duminică, 26 august 2012

Ceasul care ticăie

Unul dintre lucrurile cele mai importante în viața omului este relația lui cu timpul. De aceea, cred că fiecare dintre noi trebuie să-și cumpere neîntârziat măcar un ceas de masă, din cele care ticăie.
Ce poate fi mai frumos decât să te trezeşti înaintea tuturor, când fantomele nopţii abia ce s-au prelins pe sub uşi, în grădină, iar soarele încă nu a apărut, dar pare că cerul însuşi luminează difuz, când răcoarea zorilor îţi face pielea de găină în vreme ce pătrunzi în bucătărie şi porneşti focul cafelei şi brusc realizezi că în colţul lui, la fel ca în fiecare dimineaţă, bătrânul ceas deşteptător ticăie egal, parcă spunându-ţi: „stai liniştit, nimic nu s-a schimbat, nimic special nu s-a întâmplat, toate merg aşa cum au fost rânduite, pot să depun mărturie pentru asta”. Ce poate fi mai frumos? Poate doar să te duci la culcare, când stelele clipesc în tărie şi toţi ceilalţi dorm demult, să te întinzi în aşternut, trudit, şi atunci să ţi se limpezească brusc auzul şi să percepi ticăitul de pe noptieră, părând a-ţi ura „noapte-bună, dormi liniştit, eu sunt aici şi voi fi cu tine, măsurând bătaia inimii tale şi respiraţia ta şi palpitaţia lumii”.
Aşa că nu mai întârziaţi: mergeţi la piaţa de vechituri şi luaţi-vă măcar un ceas din cele vechi - neapărat din cele vechi, pentru că ele au înţelepciunea vârstei, au măsurat milioane de clipe, au trecut odată cu timpul pe care l-au măsurat, devenind, într-un fel, una cu el. Luaţi-vă un ceas vechi care ticăie, pentru că altfel nu poţi percepe timpul şi începe să ţi se pară că de fapt el nici nu există şi poate că tocmai asta este şmecheria ceasurilor moderne, tăcute, care au suspendat simţul auzului şi sentimentul eternităţii, abandonându-ne unei lumi fără timp şi fără speranţă.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

După mine!