Semne de la prietenii lui Buzatti

Cocoaşele din grădină

Când se lasă noaptea, îmi place să fac o plimbare prin grădină. Să nu credeţi că sunt bogat! O grădină ca a mea aveţi şi voi. Şi mai târziu veţi înţelege de ce.

Pe întuneric, dar nu este întuneric cu desă­vârşire, pentru că de la ferestrele luminate ale casei vine o vagă reverberaţie, pe întuneric eu umblu pe pajişte, cu pantofii afundându-mi-se puţin în iarbă, şi în vremea asta gândesc şi, gândind, ridic ochii să privesc cerul dacă e senin şi, dacă sunt stele, le contemplu, întrebându-mă o mulţime de lucruri. Totuşi, în unele nopţi nu-mi pun întrebări, stelele stau cât se poate de stupide deasupra mea şi nu-mi spun nimic.

Eram tânăr când, făcându-mi plimbarea obiş­nuită, m-am împiedicat de un obstacol. Pentru că nu se vedea, am aprins un chibrit. Pe suprafaţa netedă a pajiştii era o protuberantă, şi faptul era ciudat. Poate că grădinarul a făcut vreo lucrare, m-am gândit eu, o să-l întreb mâine dimineaţă.

A doua zi îl chem pe grădinar, numele său era Giacomo. Îi spun:

— Ce-ai făcut în grădină, pe pajişte, e ceva ca o cocoaşă, ieri-seară m-am împiedicat de ea şi azi-dimineaţă, de cum s-a făcut lumină, am văzut-o. E o cocoaşă scundă şi ovală, seamănă cu un mormânt. Vrei să-mi spui ce înseamnă asta?

— Nu numai că seamănă, domnule, spune grădinarul Giacomo, chiar este un mormânt. Pentru că ieri, domnule, a murit un prieten al dumneavoastră.

Era adevărat. Scumpul meu prieten Sandro Bartoli, de douăzeci şi unu de ani, murise în munţi, cu capul sfărâmat.

— Şi tu vrei să spui, îl întreb pe Giacomo, că prietenul meu a fost îngropat aici ?

— Nu, îmi răspunde, prietenul dumnea­voastră, domnul Bartoli (vorbea aşa pentru că făcea parte din vechea generaţie şi de aceea era respectuos), a fost îngropat la poalele munţilor pe care îi ştiţi. Dar aici, în grădină, pământul s-a ridicat singur, pentru că aceasta este grădina dumneavoastră, domnule, şi tot ce se întâmplă în viaţa dumneavoastră, domnule, va avea negreşit o urmare aici.

— Du-te, du-te, te rog, astea sunt nişte super­stiţii absurde, îi spun, te rog să nivelezi cocoaşa aceea.

— Nu pot, domnule, îmi răspunde el, nici o mie de  grădinari  ca  mine  n-ar reuşi  să  niveleze cocoaşa aceea.

După care nu s-a făcut nimic în privinţa aceasta şi cocoaşa a rămas, iar eu am continuat, după ce se lăsa noaptea, să mă plimb prin grădină, şi uneori mi se întâmpla să mă împiedic de cocoaşă, dar nu prea des, fiindcă grădina e destul de mare, cocoaşa era lată de şaptezeci de centi­metri şi lungă de un metru nouăzeci, şi pe ea creştea iarbă, şi înălţimea ei faţă de nivelul pajiştii era de vreo douăzeci şi cinci de centimetri. Fireşte că de fiecare dată când mă împiedicam de cocoaşă mă gândeam la el, la scumpul meu prieten pierdut. Dar ar fi putut fi şi viceversa. Vreau să spun că se întâmpla să mă împiedic de cocoaşă pentru că în clipa aceea mă gândeam la prietenul meu. Dar treaba asta e greu de lămurit.

Treceau aşa vreo două sau trei luni fără ca eu să mă izbesc pe întuneric, în timpul plimbării nocturne, de acea mică ridicătură. În cazul când îmi aminteam din nou de el, mă opream şi, în liniştea nopţii, întrebam cu voce tare :

— Dormi?

Dar el nu răspundea.

El dormea cu adevărat, dar departe, sub nişte stânci colţuroase, într-un cimitir de munte, şi, cu trecerea anilor, nimeni nu-şi mai amintea de el, nimeni nu-i mai ducea flori.

Şi tot aşa, trecură mulţi ani, dar iată că într-o seară, în timpul plimbării, în colţul opus al grădinii, mă împiedicai de o altă cocoaşă.

Puţin lipsi să nu cad. Trecuse de miezul nopţii, toţi se duseseră la culcare, dar supărarea mea era atât de mare, că începui să strig: Giacomo, Giacomo, cu intenţia de a-l trezi. Se lumină o fereastră, Giacomo se apropie de pervaz.

— Ce dracu' e cocoaşa asta? strigam. Ai făcut vreo săpătură?

— Nu, domnule. Numai că între timp s-a dus unul dintre bunii dumneavoastră tovarăşi de muncă. Numele său este Cornali.

După câtva timp mă lovii de o a treia cocoaşă şi, deşi era noaptea târziu, îl strigai şi de data asta pe Giacomo, care dormea. Ştiam foarte bine acum ce semnificaţie avea acea cocoaşă, dar în ziua aceea nu primisem veşti proaste, aşa că eram dornic să ştiu. Giacomo, plin de răbdare, apăru la fereastră:

— Cine-i? îl întrebai. A murit cineva?

