O poveste a lui Hemigway

Un tip de gaşcă

Orbul recunoştea după zgomotele lor toate aparatele din sala de jocuri. Nu ştiu cît a durat pînă să le-nveţe pe toate, dar trebuie să-i fi luat ceva timp, pentru că lua pe rînd toate cîrciumile. Dar lucra totuşi în două oraşe şi, după ce se întuneca, pleca de la The Flats şi o ţinea aşa pînă în Jessup. Cînd auzea cîte o maşină venind se oprea pe marginea drumului, aşteptînd să îl ia şi pe el; uneori nu-l lua, caz în care mergea mai departe pe şoseaua îngheţată. Depindea de cît de încărcate erau maşinile şi mai conta şi dacă erau femei înăuntru, asta pentru că orbul mirosea destul de tare, mai ales iarna. Insă pînă la urmă oprea cineva, pentru că era totuşi un orb.

Toţi îl ştiau şi-i ziceau Orbete, chestie care în partea aia a ţării reprezintă o poreclă drăguţă pentru un orb şi numele sălii în care-şi făcea meseria era The Pilot. Chiar lîngă ea mai era o sală, tot aşa, cu jocuri şi restaurant şi ăsteia-i zicea The Index. Ambele purtau nume de munţi şi erau la fel de bune, cu baruri ca-n vremurile de altădată şi cu jocuri care mergeau la fel de bine în amîndouă, doar că, poate, la The Pilot se mînca mai bine, deşi la The Index aveau o friptură mai bună. Şi-n plus, The Index era deschis toată noaptea şi-i găseai întotdeauna acolo pe clienţii de dimineaţă din zori pînă la zece, băuturile erau gratis. Erau singurele locuri din Jessup şi n-ar fi fost nevoie să se zbată atît. Dar aşa se făceau lucrurile acolo.

Orbete prefera The Pilot probabil pentru că aici aparatele erau toate lipite de peretele din stînga, cum intrai.

Asta îl făcea să se simtă mai sigur pe sine decît la The Index, unde erau împrăştiate, pentru că era mai mult spaţiu. În noaptea aceea era foarte frig şi, cînd intră, avea ţurţuri agăţaţi de mustaţă şi nişte pojghiţe mici pe gene şi n-arăta prea bine. Pînă şi mirosul îi era îngheţat, însă asta n-a ţinut prea mult — cum a închis uşa, a şi început să se simtă. De obicei mi-era greu să mă uit la el, dar acum îl priveam atent, pentru că nu puteam înţelege cum de-a îngheţat aşa de rău, din moment ce îl lua mereu cîte o maşină. În cele din urmă l-am întrebat:

— Orbete, cît ai mers pe jos?

— M-a dat jos Willie Sawyer mai înainte de podu' de peste calea ferată. Şi pînă s-ajung aici n-a mai trecut nici o maşină.

— De ce te-a dat jos? îl întrebă cineva.

— Cică miros prea urît.

Cineva trase de minerul unui aparat şi Orbete începu să asculte atent la morişca aparatului. Nu ieşi nimic.

— Joacă cineva p-aici? mă întrebă.

— N-auzi?

— N-aud nimic încă.

— Nu-i nici un tip, Orbete, şi e miercuri.

— Ştiu ce zi e azi. Nu te-apuca să-mi spui tu ce zi e. Orbete trecu pe lîngă aparate, pipăind în toate să vadă dacă n-o fi uitat careva ceva monede. Normal că nu era nimic, însă asta era doar prima tură. Se-ntoarse la bar şi Al Chaney îl întrebă dacă vrea ceva de băut.

— Nu, spuse Orbete. Tre' să am grijă pe şoselele astea.

— Ce vrei să zici cu „şoselele astea"? îl întrebă cineva. Nu mergi decît pe o şosea de-aici pînă la The Flats.

— Am umblat pe multe şosele. Şi-n orice clipă s-ar putea să trebuiască să mă car şi să merg pe şi mai multe.

Cineva dădu lovitura la un aparat, dar nu era cine ştie ce cîştig. Dar Orbete se duse oricum lîngă aparat. Era unul care mergea cu fise de douăşcinci şi tînărul care juca îi dădu o fisă cam în silă. Orbete o pipăi înainte s-o bage-n buzunar.

— Mulţumesc, îi spuse. N-o să-ţi pară rău pentru ea.

— Mă bucur s-aud asta, îi răspunse tînărul şi băgă altă fisă-n aparat.

Trase din nou şi de data asta cîştigă destul de bine şi, îngropîndu-şi mîna-n fise, îi mai dădu una lui Orbete.

— Mulţumesc, îi spuse Orbete. Te descurci de minune.

— Asta-i noaptea mea, spuse tînărul care juca.

— Noaptea ta e noaptea mea, îi răspunse Orbete, iar tînărul continuă să joace, dar nu-i mai ieşea nimic şi Orbete puţea aşa de tare, cum stătea lîngă el, şi arăta atît de rău, încît în cele din urmă băiatul renunţă să mai joace şi veni la bar.

Orbete îl făcuse să plece, însă el n-avea cum să-şi dea seama de asta, pentru că tipu' nu spusese nimic; aşa că mai făcu o tură pe lîngă aparate şi apoi rămase-n picioare, aşteptînd ca altcineva să intre şi să vină la aparat.

La ruletă nu era nici o mişcare şi nici la zaruri, iar la masa de pocher erau doar împătimiţi care-şi luau banii unii altora. Era o seară liniştită din mijlocul săptămînii şi nu se-ntîmpla nimic interesant. In afară de ce se mai petrecea pe la bar, nu se cheltuia nimic în The Pilot. Dar era plăcut să stai la bar, şi-n general atmosfera fusese plăcută pînă să intre Orbete. Acum toţi începuseră să se gîndească că mai bine s-ar muta alături, la The Index, sau s-ar duce acasă.

