O poveste a lui James Joyce (3)

ARABIA

North Richmond Street fiind o fundătură, era liniştită, în afară de ora cînd li se dădea drumul băieţilor de la Şcoala Fraţilor Creştini. O casă nelocuită, cu două caturi, sta în capătul unde se înfunda strada, pe un teren pătrat, despărţită de vecinele ei. Celelalte case ale străzii, conştiente de vieţile cuviincioase dinăuntrul lor, se priveau cu feţe pămîntii, imperturbabile.

Locatarul anterior al casei noastre, un preot, murise în salonul din fund. În toate odăile mocnea un aer mucegăit de cît stătuse închis, şi cămara dindărătul bucătăriei era plină cu mormane de hîrtii vechi, lepădate. Printre ele am găsit cîteva cărţi, cu copertele îmbrăcate în hîrtie si cu paginile încreţite şi jilave: Stareţul de Walter Scott, Comunicantul cucernic şi Memoriile lui Vidocq. Îmi plăcea aceasta din urmă fiindcă paginile îi erau galbene, în grădina părăginită din spatele casei se înălţa în mijloc un măr si mai creşteau cîteva tufişuri răzleţe: sub unul din ele am găsit pompa de bicicletă, ruginită, a ultimului locatar. Fusese un preot foarte caritabil; îşi lăsase prin testament toţi banii unor instituţii, iar mobila din casă surorii sale.

Cînd veneau zilele scurte de iarnă, amurgea înainte să ne fi ridicat de la masă. Pînă să ne întîlnim iar în stradă, casele se întunecau. Fîşia de cer deasupra noastră era de un vioriu ce se schimba necontenit şi spre care felinarele străzii îşi îndreptau luminile palide. Aerul rece ne împungea, dar ne jucam pînă ne dogorea tot trupul. Ţipetele noastre stîrneau ecouri pe strada liniştită. Desfăşurarea jocurilor ne purta prin ulicioarele întunecate şi noroioase dindărătul caselor, unde înfruntam ocările triburilor de neciopliţi din cocioabe, prin grădinile întunecoase, mustind de umezeală, unde se ridicau mirosuri din gropile de gunoaie, spre grajdurile întunecoase, înmiresmate, unde vizitiul ţesăla si lustruia caii sau zdrăngănea melodios din alămurile hamurilor. Cînd ne întorceam în stradă, găseam curţile din spate luminate de lămpile ce se aprinseseră prin bucătării. De-l zăream cumva pe unchiu-meu cotind după colţ, ne piteam în umbră pînă-l vedeam intrat în casă. Sau dacă ieşea în prag sora lui Mangan, ca să-l cheme pe frate-său la ceai, o urmăream din adăpostul nostru de umbră, cum iscodea din ochi strada de-o parte şi de alta. Aşteptam să vedem dacă mai stă sau intră în casă şi, dacă rămînea, ieşeam din umbră şi-l urmam resemnaţi pe Mangan. Ea ne aştepta în prag şi raza de lumină ce se strecura prin uşa întredeschisă îi desena silueta. Înainte de a se supune, frate-său totdeauna o mai necăjea niţel — şi între timp eu stăteam lîngă grilaj şi o priveam. Cînd îşi mişca trupul, i se legăna rochia şi funia mătăsoasă a părului se zvîrlea de colo-colo.

În fiecare dimineaţă, culcat pe duşumeaua salonului din faţă, îi supravegheam uşa. Storul era tras pînă la două degete de pervaz, încît nu puteam fi văzut. Cînd ieşea în prag, îmi sărea inima. Alergam în hol, îmi înşfăcam ghiozdanul şi o urmam. Nu scăpăm din ochi silueta ei brună şi, cînd ajungeam la punctul unde ni se despărţeau drumurile, grăbeam pasul şi treceam pe lîngă ea. Aşa făceam în fiecare dimineaţă. Niciodată nu-i vorbisem mai mult de cîteva cuvinte întîmplătoare şi, totuşi, numele ei îmi învăpăia tot sîngele nerod.

