Aventurile baronului Munchhausen (12a)

O călătorie la Gibraltar(1)

E de la sine înţeles că baronul a fost rugat, de câte ori s-a ivit prilejul, să-şi ţină făgăduiala dată şi să-şi urmeze povestirea prea folositoarelor şi hazliilor sale întâmplări. Şi, cu toate acestea, multă vreme l-au rugat în zadar, fiindcă avea deosebit de lăudabilul dar de a nu face nimic împotriva plăcerii sale. Şi mai avea obiceiul, cu atât mai lăudabil încă, de a nu se lăsa cu nimic abătut de la această rânduială. Dar iată că sosi şi seara mult dorită, când zâmbetul de voioşie cu care baronul asculta rugăminţile prietenilor săi, lăsă neîndoios să se înţeleagă că e din nou cuprins de inspiraţie şi că nădejdile prietenilor săi se vor împlini.

Aşadar, tăcură cu toţii, privindu-l fără să clipească, iar Munchhausen începu, de la înălţimea divanului său cu multe perne:

- Odată, pe când Gibraltarul era asediat, am pornit cu o flotă de aprovizionare, sub comanda lordului Rodney, înspre cetate, unde aveam de gând să-l vizitez pe vechiul meu prieten, generalul Elliot, care şi-a dobândit în apărarea acestei fortăreţe lauri ce nu se vor veşteji în veci.

Şi de îndată ce mai slăbi avântul primei bucurii, pricinuită de revederea unor vechi prieteni, am pornit să umblu prin cetate, întovărăşit de general, pentru a-mi da seama în ce stare se află garnizoana şi care erau dispozitivele duşmanului. Adusesem cu mine de la Londra un ochean minunat, cu oglindă, cumpărat de la "Dollond". Cu ajutorul binoclului, mi-am dat seama că inamicul se pregătea tocmai să tragă, cu un tun de treizeci şi şase de livre, asupra locului unde ne aflam noi. I-am spus şi generalului ce văzusem, iar el, uitându-se la rândul său prin binoclu, găsi că am întrutotul dreptate.

Cu voia generalului, am poruncit atunci să se aducă grabnic, de la cea mai apropiată baterie, un tun de patruzeci şi opt de livre şi am ochit (fiindcă în materie de artilerie trebuie să vă mărturisesc, fără să mă laud, că n-am găsit încă pe cineva care să mă întreacă), atât de precis, încât puteam fi sigur de lovitura mea.

Aşadar, cercetând până şi cele mai mici mişcări ale duşmanului, văzui că e gata să pună fitilul aprins în lagărul cu pulbere al tunului îndreptat spre noi. Atunci am dat ordin să tragă şi ai noştri. Cele două ghiulele s-au ciocnit pe la mijlocul traiectoriei atât de zdravăn, încât rezultatul a fost uluitor! Ghiuleaua inamică a ricoşat cu atâta putere, încât a retezat nu numai capul tunarului care o trăsese, dar încă vreo şaisprezece capete întâlnite în drumul ei spre coasta africană. Iar înainte de a cădea în ţara păgână, ea a mai tăiat, unui după altul, trei catarge mari de la trei corăbii care se aflau înşirate în port. Apoi, zburând încă vreo două sute de mile engleze deasupra uscatului, a trecut în cele din urmă prin acoperişul unui bordei ţărănesc.

În bordeiul acela dormea, întinsă pe spate şi cu gura căscată, o biată băbuţă; după ce i-a rupt şi cei câţiva dinţi pe care îi mai avea baba, ghiuleaua s-a înfundat, în sfârşit, în beregata bietei femei.

Soţul ei, întorcându-se acasă la puţină vreme după întâmplare, s-a chinuit amarnic să-i scoată nevestei ghiuleaua din gâtlej. Şi, neizbutind s-o facă, s-a hotărât să lovească ghiuleaua cu ciocanul până ce o să cadă în stomac. Aşa a şi făcut, iar ghiuleaua a ieşit mai apoi din stomacul băbuţei, pe căi fireşti!

