Mothe că mai mulţi doctori zeloşi şi nepricepuţi au
început autopsia înainte de sosirea lui şi astfel „părţile cele mai curioase ale acestui
animal nu au mai putut fi examinate”. De asemenea, în stomacul
animalului s-au găsit oase de copii.
Raportul
conchide: „Ceea
ce am onoarea să vă evidenţiez, Monseniore, este faptul că se justifică
întrutotul incertitudinea martorilor cu privire la specia Fiarei. Cei care au
văzut-o din spate au zis că este un lup. Cei care au văzut-o din faţă însă m-au
asigurat că e un Animal Necunoscut. (…) În orice caz, este o specie de care eu
nu am cunoştinţă. Trebuie să vă menţionez însă faptul că unii oameni, printre
care şi nişte judecători din vecinătate, m-au prevenit că Fiara era de fapt un
Vrăjitor”.
Animalul
a fost de îndată preparat pentru a fi trimis la Curte, dar, ca şi exemplarul
anterior, a început să putrezească cu repeziciune. Odată ajuns la Rege, era
într-o stare de putrefacţie atât de avansată, încât monarhul, scârbit, a
ordonat să fie îngropat imediat. Astfel se încheie această odisee a groazei,
liniştea coborând de data aceasta definitiv peste Gevaudan…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu