Croitorul lui Buzatti

Haina vrăjită

Deşi apreciez eleganţa vestimentară, de obicei nu ţin seama dacă hainele semenilor mei au o tăietură mai mult sau mai puţin perfectă.

Într-o seară, însă, în timpul unei recepţii într-o casă din Milano, am cunoscut un bărbat în vârstă de vreo patruzeci de ani, după cum părea, care literalmente strălucea datorită frumuseţii, defini­tive şi pure, a îmbrăcăminţii.

Nu ştiu cine era, îl întâlneam pentru prima dată, şi, când mi-a fost prezentat, cum se întâmplă întotdeauna, mi-a fost imposibil să-i înţeleg numele. Dar la un moment dat m-am nimerit lângă el, şi am început să discutăm. Părea un om inteligent şi subţire, dar avea un aer trist. Poate cu o intimitate exagerată - de m-ar fi oprit Dumnezeu! — l-am complimentat pentru eleganţa lui şi am îndrăznit chiar să-l întreb la ce croitor lucra.

Pe faţa lui a apărut un mic zâmbet ciudat, de parcă s-ar fi aşteptat la întrebare.

— Aproape nimeni nu-l cunoaşte, spuse, dar e un mare maestru. Şi nu lucrează decât când îi vine lui. Pentru puţini iniţiaţi.

— Dar eu aş putea să... ?

— Oh, încercaţi, încercaţi. Îl cheamă Corticella, Alfonso Corticella, strada Ferrara l7.

— Trebuie să fie scump, îmi închipui.

— Bănuiesc, dar jur că nu ştiu. Hainele astea mi le-a făcut acum trei ani şi nu mi-a trimis încă nota de plată.

— Corticella? Strada Ferrara l7, aţi spus?

— Exact, răspunse necunoscutul.

Si mă părăsi, alăturându-se altui grup.

În strada Ferrara l7 am găsit o casă ca atâtea altele şi locuinţa lui Alfonso Corticella era ca locuinţa atâtor alţi croitori. A venit să-mi deschidă chiar el. Era un bătrânel cu părul negru, dar cu siguranţă vopsit.

Spre surprinderea mea, n-a făcut mofturi. Ba chiar părea dornic să-i devin client. I-am explicat cum am aflat adresa lui, i-am lăudat felul de a croi, i-am cerut să-mi facă un rând de haine. Am ales o stofă gri, apoi mi-a luat măsura şi s-a oferit să vină, pentru probe, la mine acasă. L-am între­bat de preţ. Nu era nici o grabă, mi-a răspuns, întotdeauna aveam să ne punem de acord. Ce om simpatic, am gândit la început. Cu toate acestea, mai târziu, în timp ce mă întorceam acasă, mi-am dat seama că bătrânelul îmi lăsase în suflet o proastă dispoziţie (poate din pricina insistenţelor lui repetate şi a zâmbetelor mieroase). Pe scurt, nu aveam nicio poftă să-l revăd. Dar acum hainele erau comandate. Şi peste vreo douăzeci de zile erau gata.

Când mi le-au adus, le-am probat, timp de câteva secunde, în faţa oglinzii. Erau o capodoperă. Dar, nu ştiu bine de ce, poate din pricina amintirii neplăcutului bătrânel, nu aveam deloc chef să le îmbrac. Şi au trecut săptămâni întregi până să mă decid.

Îmi voi aminti ziua aceea cât voi trăi. Era o zi de marţi, în aprilie, şi ploua. Când mi-am pus costumul — haină, pantaloni şi vestă — am constatat cu plăcere că nu-mi atârna şi nu mă strângea pe nicăieri, cum se întâmplă mai totdeauna cu hainele noi. Ba chiar îmi cădea de minune.

De regulă, în buzunarul drept de la haină eu nu pun nimic, hârtiile le ţin în buzunarul stâng. Aşa se explică de ce după câteva ore, la birou, vârând din întâmplare mâna în buzunarul drept, am simţit că e o hârtie acolo. Poate nota de plată a croitorului?

Nu. Era o bancnotă de zece mii de lire.

Am rămas încremenit. Eu cu siguranţă n-o pusesem acolo. Pe de altă parte, era absurd să mă gândesc la o glumă din partea croitorului Corticella. Cu atât mai puţin la un cadou din partea mena­jerei mele, singura persoană care, după croitor, avusese ocazia să se apropie de costumul de haine. Sau poate că era o bancnotă falsă. Am privit-o în zare, am comparat-o cu altele. Mai bună decât era nu putea fi.

Singura explicaţie posibilă era vreo zăpăceală a lui Corticella. Poate că venise un client să-i plătească un acont, croitorul în clipa aceea nu avea portofelul la el şi, ca să nu lase bancnota aşa, pe unde-o fi, o băgase în haina mea pusă pe un manechin. Asemenea lucruri se pot întâmpla.

