Micul Cantemir și matematica

Rămas singur, micul Cantemir dădu drumul unui căscat larg, adînc. Fălcile trosniră pe rînd. Nu se miră cîtuşi de puţin de întîlnirile bizare pe care le avusese într-un timp atît de scurt. De altfel, cunoştea o fetiţă care, de bunã seamă la tot ce i se întîmplase lui pînă acum ar fi rămas şi mai indiferentă. Şi, în treacăt fie spus, micul Cantemir nu obişnuia să se mire prea mult în niciun fel de împrejurări. In altă poveste despre el am să vă arăt eu de ce.

Iar acum avea deplină încredere în recomandarea cireşului. Era un bătrîn respectabil, avea mare greutate; era singurul cireş cu adevărat amar din tot cartierul.

Stătea în mijlocul holului şi aştepta ivirea de cine ştie unde a nu ştiu căror năzdrăvănii. Dar nu se întîmplă nimic. Lustra cu trei braţe luminînd masa rotundă, cele două fotolii uzate acoperite cu huse înflorate, pereţii tapetaţi cu rîndunici violete, toate bine ştiute, la locul lor, ca întotdeauna. Bineînţeles, cu atît mai puţin s-ar fi cuvenit să se mire de data asta.

Ceva, totuşi spuse:

 - Fel de fel de chestii.

Unor lucruri cărora nu le găsea pe loc întelesul, el le spunea simplu: chestii. (Un văr de-al lui, bărbat în toată firea, trecut cu treizeci şi şapte de luni peste şaptesprezece ani, începuse să scrie şi chiar să publice în unele reviste nişte poveşti pe care micul Cantemir se străduia să le priceapă, dar nu reuşea. Vărul spunea: „Chestiile astea nu sunt pentru tine”. In felul lui avea dreptate. Dar acest băiat curios, fără să înţeleagă asta, continua să citească orice vedea tipărit sub numele vărului său. Ii plăcu foarte mult cuvîntul chestii. De atunci îl folosea cu succes oriunde nu-i mergeau cum trebuie cuvintele. Fiindcă, dragi copii, nu ştiu dacă aţi observat: acest cuvînt are puterea miraculoasă de a înlocui orice parte de cuvînt sau de propoziţie, îndeosebi cele ce ne sunt în întregime ncunoscute. „Poate, vor spune unii, nu sună prea frumos, îi lipseşte ceva, nu ştiu ce. Dar dacă te scoate din impas, merge”. Merge, ăsta-i adevărul!)

Işi aminteste bine: întîi a stat de vorbă cu cireşul. Cam pretenţios parcă. Si grăbit. Dar destul de simpatic.

Pa măsuţa rotundă văzu o sticlă cu lapte. Asta era! Trebuia s-o ducă puiului de vulpe, era porţia lui de seară. Uitase, deci ieşise fără ea. Se aşeză în fotoliul vechi, care îl primi cu un oftat. Lîngă sticlă se afla o vază cu flori de ceară şi un album cu fotografii, multe fotografii cunoscute. Mătuşile lui, vărul cu şapcă de liceu şi număr matricol pe mîna stîngă, el înşusi în nenumărate înfăţişări, nişte neamuri de la ţară în mijlocul orătăniilor, mama lui în costum naţional, Lidia, verişoara cu păr roşcovan în costum de baie, motonava "Constanţa", cîte şi mai cîte.

Pe urmă, întîlnirea cu Frica-de-întuneric. 0 cunoştea mai demult. Foarte nesuferită, rea, urîtă peste măsură. Mîinile dezgustătoare, îngheţate, şerpi veninoşi. De fiecare dată cînd stai de vorbă cu ea, lumea îşi schimbă înfăţişarea. Ii păru rău că n-a putut vorbi cu cei trei lupi de mare. De la ăştia ar mai fi putut afla cîte ceva. Acum, gîndindu-se la fiecare amănunt, e convins că jucau zaruri, fumau din pipe scurte, aveau haz cu bărbile lor rotunde, îşi dădeau pumni în coaste şi beau rom de Jamaica din pahare groase, da, ăştia aveau haz, dar mai erau şi mormanele acelea, brrr, de sîrmă ghimpată.

Umbra? Cicălitoare, pisăloagă, tot mereu cu sfatul pe limbă. Nu poţi scăpa de ea, e drept, dar cît poţi ocoleşte-o, n-o lăsa să treacă înainte, retează-i cît poţi orice fel de pisălogeală.

