Mici intamplari cu animale (70)

Ciudăţenii la cerbi

Îmi împuşcasem cerbul din acel an. Prea degrabă — chiar a doua zi după ce sosisem la munte. Să iau în spate coarnele şi să mă întorc acasă, cînd din vacanţa pe care mi-am luat-o mai aveam zece zile? Parcă glonţul ar fi plăcerea cea mare şi nu însăşi viaţa în munte, cînd mugesc cerbii! Am rămas pînă la sfîrşit, cu carabina fără cartuş în ea, si multe plăceri am avut, pîndind crîmpeie din viaţa sălbătăciunilor şi trăind zile de cabană, pline de farmec.

Cale de vreun ceas de cabană, se aflau trei locuri de gonită. Dimineţile şi serile mergeam cînd la unul, cînd la altul ca să văd cu de-amănuntul horele de dragoste care se desfăşurau acolo, în voia lor, fără tulburarea vînătorului. Mai mult am cercetat gonita dintr-o tăietură, fiindcă acolo se întîmpla ceva cu totul ciudat. Stăpîn peste un pîlc de vreo şase ciute era un cerb nu prea voinic, dar nici dintre cei de lepădat. Destul de împlinit la trup, purta coarne cu zece clenciuri lungi, frumos arcuite, dar cam subţiri. Cerb care peste vreo trei-patru ani va ajunge spre culmea puterii şi a măreţiei. Mugea înteţit, se fră­mînta, îşi păzea ciutele cu străşnicie ca nu cumva să se răz­leţească vreuna. Avea însă un obicei pe care nu I-am jnai văzut la niciun cerb, o „figură" de dans inventată de el. Înainte de a slobozi mugetul tropăia pe loc cu picioarele din faţă, mu­gea, apoi îndată se lăsa în genunchi şi scormonea pămîntul cu coarnele. Foarte rar se întîmpla să scoată vreun muget fără ca după el să nu îngenuncheze. Părea un cavaler medieval care în turnir aduce acest omagiu frumoaselor, aplecîndu-şi pînă la pămînt şi armele. Aşa şi azi şi mîine, ritual urmat cu stricteţea ceremoniilor de la vechea curte spaniolă. Mă mira lucrul acesta şi mă înveselea, fiind în el şi mult comic. Apoi, într-o seară, ceremonia a fost tulburată. S-a ivit în culme un cavaler pribeag, a slobozit semnal de bătaie şi s-a năpustit. Lupta a fost scurtă; veneticul era mult prea voinic pentru ca să-i fi putut face faţă tînărul sultan. După cîteva buşeli a îngenun­cheat, de data aceasta nu în gest de omagiu, ci în ruşinea în­frîngerii. A sărit îndată în picioare şi a luat-o la fugă — ruşi­noasă, dar sănătoasă.

Şi astfel, din stăpîn de pîlc a fost degradat la rangul de coldan. Tîrcolea în jurul pîlcului stăpînit acum de cel mai tare, îşi plîngea dorul sterp, încerca să se apropie pe furiş şi era alungat. Mugea, tot cu figura lui dragă. Si acum, după ce iz­bucnea cîte un muget, se lăsa în genunchi. Doar că, îngenun­cheat, scormonea mai rar şi mai scurt pămîntul cu coarnele; era cu ochii tot la rivalul straşnic, gata să sară şi să se ferească din faţa celui ce se cam repezea după el.

În închipuirea mea (privind îndelungat asemenea scene te fură şi închipuirea), îngenuncherea acum avea alt înţeles. Se ruga frumos de ciute să-l miluiască şi pe el, necăjitul şi nă­păstuitul. Poate de aceea îi era acum mugetul mai moale, mai duios... închipuirea omului în asemenea cazuri mai totdeauna e mincinoasă. Uneori însă vine întîmplarea să-i dea o scînte­iere de realitate. Parcă am avut o satisfacţie: pe cînd stăpînul pîlcului era tare ocupat în jurul unei ciutiţe, care din cochetă­rie sau de frica necunoscutului se cam ferea, o ciută şireată şi pesemne cu principii morale mai puţin severe, sau poate mai... miloasă, s-a îndurat de bietul coldan şi s-a furişat la el...

Curînd după aceasta coldanul nu mai era pe lîngă gardul curţii cu nuntă. Îşi va fi luat lumea în cap, ca să-şi cucerească alte frumoase, îngenunchind în faţa lor...

Ionel Pop - Instantanee din viata animalelor