Dar şi ghiuleaua noastră ne-a slujit de minune. Ea nu numai că a azvârlit-o înapoi pe cealaltă - aşa cum v-am povestit mai înainte - ci, după dorinţa mea, şi-a urmat drumul: a smuls de pe afet tunul care fusese folosit împotriva noastră şi l-a azvârlit cu atâta putere în calea unei corăbii, încât fundul ei s-a făcut ţăndări.

Corabia a început să ia apă şi s-a înecat împreună cu o mie de marinari spanioli şi un însemnat număr de soldaţi ce se aflau pe bord. Neîndoielnic, a fost o ispravă nemaivăzută. Eu însă n-am cerut defel să fie trecută pe socoteala meritelor mele. Fără doar şi poate că înţelepciunii mele i se datora mai întâi de toate cinstea de a ticlui o asemenea lovitură, dar mă ajutase întrucâtva şi norocul. Fiindcă am descoperit mai apoi că tunul nostru de patruzeci şi opt de livre fusese încărcat din greşeală cu o greutate îndoită de pulbere, lucru care explică neaşteptatul efect, deosebit de folositor, mai cu seamă în ceea ce priveşte ricoşarea ghiulelei inamice.

Pentru serviciile acestea neobişnuite, generalul Elliot mi-a propus să mă facă ofiţer. Eu am refuzat însă, rămânând doar cu mulţumirile pe care mi le-a adus în felul cel mai măgulitor, chiar în seara aceea, la masă, în faţa tuturor ofiţerilor.

Fiindcă ţin foarte mult la englezi, care nici vorbă că sunt un popor foarte viteaz, m-am legat să nu părăsesc fortăreaţa până ce nu le voi mai aduce un serviciu. Şi, cam după trei săptămâni, mi se prezentă cel mai nimerit prilej să-mi ţin făgăduiala dată.

Îmbrăcându-mă în straie de popă catolic, m-am strecurat pe la ceasurile unu noaptea afară din cetate, ajungând cu bine în tabăra vrăjmaşă, după ce trecusem printre liniile duşmane. Acolo m-am dus de-a dreptul spre cortul în care contele d'Artois, laolaltă cu mai-marele oştilor şi cu alţi ofiţeri făceau planul cum să pornească a doua zi atacul împotriva cetăţii. Straiele mele popeşti mă puneau la adăpost de orice bănuială. Nu m-a alungat nimeni şi am putut asculta nestingherit toate câte se puneau la cale în cort.

În cele din urmă, cei din cort au pornit la culcare, şi întreaga tabără - ba, chiar şi santinelele - se cufundară într-un somn adânc. Atunci începui cu mare grabă să lucrez. Ridicai toate tunurile de pe afeturile lor - se găseau acolo peste trei sute de piese, de toate mărimile, de la tunurile de patruzeci şi opt de livre până la cele de douăzeci şi patru - şi le aruncai pe toate în mare, la o depărtare de trei mile. Cum nu aveam nici cel mai mic ajutor, operaţia aceasta cred că a fost cea mai grea din câte am săvârşit vreodată. Spun cea mai grea, lăsând la o parte întâmplarea pe care am auzit că unul dintre cunoscuţii mei a găsit de cuviinţă să v-o povestească, în lipsa mea, şi anume aceea în care am trecut înot canalul turcesc ducând în spinare tunul uriaş, descris de baronul Tott.