— Tu ce vrei, Tom? mă-ntrebă barmanul, pe care-1 chema Frank. Asta-i din partea casei.

— Mă gîndeam s-o întind.

— Păi atunci mai bea una înainte să pleci.

— Tot aia, atunci.

Frank îl întrebă şi pe băiatul cu haine tipice de Oregon şi pălărie neagră, care era proaspăt ras şi avea faţa roşie de parc-ar fi fost arsă de ninsoare, ce vrea, şi el ceru acelaşi lucru. Era whisky Old Forester.

I-am făcut un semn din cap şi mi-am ridicat paharul, după care am luat amîndoi cîte-o gură. Orbete stătea la capătul aparatelor. Bănuiesc că-şi spunea că nu mai intră nimeni dacă-l vede la uşă. Şi asta nu pentru că tipu' şi-ar fi dat seama că-i ceva în neregulă cu el.

— Cum de şi-a pierdut vederea bărbatul ăla? mă-ntrebă tînărul.

— Într-o bătaie, îi răspunse Frank.

— Eu habar n-am, răspunsei şi eu.

— Asta, să se bată? spuse străinul clătinînd din cap.

— Da, răspunse Frank. Şi vocea aia-naltă tot de-acolo i se trage. Spune-i şi tu, Tom.

— Eu n-am auzit de-aşa ceva.

— Nu. Nici n-aveai cum. Sigur că nu. Cre' că tu nu erai p-aici atuncea. Domne, era o noapte cam la fel de rece ca asta. Poate că era chiar şi mai frig. Şi să ştii c-a fost o bătaie scurtă. Eu n-am prins-o de la început. Şi-odată îi văd că ies de la The Index bătîndu-se. Era Blackie, adică Orbete, şi mai era băiatu' ăstălalt, Willie Sawyer şi se pocneau şi-şi băgau scurte cu genunchii şi se muşcau, şi-odată văd că unu' din ochii lui Blackie îi atîrna aşa, pe obraz. Se băteau pe gheaţa de pe şosea, între nămeţi, şi n-aveau lumină decît de la The Index şi d-aicea, şi Hollis Sands stătea chiar în spatele lui Willie Sawyer, care încerca să-i bage lu' ăsta şurubelniţa-n ochi, şi striga: „Muşcă-l! Smulge-l cu dinţii, ca pe-un strugure!". Blackie îl muşca pe Willie Sawyer de faţă şi-i prinsese o scurtă bună pe care a smuls-o dintr-o smucitură şi pe urmă i-a mai prins aşa o scurtă, şi acum căzuseră deja pe gheaţă şi Willie Sawyer îl tot împungea cu şurubelniţa, ca să-1 facă să-i dea drumu', şi deodată Blackie a scos un urlet cum n-ai mai auzit vreodată. Mai rău decît atunci cînd tai un vier.

Orbete venise-n spatele nostru şi cînd i-am prins mirosul ne-am întors către el.

— Muşcă-l ca pe-un strugure, spuse cu vocea sa înaltă şi cu faţa spre noi, dînd din cap. Şi gata cu ochiu' stîng. De celălalt s-a ocupat fără să mai aibă nevoie de sfaturi. Şi pe urmă, cînd nu mai puteam să văd, m-a jucat în picioare. Asta a fost partea mai urîtă.

Se bătu singur pe umăr.

— Ştiam să mă bat pe-atunci. Da' mi-a scos ochiu' pînă să-mi dau seama ce se-ntîmplă. A avut noroc cînd a băgat şurubelniţa aia. Ei, spuse Orbete fără ranchiună, şi aşa s-a cam terminat cu bătăile mele.

— Dă-i ceva de băut lui Blackie, i-am spus lui Frank.

— Pe mine mă cheamă Orbete, Tom. Mi-am cîştigat numele ăsta. Ai văzut şi tu că mi l-am cîştigat. Şi acelaşi tip m-a dat azi jos din maşină. Ala de mi-a muşcat ochiu'. Nu ne-am împăcat niciodată.

— Da' tu ce i-ai făcut? întrebă străinul.

— Ei, o să-l vezi tu pe-aici, spuse Orbete. O să-l recunoşti cînd ai să-l vezi. Prefer să nu-ţi spun, să fie o surpriză.

— N-ai vrea să-l vezi, i-am spus străinului.

— Ştii, ăsta-i unu' dintre motivele pentru care mi-aş dori să văd din nou. Mi-ar plăcea să mă uit bine de tot la faţa lui, spuse Orbete.

— Ştii cum arată. L-ai pipăit odată, îi zise Frank.

— Şi-n seara asta l-am pipăit din nou, spuse Orbete cu veselie. De-aia m-a dat jos din maşină. N-are deloc simţu' umorului. I-am zis că pe frigu' ăsta ar trebui să se-ncotoşmăneze, ca să nu-i îngheţe faţa pe dedesubt. Nici măcar nu i s-a părut haios. Ştiţi, Willie Sawyer ăla n-o să fie niciodată un tip de gaşcă.

— Blackie, uite una din partea casei. Nu pot să te duc acasă, că eu stau puţin mai jos. Da' poţi să dormi la mine, în spate.

— Eşti foarte generos, Frank. Da' nu-mi mai zice Blackie. Nu mai sînt Blackie. Pe mine mă cheamă Orbete.

— Hai, ia şi bea, Orbete.

— Desigur, domnule, spuse Orbete.

Îşi întinse mîna, apucă paharul şi-1 ridică spre fiecare dintre noi, fără să greşească.

— Aşa-i cu Willie Sawyer. Probabil că acu' stă singur în casă. Willie Sawyer ăsta habar n-are să se distreze.