Imaginea ei mă însoţea chiar în locurile cele mai ostile romantismului. În serile de sîmbătă, cînd mătuşă-mea îşi făcea cumpărăturile, trebuia să merg şi eu, ca s-o ajut să ducă pachetele. Străbăteam străzile scînteietoare de lumini — îmbrînciţi de bărbaţi beţi şi de femei ce se tocmeau la tîrguieli — printre înjurăturile muncitorilor, litaniile stridente ale băieţilor de prăvălie străjuind putini cu hălci de porc, psalmodierile cîntăreţilor de stradă îngînînd pe nas cîte un come all you despre O'Donovan Rossa, sau cîte o baladă despre vitejiile ţării noastre. Toate aceste zgomote se contopeau pentru mine într-o singură senzaţie vie: mă vedeam în închipuire purtîndu-mi neatins potirul sfînt prin mulţimea vrăjmaşilor, în unele clipe numele ei îmi venea pe buze în stranii rugăciuni şi cîntări de laudă, ce-mi rămîneau mie însumi neînţelese. Adesea mi se umpleau ochii de lacrimi (de ce, nu ştiam) şi uneori părea că-mi inundă tot pieptul un potop ce-mi pornea din inimă. La viitor mă gîndeam prea puţin. Nu ştiam de-i voi vorbi vreodată ori nu, sau, de aveam să-i vorbesc, în ce fel îi voi exprima confuza mea adoraţie. Dar trupul îmi era ca o harfă, iar cuvintele şi gesturile ei erau degetele ce alergau pe strune.

Într-o seară m-am dus în salonul din spate în care murise preotul. Era o seară întunecată şi ploioasă şi toată casa era cufundată în tăcere. Printr-un ochi de geam spart, auzeam ploaia izbind pămîntul, necontenitele-i ace subţiri jucîndu-se în făgaşele clisoase. Vreun felinar sau vreo fereastră luminată licărea jos, în depărtare. Eram recunoscător că văd atît de puţin. Toate simţurile mele parcă ar fi vrut să se învăluie şi, dîndu-mi seama că eram pe cale să alunec în nesimţire, mi-am încleştat palmele una într-alta pînă au început să-mi tremure, murmurînd mereu: „O, dragoste! O, dragoste!"

In cele din urmă, ea a fost cea care mi-a vorbit. Cînd mi-a adresat primele cuvinte, am fost atît de zăpăcit, că n-am ştiut ce să răspund. M-a întrebat dacă o să merg  la Arabia. Nu mai ştiu dacă am răspuns da sau nu. Spunea că e un bazar de binefacere splendid şi că ei i-ar plăcea grozav să meargă să-l vadă.

— Şi de ce nu te duci ?

Pe cînd vorbea, răsucea întruna o brăţară subţire de argint ce-o purta la încheietura mîinii. Spuse că nu putea merge în săptămîna aceea, pentru că la pensionul de maici unde învăţa ea se organizaseră nişte întruniri de reculegere.

Fratele ei si alţi doi băieţi se luptau să-şi ia unul altuia şepcile şi rămăseserăm singuri lîngă grilaj. Ea se ţinea de una dintre săgeţile gratiilor, aplecîndu-şi capul spre mine. Lumina felinarului din dreptul porţii noastre îi cuprindea linia unduioasă a gîtului alb, îi licărea în păr şi cădea asupra mîinii de pe grilaj, luminînd-o. Cădea asupra unei părţi a rochiei şi da în vileag, cum sta aşa, în voie, tivul alb al unui jupon.

—  Ce bine de dumneata că poţi să te duci! a zis ea.

—  Dacă mă duc, i-am răspuns, o să-ţi aduc ceva.