De îndată ce săvârşii cufundarea tunurilor, cărai toate afeturile şt chesoanele în mijlocul taberei, iar ca nu cumva roţile să facă zgomot, le purtai la subsuoară, perechi-perechi. Aşa, înălţai un morman întreg pe puţin tot atât de înalt cât şi stânca Gibraltarului. Apoi, lovind cu o bucată de fier ruptă dintr-un tun de patruzeci şi opt de livre într-o cremene ce se găsea prinsă la douăzeci de picioare sub pământ, sub un zid rămas din vremea arabilor, aprinsei un fitil şi dădui foc întregii grămezi. Am uitat însă să vă spun că mai înainte aruncasem pe deasupra şi toate căruţele de aprovizionare.

Am avut priceperea să pun la fund ceea ce se aprinde mai uşor, aşa că într-o clipă totul s-a făcut vâlvătaie. Ca nu cumva să fiu bănuit, am dat eu, cel dintâi, alarma. După cum vă puteţi închipui, întreaga tabără, luată pe neaşteptate, s-a înspăimântat. Credeau toţi că santinelele fuseseră mituite şi că cei din cetate vor fi folosit, pentru o atât de cumplită distrugere, artileria a şapte-opt regimente.

Domnul Drinkwater, făcând istoricul acestui vestit asediu, aminteşte de o mare pierdere datorită unui incendiu suferit de inamic în tabăra sa. Dar nu pomeneşte o iotă măcar despre cauza incendiului. Şi nici n-ar fi putut s-o facă, fiindcă eu am tăcut chitic (deşi prin operaţiunile din noaptea aceea, eu singur scăpasem Gibraltarul). N-am spus nimănui, nici chiar generalului Elliot, vreun cuvânt cu privire la isprava mea. Cât despre contele d'Artois, el a şters-o încă din primele clipe de spaimă, împreună cu toţi oamenii săi. Şi au fugit aşa paisprezece zile în şir, fără să se mai oprească, până au ajuns la Paris. Iar spaima care l-a cuprins pe conte şi pe însoţitorii săi cu prilejul acestui foc îngrozitor, i-a împiedicat timp de trei luni de zile să mănânce cât de cât - silindu-i să trăiască în felul cameleonilor, adică numai cu aer.

Într-o dimineaţă, cam la vreo două luni după ce le adusesem asediaţilor serviciile acestea, îmi luam gustarea împreună cu generalul Elliot, când deodată o ghiulea (fiindcă nu avusesem timp să arunc şi mortierele în mare o dată cu tunurile) pătrunse în cameră şi căzu pe masă. Generalul părăsi de îndată încăperea, aşa cum oricare altul ar fi făcut. Eu, însă, înşfăcai ghiuleaua mai înainte ca să explodeze şi mă urcai în vârful stâncii.

De aici văzui că pe o movilă de la ţărmul mării, nu departe de tabăra duşmană, se strânseseră mulţime de oameni. Dar cu ochiul liber nu puteam vedea lămurit ce anume se pregăteşte acolo. Atunci îmi luai ocheanul în ajutor şi văzut că doi dintre ofiţerii noştri, un general şi un colonel, căzuseră în mâinile duşmanului şi erau gata să fie spânzuraţi. Cu cei doi ofiţeri îmi petrecusem seara din ajun, iar pe la miezul nopţii ei încercaseră să se furişeze, ca iscoade, în tabăra spaniolilor. Mă găseam prea departe ca să pot azvârli ghiuleaua cu mâna, până acolo. Din fericire însă, îmi amintii că am în buzunar praştia pe care în vremuri de demult o folosise atât de bine David împotriva uriaşului Goliat.

Pusei, aşadar, ghiuleaua în praştie şi o azvârlii în mijlocul mulţimii. Ghiuleaua explodă de îndată ce căzu, omorând pe toţi din jur, în afară de cei doi ofiţeri englezi care, spre norocul lor, tocmai fuseseră ridicaţi în funii. În acelaşi timp, o bucată de ghiulea lovi spânzurătoarea la rădăcină, prăbuşind-o. De cum simţiră iar pământul sub picioare, cei doi prieteni ai noştri căutară mai întâi să afle pricina neaşteptatei întorsături a sorţii lor. Dar când văzură că străjilor, călăului şi tuturor celor din preajmă le venise poftă să moară, îşi desfăcură unul altuia legăturile, care îi stânjeneau, şi porniră în goană până la malul mării. Acolo săriră într-o barcă spaniolă, silindu-i pe barcagiii care se aflau în ea să-i ducă până la unul din vasele noastre.

