Aventurile lui Cepelică (13)

Unde Mazăre salvează, fără să vrea, viaţa cavalerului

Domnul Mazăre se trezi în întu­neric şi crezu că a fost spînzurat.

„Am murit, – îi trecu prin minte. Şi fără îndoială că mă aflu în iad... Mă miră numai că e aşa puţin foc pe aici. Adică, la drept vorbind, nu e deloc. Ciudat: un iad atît de întunecos, fără smoală şi pucioasă aprinsă... E imposibil..."

In aceeaşi clipă, scrîşnetul unei chei ce se învîrtea în broască şi scîrţîitul balamalelor îl făcu să se dezmeticească de-a binelea. Va să zică nu murise. Era la închisoare. Îngro­zit de această neaşteptată descoperire se pitula într-un ungher, aşteptînd să se ivească în pragul uşii călăul însoţit de  Lămîiaşi. Lămîiaşii apărură într-adevăr, dar în mijlocul lor nu se găsea călăul cel fioros, ci... cavalerul Pătlăgică în persoană, legat fedeleş, ca un salam de iarnă. În virtutea obişnuinţei, domnul Mazăre sări în picioare şi se pregăti să-i iasă în întîmpinare, dar se opri locului.

,,Ce-mi veni? Acum doar e puşcăriaş ca şi mine..." Şi deşi nu-i mai rămăsese nici urmă de simpatie pentru cavaler i se adresă cu bunăvoinţă :

- Aşadar, aţi fost arestat şi dumneavoastră.

- Arestat? Zi mai bine că m-au condamnat la moarte. Voi fi spînzurat mîine în zori, după dumneata. Sau poate nu stii că asta-i celula osîndiţilor. Avocatul îl ascultă buimăcit.

- Prinţul Lămîie – continuă Pătlăgică – şi-a ieşit din sărite că nu poate să-i dea de cap poveştii ăleia. Ştii ce-a făcut? M-a învinuit în faţa conteselor că eu însumi aş fi capul complotului urzit împotriva castelului şi m-a osîndit la spînzurătoare.

Domnul Mazăre nu ştia dacă să se bucure sau să-l compătimească. În cele din urmă, îl bătu cu palma peste genunchi :

- Curaj, domnule cavaler! Nu vă pierdeţi firea! Vom muri împreună...

- Slabă mîngîiere – scînci Pătlăgică. Totuşi, îngăduie-mi acum, în pragul morţii, să-ţi cer iertare că nu te-am sprijinit îndeajuns în timpul interogatoriului. Înţelegi dumneata, era în joc capul meu...

- Eh, ce-a fost a fost, să nu mai dezgropăm morţii, zise Mazăre împăciuitor. Acu' sîntem tovarăşi de suferinţă. Mai bine să încercăm să ne ajutăm unul pe altul.

- Sunt de aceeaşi părere, – răsuflă uşurat Pătlăgică. Mă bucur din inimă că nu-mi porţi pică.

Scoase din buzunar o felie de tort şi o împărţi frăţeşte cu domnul Mazăre, care faţă cu atare mărinimie se holba năuc, nevenindu-i să-şi creadă ochilor.

- E tot ce mi-au mai lăsat – oftă Pătlăgică, dînd din cap cu tristeţe.

- Eh, aşa-i viaţa, ca un scrînciob – filozofă Mazăre – cînd te saltă, cînd te coboară. Pînă mai ieri tăiaţi şi spînzuraţi în tot castelul şi acum aţi ajuns un biet prizonier.

Cavalerul mesteca tortul în tăcere.

- Ştii – zise el într-un tîrziu – mai că-mi pare bine că Cepelică m-a dus de nas. Zău, în fond e un puşti isteţ şi cum­secade. Şi tot ce-a făcut a făcut doar ca să-i ajute pe sărmanii oameni.

- Asta aşa e – aprobă domnul Mazăre.

- Cine ştie – suspină Pătlăgică – cine ştie unde se as­cund acum bieţii evadaţi? Crede-mă, aş vrea din suflet să pot face ceva pentru ei.

- Şi cam ce-aţi putea face în situaţia în care vă aflaţi?

- Ai dreptate... Chiar că nu ştiu.

- Nici eu, destăinui Mazăre care, văzînd că Pătlăgică se poartă atît de prietenos, deveni vorbăreţ. Habar n-am... De alt­fel nici nu ştiu unde se află. Ştiu doar unde e ascunsă casa lui Dovleac.

La auzul acestor cuvinte, inima cavalerului încetă să mai bată.

„Pătlăgică – îşi zise el – fii atent la ce trăncăneşte dobi­tocul ăsta... poate mai există vreo portiţă de scăpare pentru tine."

- Ştii într-adevăr? întrebă el cu voce sugrumată.

- Sigur că ştiu, dar n-o să divulg niciodată secretul. Nu vreau să mai aduc vreo belea pe capul bieţilor oameni.

- Aceste sentimente îţi fac cinste, domnule avocat. Dacă aş şti, nici eu n-aş da ceva în vileag... N-aş vrea pentru nimic în lume ca sărmanii de ei să mai pătimească din vina mea.

– Dacă-i aşa – zise domnul Mazăre emoţionat – daţi-mi voie, sînt fericit să vă strîng mîna.

Pătlăgică îi întinse mîna şi şi-o lăsă strînsă îndelung. Domnul Mazăre capătă brusc o nemaipomenită mîncărime de limbă.

- Nici nu vă puteţi închipui – zise el înveselit – cît de aproape de castel se află căsuţa... Şi noi eram atît de proşti, că nici nu ne dădea prin minte.   

- Da? În ce loc anume? întrebă Pătlăgică cu un ton nepăsător.

- Dumneavoastră îndrăznesc să vă spun, domnule cava­ler, mîine veţi muri o dată cu mine şi amîndoi vom duce se­cretul în mormînt.

- Desigur – lacrimă   Pătlăgică – mîine   în   zori   adio viaţă, iar cenuşa noastră va fi risipită în cele patru vînturi.

Domnul Mazăre se lipi cît putu de strîns de tovarăşul lui de ştreang şi-i şopti la ureche :

– Căsuţa lui moş Dovleac este ascunsă în pădure şi e dată în grija domnului Afină.

Pătlăgică îl lăsă să spună tot ce avea de spus apoi îl apucă de mînă şi i-o strînse călduros :

- Dragul meu prieten, îţi mulţumesc din toată inima că mi-ai încredinţat această taină importantă. Pur şi simplu mi-ai salvat viaţa.

- Eu? V-am salvat viaţa? Vă arde de glume?

- Cîtuşi de puţin, – răspunse Pătlăgică ridicîndu-se în picioare.

Se duse apoi la uşă şi bătu cu pumnii în ea pînă ce Lămîiaşii veniră s-o deschidă.

– Conduceţi-mă de îndată la prinţul Lămîie – porunci el semeţ, cu obişnuitul lui ton obraznic. Am să-i fac destăi­nuiri importante.

Cavalerul îi povesti prinţului tot ce aflase. Prinţul nu-şi mai încăpea în piele de bucurie.

Hotărîră să meargă chiar a doua zi, imediat după execu­ţia domnului Mazăre, să ridice căsuţa din pădure.

Gianni Rodari