Cîte nenumărate nebunii nu-mi răvăşiră gîndurile, zi şi noapte, începînd din acea seară! As fi dorit să nimicesc plicticoasele zile intermediare. Mă iritau îndatoririle şcolare. Seara tîrziu, în camera mea, sau ziua în clasă, chipul ei se strecura între mine şi pagina pe care mă străduiam s-o citesc. Silabele cuvîntului Arabia străbăteau tăcerea în care se scălda cu exaltare sufletul meu şi mă învăluiau într-o vrajă a Orientului. Am cerut voie să mă duc sîmbătă seara la bazar. Mătuşă-mea fu surprinsă; spera să nu fie vreo chestie de-a francmasonilor, în clasă nu răspundeam la prea multe întrebări. Vedeam expresia de pe chipul profesorului trecînd de la amabilitate la asprime; spera că nu sunt pe cale să devin un leneş. Nu-mi puteam aduna gîndurile rătăcitoare. Mă impacientau mai toate treburile serioase ale vieţii; acum, cînd se interpuneau între mine şi dorul meu, îmi păreau jocuri copilăreşti, urîte şi sarbede jocuri copilăreşti.

Sîmbătă dimineaţa i-am amintit unchiului meu că doream să mă duc la bazar în acea seară. Se tot învîrtea pe lîngă cuierul din hol, căutînd de zor peria de pălării; îmi răspunse scurt:

— Da, băiete, ştiu.

Fiind unchiu-meu în hol, nu mă puteam duce în salonul din faţă, ca să stau la fereastră. Simţeam plutind în casă o proastă dispoziţie; m-am îndreptat agale spre şcoală. Aerul era necruţător de aspru şi în inimă începeau a-mi încolţi temeri.

Cînd m-am întors acasă pentru dejun, unchiu-meu nu se înapoiase. Dar era încă devreme. Am şezut cîtva timp cu ochii la ceasornic şi, cînd ticăitul lui a început să mă irite, am ieşit din cameră. Am urcat scările spre catul de sus. Odăile înalte, reci, goale şi cufundate în penumbră mă uşurară şi trecui din cameră în cameră cîntînd.

Prin fereastra din faţă îmi vedeam tovarăşii de joacă zbenguindu-se jos în stradă. Ţipetele lor ajungeau pînă la mine stinse şi nedesluşite. Mi-am rezemat fruntea de geamul rece şi am privit peste drum către casa întunecată în care trăia ea. Voi fi stat aşa vreo oră, fără să văd decît silueta în rochie brună, proiectată de imaginaţia mea şi lumina felinarului învăluindu-i discret linia unduioasă a gîtului, mîna aşezată pe gratii, tivul de sub rochie.

Cînd m-am întors jos, am găsit-o pe doamna Mercer şezînd lîngă foc. Era o femeie bătrînă, guralivă, văduva unui cămătar; colecţiona timbre folosite, în nu ştiu ce scop pios. Am fost nevoit să îndur flecăreala din jurul mesei de ceai. Eram la masă de mai bine de o oră şi unchiul meu tot nu venea. Doamna Mercer se ridică să plece: îi părea rău că nu mai putea aştepta, dar era trecut de opt şi ei nu-i plăcea să stea pe-afară tîrziu, fiindcă aerul de seară îi făcea rău. După ce plecă, am început să mă plimb în sus şi-n jos prin odaie, strîngînd din pumni. Mătuşă-mea zise:

—  Mă tem c-o să trebuiască să renunţi la bazarul tău, în astă seară a Domnului nostru.

La ora nouă am auzit cheia unchiului meu răsucindu-se în broasca uşii de la intrare. L-am auzit vorbind singur şi am auzit cuierul din hol clătinîndu-se sub povara paltonului său. Ştiam cum să interpretez aceste semne. L-am lăsat o bucată de vreme să mănînce liniştit şi apoi 1-am rugat să-mi dea banii ca să mă duc la bazar. Uitase.

—  Oamenii acuma-s în pat şi au şi apucat să tragă un pui de somn, zise el.

N-am zîmbit. Mătuşă-mea îi spuse cu energie:

— Nu poţi să-i dai banii şi să-l laşi să plece? Destul că 1-ai făcut să te aştepte pînă la ora asta.