Am apăsat pe butonul soneriei s-o chem pe secretară. Îi voi scrie lui Corticella o scrisoare, restituindu-i banii care nu erau ai mei. Între timp însă, şi n-aş putea spune de ce, băgai din nou mâna în buzunar.

— Ce aveţi, domnule ? Vă simţiţi rău ? m-a întrebat secretara, care intrase în clipa aceea.

Probabil că eram palid la faţă ca moartea. În buzunar, degetele mele dăduseră peste marginile unei alte hârtii, care cu o clipă mai înainte nu fusese acolo.

— Nu, nu, nu e nimic, am răspuns. O uşoară ameţeală. Mi se întâmplă de la o vreme. Poate sunt niţel obosit. Aşa că puteţi pleca, domnişoară, trebuia să vă dictez o scrisoare, dar vom face treaba asta mai târziu.

Numai după ce secretara a plecat, am îndrăz­nit să scot hârtia din buzunar. Era o altă bancnotă de zece mii. Şi atunci am încercat pentru a treia oară. O a treia bancnotă a ieşit la iveală.

Inima a început să-mi galopeze. Am avut impre­sia că sunt prins, din motive misterioase, în vârtejul unui basm din acelea pe care le spui copiilor şi pe care nimeni nu le crede.

Sub pretextul că nu mă simt bine, am părăsit biroul şi m-am dus acasă. Simţeam nevoia să rămân singur. Din fericire, menajera plecase. Am închis uşile, am tras transperantele. Am început să scot bancnotele una după alta, în cea mai mare grabă, din buzunarul care părea nesecătuit.

Lucram cu o spasmodică încordare nervoasă, de teamă că miracolul ar putea să înceteze dintr-un moment în altul. Aş fi vrut să continuu toată seara şi toată noaptea, până aş fi strâns miliarde. Dar la un moment dat puterile m-au părăsit.

În faţa mea se afla o grămadă impresionantă de bancnote. Lucrul cel mai important acum era să le ascund, ca nimeni să nu miroasă ceva. Am golit un vechi cufăr plin cu covoare şi în fundul lui, ordonaţi în grămăjoare, am pus banii pe măsură ce-i număram. Erau cincizeci şi opt de milioane.

A doua zi de dimineaţă m-a trezit femeia, mirată că mă găseşte în pat complet îmbrăcat. Am încercat să râd, explicându-i că seara băusem puţin cam mult şi că somnul mă luase pe neaşteptate.

O nouă spaimă: femeia m-a îndemnat să-mi scot costumul ca să-l dea măcar puţin cu peria.

I-am răspuns că trebuia să ies numaidecât şi că nu mai aveam timp să mă schimb. Apoi m-am dus repede la un magazin de îmbrăcăminte de gata ca să-mi cumpăr un alt costum, dintr-o stofă asemănătoare: l-aş fi lăsat pe acesta slujnicei să aibă grijă de el; pe „al meu", acela care avea să facă din mine, în decurs de câteva zile, unul dintre cei mai puternici oameni din lume, aveam să-l ascund într-un loc sigur.

Nu pricepeam dacă visam, dacă eram fericit sau dacă nu cumva eram sufocat de povara unei fatalităţi nemărginite. Pe stradă, prin imper­meabil, pipăiam fără întrerupere în dreptul buzu­narului magic. De fiecare dată respiram uşurat. Sub stofă răspundea confortabilul foşnet al biletului de bancă.

Dar o ciudată coincidenţă îngheţă fericitul meu delir. În ziarele de dimineaţă apăru cu litere mari ştirea unui jaf petrecut cu o zi înainte. Furgoneta blindată a unei bănci, după ce trecuse pe la toate sucursalele,  transporta  la  sediul central vărsămintele zilei, când a fost atacată şi golită în bulevardul Palmanova de patru bandiţi. Când lumea dăduse fuga, unul dintre gangsteri, ca să-şi facă loc, începuse să tragă. Un trecător fusese ucis. Dar mai ales mă contraria suma de bani furată: exact cincizeci şi opt de milioane (ca şi ai mei).

Putea să existe vreo relaţie între neaşteptata mea bogăţie şi jaful petrecut aproape în acelaşi timp? Părea o prostie să te gândeşti la aşa ceva. Şi eu nu sunt superstiţios. Cu toate acestea, faptul m-a zăpăcit cu totul.

Cu cât ai mai mult, cu atât doreşti mai mult. Ajunsesem bogat, ţinând seama de modestele mele obiceiuri. Dar mă atrăgea mirajul unei vieţi de lux fără margini. Şi chiar în acea seară m-am pus pe lucru. Acum procedam mult mai calm şi cu un consum nervos mai mic. Alte o sută treizeci şi cinci de milioane s-au adăugat la tezaurul precedent.