— Da, domnule, răspunse. Se numea Giuseppe Patane.

După asta trecură câţiva ani destul de liniştiţi, dar la un moment dat cocoaşele începură din nou să se înmulţească în grădină. Erau unele mici, dar se  ridicaseră  şi  unele gigantice,  care nu puteau fi trecute cu pasul şi trebuia să urci pe-o parte şi apoi să cobori pe cealaltă parte, ca pe nişte movile. Crescură două de mărimea asta, la mică distanţă una de alta, şi nu fu nevoie să-l întreb pe Giacomo ce se întâmplase. Acolo dede­subt, în cele două ridicături înalte ca nişte bizoni, erau închise nişte bucăţi scumpe din viaţa mea, smulse cu cruzime.

Şi astfel, ori de câte ori mă întâlneam pe întuneric cu aceste două teribile grămăjoare, multe lucruri dureroase se răscoleau în sufletul meu şi eu rămâneam locului ca un copil speriat, şi-mi strigam prietenii pe nume. Cornali, strigam eu, Patane, Rebizzi, Longanesi, Mauri, îi strigam pe cei care crescuseră cu mine, care lucraseră cu mine ani şi ani de zile. Şi apoi, cu o voce şi mai puternică: Negro! Vergani! Era ca şi cum aş fi făcut apelul. Dar nici unul nu răspundea.

Şi astfel, încet-încet, grădina mea, care cândva fusese netedă şi plăcută sub pas, s-a transformat într-un câmp de bătălie, iarbă mai e încă, dar pajiştea urcă şi coboară într-un labirint de movi­lite, cocoaşe, protuberante, ridicături şi fiecare din excrescenţele acestea corespunde unui nume, fiecare nume corespunde unui prieten, fiecare prieten corespunde unui mormânt îndepărtat şi unui gol în sufletul meu.

În vara asta s-a ridicat una atât de înaltă, încât, atunci când m-am apropiat de ea, profilul său împiedica vederea stelelor, era mare cât un elefant, cât o căsuţă, era îngrozitor să urci pe ea, un fel de căţărare, trebuia neapărat s-o eviţi, ocolind-o.

In ziua aceea nu-mi sosise nici o veste rea, aşa că noua apariţie din grădină mă surprindea peste măsură. Dar şi de data asta aflai numaidecât: era cel mai bun prieten al meu din tinereţe, care se dusese, ne dezvăluisem unul altuia atâtea ade­văruri, împreună descoperisem lumea, viaţa şi lucrurile cele mai frumoase, împreună explo­rasem poezia, tablourile, muzica, munţii şi era logic că, pentru a putea cuprinde tot acest nesfârşit material, fie el şi rezumat şi sintetizat în termenii cei mai restrânşi, trebuia un mic munte.

În acest moment făcui un gest de revoltă. Nu, nu putea fi adevărat, îmi spusei speriat. Şi îmi chemai încă o dată prietenii pe nume. Cornali, Patane, Rebizzi, Longanesi, strigam, Mauri, Negro, Vergani, Segala, Orlandi, Chiarelli, Brabilla... În clipa asta se auzi un fel de răsuflare în noapte care-mi răspundea da, aş jura că un fel de glas îmi răs­pundea da şi venea din alte lumi, dar poate că era doar glasul unei păsări de noapte, pentru că păsărilor de noapte le place grădina mea.

Acum nu-mi spuneţi, vă rog: de ce vorbeşti despre aceste tristeţi îngrozitoare, viaţa e şi-aşa destul de scurtă şi de grea prin ea însăşi, să ne întristăm înadins e o nebunie; şi, la urma urmei, aceste tristeţi nu ne privesc pe noi, ci numai pe tine. Nu, răspund eu, din nefericire vă privesc şi pe voi, ar fi frumos, ştiu, să nu vă privească. Pentru că treaba asta cu cocoaşele de pe pajişte li se întâmplă tuturor, şi fiecare dintre noi, în sfârşit m-am explicat, e proprietarul unei grădini unde se petrec acele fenomene dureroase. E o poveste străveche, care s-a repetat de la începutul veacu­rilor, se va repeta şi pentru voi. Şi nu e o glumă literară, lucrurile stau chiar aşa.

Fireşte, mă întreb şi dacă în vreo grădină se va ridica într-o zi o cocoaşă care să mă privească, cel puţin o cocoaşă mică, de ordinul doi sau trei, măcar o cută a pajiştii, care în timpul zilei, când soarele bate de sus, cu greu să poată fi văzută. Oricum, un om pe lumea asta, cel puţin unul, tot se va împiedica de ea.

S-ar putea ca, din pricina caracterului meu blestemat, să mor ca un câine în fundul unui coridor vechi şi pustiu. Şi totuşi, în seara aceea, cineva se va împiedica de micuţa cocoaşă răsărită în grădină, şi se va împiedica şi în noaptea urmă­toare, şi de fiecare dată se va gândi, iertaţi-mă că nădăjduiesc, cu o picătură de regret se va gândi la un individ care se numea Dino Buzzati.