Unchiu-meu spuse că-i pare foarte rău, dar uitase. Mai spuse că el, unul, credea în vechea zicală: „Numai muncă, fără joacă, îl face pe Jack prost toacă". Mă întrebă unde voiam mă duc şi după ce i-am spus pentru a doua oară, mă întrebă dacă cunosc poezia : Arabul îşi ia rămas bun de la calul său. Cînd ieşeam din bucătărie, era pe cale să-i recite mătuşii primele versuri ale poeziei.

Ţineam strîns în mînă un florin şi mă îndreptam cu paşi mari spre gară, coborînd strada Buckingham. Vederea străzilor aglomerate de cumpărători şi strălucind de lumini îmi aminti ţinta călătoriei mele. Am luat loc într-un compartiment de clasa a treia al unui tren gol. După o aşteptare intolerabil de lungă, trenul se urni leneş din staţie. Se tîrî înainte, printre case dărăpănate şi peste rîul sclipitor. În gara Westland Row o mulţime de lume s-a îmbulzit spre uşile compartimentelor; dar hamalii i-au dat la o parte, spunînd că ăsta era un tren special pentru bazar. Am rămas singur în vagonul gol. După cîteva minute, trenul a oprit în dreptul unui peron improvizat din scînduri. Ieşind în stradă, am văzut, pe cadranul luminat al unui ceas, că era zece fără zece minute. În faţa mea, pe o clădire mare, se răsfăţau literele magice.

N-am fost în stare să găsesc niciuna dintre intrările cu şase penny şi, temîndu-mă să nu se închidă bazarul, m-am strecurat repede printr-o uşă turnantă, înmînînd un şiling unui bărbat ce părea tare obosit. M-am văzut într-o sală mare, încinsă la jumătatea înălţimii ei de o galerie, Aproape toate standurile se închiseseră şi în cea mai mare parte a sălii era întuneric. Recunoscui tăcerea de care e pătrunsă o biserică după ce s-a terminat slujba. M-am îndreptat timid către centrul bazarului. Cîţiva oameni erau adunaţi în jurul standurilor ce mai rămăseseră deschise, în faţa unei cortine deasupra căreia erau scrise cu becuri colorate cuvintele Cafe chantant. Doi bărbaţi numărau bani pe o tavă. Ascultam zuruitul monezilor.

Amintindu-mi cu greutate pentru ce venisem, am trecut către unul dintre standuri şi am început să cercetez vasele de porţelan si serviciile de ceai pictate cu flori. La intrarea standului, o domnişoară stătea de vorbă si rîdea cu doi domni tineri. Am remarcat pronunţia lor englezească, ascultînd vag ce vorbeau.

—  O, dar n-am spus niciodată aşa ceva!

—  O, ba da!

—  O, nu!

—  N-a spus aşa?

—  Da. Am auzit şi eu.

—  O, ce... scorneală!

Observindu-mă, domnişoara se apropie şi mă întrebă dacă doream să cumpăr ceva. Tonul vocii ei nu era încurajator, părea să-mi fi vorbit îmboldită de simţul datoriei. Am privit umil vasele înalte de piatră care, asemenea unor sentinele orientale, păreau să stea de gardă, de fiece parte, la intrarea întunecată a standului, şi am murmurat:

—  Nu, mulţumesc.

Domnişoara schimbă poziţia unei vaze şi se întoarse iar la cei doi tineri. Reîncepură discuţia de mai înainte. De vreo două ori domnişoara întoarse capul şi aruncă o privire către mine.

Ştiind bine că-i inutil, zăboveam totuşi în faţa standului ei, pentru a face să pară mai real interesul meu pentru obiectele expuse. Apoi m-am îndepărtat agale şi am mers pînă spre mijlocul bazarului. Am lăsat să cadă cei doi peni alături de ceilalţi şase din buzunar. Am auzit un glas strigînd dintr-un capăt al galeriei că se stinge lumina. Partea de sus a sălii se cufundase în întuneric.

Ridicîndu-mi privirea spre acea întunecime m-am văzut ca pe o fiinţă îmboldită şi batjocorită de vanitate; şi mi s-au închis ochii de durere şi de mînie.

James Joyce - Dubliners