În noaptea aceea n-am reuşit să închid un ochi. Era presentimentul unui pericol? Sau aveam conştiinţa chinuită a celui care obţine fără să merite o avere fabuloasă? Sau un soi de remuşcare confuză? De cum s-a luminat, am sărit din pat, m-am îmbrăcat şi am alergat afară să caut un ziar.

Când am citit, mi s-a tăiat respiraţia. Un incendiu teribil, izbucnit la un depozit de ţiţei, distrusese pe jumătate o clădire din strada San Cloro, aflată în plin centru. Printre altele, fuseseră devorate de flăcări casele de bani ale unui mare institut de construcţii, care conţineau peste o sută treizeci de milioane de lire, bani lichizi. În flăcări, doi pompieri îşi găsiseră moartea.

Oare trebuie să înşir, unul după altul, toate delictele mele? Da, pentru că acum ştiam că banii pe care mi-i furniza haina proveneau din crime, din sânge, din disperare, din moarte, veneau din infern. Dar înlăuntrul meu exista totuşi o intervenţie a raţiunii care, bătându-şi joc, refuza să admită vreo responsabilitate din partea mea.

Şi atunci tentaţia revenea, atunci mâna — era aşa de uşor! — intra în buzunar şi degetele, cu o grabnică voluptate, strângeau marginile mereu noului bilet de bancă. Banii, dumnezeieştii bani! Fără să părăsesc vechiul apartament (ca să nu bată la ochi), în scurtă vreme îmi cumpărasem o vilă somptuoasă, posedam o preţioasă colecţie de tablouri, circulam cu automobile de lux şi, renun­ţând la slujbă din „motive de sănătate", călăto­ream pretutindeni în lume, în compania unor femei frumoase.

Ştiam că, ori de câte ori scoteam bani din haină, pe lume se petrecea ceva mârşav şi dure­ros. Cu toate acestea, aveam o conştiinţă vagă a lucrurilor,  nesusţinută  de  probe  logice.  Şi  în acelaşi timp, cu fiecare încasare, conştiinţa mi se degrada, devenind tot mai josnică. Şi croitorul? I-am telefonat ca să-i cer nota de plată, dar nu mi-a răspuns nimeni. În strada Ferrara, unde m-am dus să-l caut, mi s-a spus că emigrase în străinătate, nu se ştia unde. Totul conjura deci să-mi demonstreze că, fără s-o ştiu, făcusem un pact cu diavolul.

Până când, în imobilul unde locuiam de multă vreme, a fost găsită într-o dimineaţă o pensionară de şaizeci de ani asfixiată cu gaz: se omorâse pentru că pierduse cele treizeci de mii de lire lunare pe care le încasase cu o zi înainte (şi care încăpuseră pe mâna mea).

Destul, destul! Ca să nu mă prăvălesc până în fundul abisului, trebuia să scap de haină. Nu cedând-o altora, întrucât oprobriul ar fi continuat (cine ar fi putut rezista vreodată unei ispite atât de mari?) Era neapărat nevoie s-o distrug.

Am ajuns cu maşina într-o vale ascunsă din Alpi. Mi-am lăsat automobilul într-un luminiş înierbat şi am pornit-o în sus, prin pădure. Nu era nici o suflare vie. Trecând de pădure, am dat de pietrişul unei morene. Aici, între două stânci gigantice, am scos din rucsac haina blestemată, am stropit-o cu petrol şi i-am dat foc. În câteva minute nu rămăsese din ea decât cenuşa.

Dar, la ultima pâlpâire a focului, în spatele meu - părea la o distanţă de doi-trei metri - a răsunat o voce omenească:

— Prea târziu, prea târziu!

Îngrozit, m-am întors brusc. Dar nu era nimeni. Am căutat în jur, sărind de pe un pietroi pe altul, ca să-l descopăr pe blestemat. Nimic. Nu erau decât pietre.

În ciuda spaimei pe care o trăsesem, m-am întors în fundul văii cu un sentiment de uşurare. în sfârşit, liber. Şi bogat, din fericire.

Dar în luminişul înierbat, maşina mea nu mai era. Şi în oraş, la întoarcere, am văzut că somptuoasa mea vilă dispăruse; în locul ei era un teren viran, cu pari purtând tăbliţe cu anunţul: „Teren comunal de vânzare". Şi depozitele din bancă, în mod inexplicabil, erau complet epuizate. Dispăruseră, de asemenea, din numeroasele mele casete de siguranţă, pachetele groase de acţiuni. Şi praf, nimic altceva decât praf, în vechiul cufăr. Acum am reînceput cu greu să muncesc, abia mă descurc şi, ceea ce este mai ciudat, nimeni nu pare să se mire de ruina mea neaşteptată.

Şi ştiu că nu s-a sfârşit încă. Ştiu că într-o zi va suna soneria, eu mă voi duce să deschid şi în faţa mea va sta, cu zâmbetul lui abject, ca să-mi ceară ultima socoteală, croitorul nenorocirii.