Aventurile baronului Munchhausen (10)

A sasea aventură pe mare

După ce sfârşi de povestit călătoria prin Egipt, baronul încercă să se ridice şi să meargă la culcare. Dar fiindcă nu vroia să-i refuze cu totul pe ascultătorii săi, care-l aclamau şi-l copleşeau cu rugăminţi, le povesti câte ceva din isprăvile minunaţilor săi slujitori.

- De la călătoria mea în Egipt - începu el - ajunsesem alfa şi omega pentru sultan, înălţimea sa nici că mai putea să trăiască fără mine şi mă poftea fără greş la fiecare prânz şi cină.

Trebuie să recunosc, domnii mei, că dintre toţi mai marii pământului, împăratul turcilor are masa cea mai aleasă. Dar lucrul acesta priveşte numai mâncarea, iar nu şi băutura, căci, după cum prea bine veţi fi ştiind, legea lui Mahomed îi opreşte pe drept-credincioşi să bea vin. Aşadar, când te afli la un banchet oficial turcesc, trebuie să-ţi muţi gândul de la un păhărel de vin bun.

Dar ceea ce nu-i îngăduit oficial, se îngăduie, nu arareori, în ascuns, şi trecând peste oprelişte, sunt mulţi turci care ştiu tot atât de bine cât ştie şi un popă nemţesc ce gust are un păhărel cu vin. Şi aşa stăteau lucrurile şi cu înălţimea sa otomană.

La mesele oficiale, la care lua parte de obicei şi muftiul, nici nu se pomenea măcar de vin. După masă, însă, mai totdeauna îl aştepta pe înălţimea sa o sticlă de preţ, într-o cămăruţă.

Odată, marele sultan îmi făcu un semn tăinuit, să merg după el în cămăruţă. După ce ne-am zăvorât amândoi acolo, el a deschis un dulăpior şi, scoţând o sticlă, mi-a zis:

- Ascultă, Munchhausen, eu ştiu că voi, creştinii, vă pricepeţi ce înseamnă un pahar cu vin bun. Iată, mai am aici o singură sticlă cu vin de Tokay. Cred că n-ai băut de când eşti ceva mai de soi. Apoi înălţimea sa îmi turnă şi mie şi sieşi şi ciocnirăm. Ei, ce zici? Nu-i aşa că e pe cinste?

- Vinişorul nu e rău, înălţimea voastră, adăugai eu. Totuşi, cu îngăduinţa înălţimii voastre, trebuie să mărturisesc că la Viena, la răposatul împărat Carol al VI-lea, am băut unul mult mai bun. Pe legea mea! Ehei, dacă înălţimea voastră ar gusta numai o dată din acela...

- Prietene Munchhausen, nu-ţi pun cuvântul la îndoială, dar este cu neputinţă să existe un vin de Tokay mai bun ca ăsta. Cândva, un cavaler maghiar mi-a dăruit sticluţa pe care o vezi. Şi o asemenea dărnicie nu-l cuprindea decât foarte rar, foarte rar.

- Minciuni, înălţimea Voastră! Domnii unguri nu se prea prăpădesc cu darurile. Şi e o deosebire, nu glumă, de la un Tokay la altul! Hai să punem rămăşag că într-un ceas vă aduc chiar din pivniţele împărăteşti o sticlă de Tokay care să-l dea cu totul de ruşine pe ăsta!

- Munchhausen, mi se pare că baţi câmpii!

- Ba nu bat câmpii de fel. Am spus că într-un ceas aduc din pivniţele împărăteşti de la Viena o sticlă cu vin de Tokay, care să fie cu totul altceva decât poşirca asta.

- Munchhausen, Munchhausen! Vrei să-ţi râzi de mine, şi asta nu îngădui. Te ştiu om cu vorba întreagă şi iată, acum, parcă-mi vine să spun că ai început să tai la piroane.

- De credeţi aşa, înălţimea Voastră, am să o dovedesc. Dacă nu mă voi ţine de cuvânt - căci sunt duşmanul neîmpăcat al tuturor pălăvrăgelilor - să puneţi să mi se reteze capul. Oricum, capul meu nu e chiar o nimica toată. Pe ce vă prindeţi?

- Bate palma! Iţi iau vorba de bună. Dacă sticla de Tokay nu e aici când or fi ceasurile patru, am să mă arăt fără milă, şi unde-ţi stau picioarele, acolo îţi va sta şi capul, căci nici pe cel mai bun prieten nu-l las să-şi râdă de mine. Însă dacă-ţi vei ţine cuvântul, după cum ai făgăduit, vei putea ridica din tezaurul meu atât aur, argint, mărgăritare şi pietre preţioase cât va fi în stare să ducă omul cel mai puternic.

- S-a făcut! îi răspunsei. Şi cerând cerneală şi o pană de scris, am ticluit pentru împărăteasa-regină Măria Tereza următorul răvaş: "De bună seamă că Majestatea Voastră, în calitate de moştenitoare universală, aţi moştenit şi pivniţa de la răposatul şi în veci slăvitul Domniei Voastre părinte. Să cutez oare a mă ruga prin aducătorul răvaşului de faţă pentru o sticlă cu vin de Tokay, din cele de care am băut ades la prea slăvitul vostru părinte? Dar să fie din cel mai bun, că e vorba de un rămăşag! Rămânând prea plecat supus, în orice împrejurare, stărui mai departe...".

Pentru că trecuseră cinci minute după trei, am dat răvaşul, fără să-l mai lipesc, alergătorului meu, care şi-a scos greutăţile de la picioare şi a întins-o de îndată spre Viena. În răstimp, sultanul şi cu mine am băut şi ceea ce a mai rămas din sticlă, în aşteptarea vinului celui mai bun.