Abia trecuseră câteva minute şi - tocmai când îi povesteam generalului Elliot întâmplarea - iacătă-i şi pe ofiţerii noştri sosind nevătămaţi. Şi după lămuririle şi urările cuvenite, sărbătorirăm cu multă voie bună şi veselie ziua aceea minunată.

Dar vi se citeşte în ochi, domnii mei, dorinţa de a şti cum a ajuns în mâinile mele o comoară atât de însemnată ca praştia despre care v-am vorbit. Ei, iaca, am să vă spun. Uite cum! Aflaţi că, după neam, mă trag din soţia lui Urie, care, după cum se ştie, se bucura de mare cinste la regele David.

Cu vremea însă - şi asta se întâmplă câteodată - se răci simţitor dragostea maiestăţii sale pentru contesă (uitasem să vă spun că la trei luni de la moartea soţului ei fusese înălţată la rangul de contesă). Între contesă şi maiestatea sa se iveau uneori neînţelegeri asupra unor chestiuni foarte însemnate - cum ar fi, de pildă, locul unde-şi întocmise Noe corabia sau locul unde se oprise el după potop. Stră-strămoşului meu îi plăcea să treacă drept un mare cunoscător în ale antichităţilor, iar contesa nu se lăsa nici ea mai prejos, fiindcă prezida o societate pentru cercetarea antichităţilor. Apoi, monarhul mai avea un cusur, pe care îl au şi mulţi alţi domni mari, ca şi aproape toţi oamenii mici: nu îngăduia să fie contrazis. Iar contesa avea cusurul sexului ei, cu alte cuvinte ţinea morţiş să aibă totdeauna dreptate, cu orice preţ. Pe scurt, s-au despărţit.

Contesa îl auzise pe David vorbind foarte ades despre praştia aceea ca despre o comoară prea preţioasă şi de aceea găsi, de bună seamă, de cuviinţă să o ia ca amintire. Mai înainte însă ca ea să părăsească regatul, s-a băgat de seamă lipsa praştiei. Şi, nici mai mult, nici mai puţin decât şase ostaşi din garda personală a regelui au pornit după contesă. Dar ea a folosit atât de bine unealta pe care o luase, încât unul din urmăritori, care dorea pesemne să capete vreo răsplată pentru zelul său deosebit şt ieşise înaintea celorlalţi, a fost plesnit tocmai acolo unde Goliat primise lovitura cea de pe urmă. Când ceilalţi ostaşi îl văzură prăbuşindu-se mort la pământ, socotiră, după îndelungată şi înţeleaptă chibzuire, că întâia lor datorie este de a aduce fapta asta la cunoştinţa celor în drept. Iar contesa hotărî şi ea, de partea ei, să-şi schimbe caii şi să urmeze calea spre Egipt, unde avea la curte prieteni de mare vază.

N-am să vă mai spun decât că, după alungarea ei, contesa a lăsat vestita praştie unui fiu pe care-l iubea mai mult decât pe ceilalţi copii ai ei, şi dania aceasta o însemnă în testamentul ei. Iar de la iubitul fiu al contesei, praştia ajunse în cele din urmă, şi în linie aproape directă, la mine.

Tatăl meu, de la care am moştenit la rându-mi praştia, cu puţin înainte de a pleca spre Gibraltar, ne-a povestit următoarea întâmplare minunată, pe care prietenii lui o vor fi auzit adeseori şi asupra adevărului căreia nimeni din cei care l-au cunoscut pe preacinstitul bătrân nu are dreptul să se îndoiască.