Cît despre Nu-vreau-să-fiu-pisat, în afara înfăţişării lui neobişnuite, nu avea nimic deosebit. Un robot, un tip care face numai ce-i spui să facă, unul care ţine locul oricui îi trece prin cap să meargă la masă. Mai bine l-ar chema In-loc-de. Oricîtă bunăvoinţă ai avea, nu poţi spune despre el ca despre oricine: „Ăsta seamănă cu cutare”. Hotărît, nu! Cu toate acestea, părea foarte bine crescut, îndatoritor. Si cum spunea: „Porunceşte, stăpîne!” Da, porunceşte!

Micul Cantemir îşi întinse picioarele în lături; lăsă capul pe spătarul oblic, se scufundă în perna moale.

Sări de acolo tocmai în mijlocul încăperii. Il însoţiră cîteva miorlăituri înfiorătoare venite din adîncul fotoliului. Să fi avut fotoliul pisici? Sticla se clătină pe masă, florile de ceară foşniră ca cele vii, o frunză se topi de emoţie, albumul se deschise singur la pagina 27.

Micul Cantemir se lovi cu palma peste frunte. „Ia te uită, îşi zise, ce chestie! Mai bine ceream o maşină de fãcut probleme. Cum o fi arătînd o asemenea maşină?" Ii trecu băiatului prin minte că acest fel de maşină trebuie să semene oarecum cu Nu-vreau-să-fiu-pisat. (Vedeţi, chiar şi ăsta poate să semene cu cineva. M-am înşelat deci adineauri, cind am spus că nu !)

Cît de uşor ar fi putut fi! N-avea decît să ceară. Să se grăbească. Cerea o maşină de făcut probleme. „Dar nu, nu de făcut, se gîndi; una de asta i-ar trebui profesorului de matematicã. Mie mi-ar trebui, fireste, una de rezolvat, asta mi-ar conveni mie”. Simplu. I-ar fi fost adusă pe tavă. Un, doi, trei.

Gîndea micul Cantemir: „Ce viaţă aş fi dus eu de aici înainte! Imi programam, de pildă, să învăţ la matematică între 6 şi 8. Şi aveam două ceasuri libere. Puteam citi, puteam face orice. Două ceasuri pe zi să poţi face altceva decît ce trebuie. Extraordinar! Iar în timpul ăsta, maşina rezolvă toate problemele, şi pe cele obligatorii şi pe cele suplimentare. Oh, ce viaţă!”

Se lovi încă odată cu palma peste frunte. (Se înţelege, nu prea tare, fiindcă nu era fruntea unui prieten, era chiar fruntea lui.) Şi zise:

- Ce chestie!

Eu pot adăuga aici, dacă vreţi, că micul Cantemir nu era printre cei mai slabi la matematică. dimpotrivă, era al treilea sau al patrulea din clasă. Dar judecaţi singuri; nu e mult mai folositor pentru fracţiile ordinare sau zecimale să se adune, să se scadă, împartă sau înmulţi singure? Eu cred că în felul acesta au şi ele de învăţat. De ce să le facă alţii treaba, cînd pot foarte bine să şi-o facă şi singure! O astfel de maşină n-ar veni atît în ajutorul elevului, cît în cel al fracţiilor, fie ele zecimale sau ordinare. Si ar veni în ajutorul tuturor numerelor, al triunghiurilor, al paralelipipedelor, al sferelor şi cercurilor, în ajutorul tuturor teoremelor în frunte cu teorema lui Pitagora şi chiar în ajutorul tuturor postulatelor conduse de postulatul lui Euclid. Ca să nu mai vorbim de binomul lui Newton, rădăcinile de ordine mari sau ecuaţiile cu n necunoscute. Nu credeţi? Ce părere aveţi? Dacă sunteţi cumva de părere că o astfel de maşină în loc să vă ajute v-ar dăuna, n-aveţi decît să nu vă gîndiţi la ea. Si aţezaţi-vă cu burta pe carte! Se poate sta în felul ăsta cît pofteşti, după ce ai învăţat bine lecţia.

Luîndu-mă cu vorba, îmi dau seama, însă, că am început să vorbesc cam în felul unora întîlniţi pînă acum. Am să tac. Nu înainte de a vă spune că ma’Amalia îi strecoară uneori ma’Magdalenei o zisă veche: „Drăguţă, din vorbă în vorbă, vorbă se deschide”. Asupra acestei zicale nu-i nevoie să vă opriţi, dragi copii, vă faceţi că n-aţi citit-o, sau, mai simplu, săriţi-o! Si o puteţi sări uşor; nu e mai înaltă de-o şchioapă.

Din “Intâmplări din noaptea soarelui de lapte" de George Bălăiţă
Cap 5 Micul Cantemir iese din încercuire
Cap 1 Aici