Bătu trei şi un sfert, trei şi jumătate, patru fără un sfert şi nicio veste de la alergătorul meu. Trebuie să mărturisesc că încetul cu încetul începuse să mă ia cu călduri, fiindcă mi se părea că înălţimea Sa se uită din când în când la şnurul de la clopoţel, spre a suna şi a trimite după gâde. Mi-a mai fost însă îngăduit să ies până în grădină, ca sa iau aer. Dar au şi început să se ţină de mine câteva suflete milostive, care nu mă mai scăpau din ochi.

Când arătătoarele ajunseseră la trei şi cincizeci şi cinci de minute, mă copleşi spaima şi trimisei în grabă după ascultătorul şi după vânătorul meu. Ei sosiră numaidecât. Îl culcai pe ascultător cu burta la pământ, să tragă cu urechea dacă nu cumva îmi aude alergătorul venind. El spuse, spre marea mea groază, că puşlamaua a adormit adânc, pe undeva, la mare depărtare de noi, şi că sforăie din răsputeri. Nici n-a auzit bine lucrul acesta bravul meu vânător, că s-a şi repezit într-un foişor ceva mai înalt şi după ce s-a ridicat pe vârfurile picioarele a strigat:

- Pre legea mea! Iacă leneşul ăla cum doarme sub un stejar, tocmai la Belgrad, cu sticla lângă el. Las' că îl gâdil eu oleacă!

Şi, zicând aceasta, puse de îndată la ochi puşca kuchenreuteriană şi slobozi întreaga încărcătură în coroana capacului sub care dormea alergătorul. O grindină de ghindă, de rămurele şi de frunze căzu peste cel adormit, trezindu-l şi făcându-l să se salte în aşa fel (vezi bine, ticălosului îi era şi lui teamă că dormise prea mult), încât sosi în faţa cămăruţei sultanului la ora trei, cincizeci şi nouă de minute şi jumătate cu sticla şi cu un răvaş scris de însăşi mâna Mariei Tereza. Ce bucurie a fost, nu vă mai spun. Cum mai sorbea din vin Înălţimea Sa Turcalete!

- Munchhausen îmi spuse el, să nu mi-o iei în nume de rău dacă voi păstra numai pentru mine sticla aceasta. Voi, la Viena, o duceţi mai bine decât mine. O să vă pricepeţi voi să vă mai faceţi rost de vin!

Apoi închise sticla în dulăpior, băgă cheia în buzunarul pantalonilor şi sună după marele vistiernic. O, ce clinchet de argint îmi ajunse la urechi!...

- Trebuie să-ţi plătesc rămăşagul! Ascultă porunci el apoi marelui vistiernic, prietenul meu Munchhausen va lua din vistierie atât cât va putea să ducă omul cel mai puternic.

Marele vistiernic făcu o plecăciune atât de adâncă în faţa stăpânului său, încât se izbi cu nasul de podea. Mie, însă, sultanul îmi strânse mâna cu dragoste şi aşa l-am părăsit.

După cum lesne vă puteţi închipui, domnii mei, n-am zăbovit nicio clipă să folosesc încuviinţarea dată. Poruncii mai întâi să vină herculele meu, cu odgoanele lui lungi, de cânepă şi coborâi la vistierie. De bună seama că nu v-aţi fi dat osteneala să culegeţi ceea ce a lăsat în urma lui năzdrăvanul meu, după ce şi-a legat boccelele. Gonii apoi cu prada mea drept în port, luai acolo cu chirie cel mai mare vas de comerţ ce se putea găsi şi, după ce-l încărcai până în vârf, întinsei pânzele, pornind împreună cu slujitorii mei ca să-mi pun la adăpost comoara, înainte de a se ivi cine ştie ce neplăceri.

Dar de ce m-am temut, tot n-am scăpat. Marele vistiernic, lăsând porţile vistieriei date de perete - fiindcă, fie vorba între noi, nici nu mai era mare nevoie să le închidă - a dat buzna la sultan şi i-a dus vestea despre neîntrecuta mea pricepere în a-i îndeplini încuviinţarea.

Vă închipuiţi cât l-a mâniat pe sultan o asemenea veste. Căinţa că s-a pripit l-a cuprins curând. De aceea el a poruncit mai marelui peste amiralii săi să pornească în urmărirea mea cu toată flota şi să mă convingă prin vicleşug că nu aşa ne-a fost rămăşagul. Nu călătorisem nici două mile întregi pe mare, când iacătă întreaga flotă de război turcească după mine, cu toate pânzele întinse. Şi, ca să vă spun drept, simţii cum mi se clatină iar capul, tocmai când începusem să cred că-l pot purta fără teamă pe umeri. Dar îl aveam la îndemână pe suflătorul meu, care îmi spuse:

- Nu vă fie frică, mărite baron.

Omul se urcă apoi pe puntea din pupa vasului, îndreptându-şi o nară spre flota turcească şi una înspre propriile noastre pânze şi suflă o porţie de vânt atât de serioasă, încât nu numai că împinse înapoi, în port, flota cu catargele, pânzele şi arborada stricate, dar şi propria noastră corabie o mână atât de repede, încât peste câteva ceasuri ajunserăm cu bine în Italia.

Dar m-am folosit prea puţin de comoara mea. Căci în Italia sărăcia şi cerşetoria sunt atât de mari, iar poliţia atât de proastă, încât, mai întâi, fiindcă sunt un suflet prea milostiv, m-am văzut silit să împart cea mai mare parte din ce aveam cerşetorilor de pe străzi. Cât mi-a mai rămas, mi-a răpit în drum spre Roma o ceată de tâlhari,

- Dar iată, domnilor, că acum e într-adevăr vremea să mă duc la culcare. Somn uşor!