O poveste a lui James Joyce (6)

Doi cavaleri

Înserarea cenuşie şi caldă de august pogorîse asupra oraşului şi un aer blînd şi cald, o reminiscenţă de vară, străbătea străzile — străzile oblonite pentru repausul duminical şi în care roia mulţimea, în culori vesele. Ca nişte perle iluminate străluceau lămpile din vîrful stîlpilor înalţi, asupra ţesăturii vii de dedesubt, care, schimbîndu-şi mereu forma şi nuanţele, umplea aerul cald şi cenuşiu al serii cu un zumzet monoton, necontenit.

Doi bărbaţi tineri coborau panta din Rutland Square. Unul era pe cale să încheie un monolog lung. Celălalt, care păşea în marginea cărării şi la răstimpuri era silit să calce alături, pe drum, din cauza lipsei de politeţe a tovarăşului său, avea o înfăţişare amuzată şi atentă. Era bondoc şi roşcovan, îşi împinsese spre ceafă şapca de yachting şi necontenite valuri de expresie, stîrnite de povestirea ce-o asculta, îi străbăteau faţa, pornind din colţurile nasului, ochilor şi gurii. Una după alta îi zvîcneau mici erupţii de rîs nechezat, din trupul zguduit ca de convulsii. Ochii scînteind de o plăcere vicleană se fixau mereu în fugă asupra feţei tovarăşului său. De vreo două ori îşi trase impermeabilul subţire, aruncat pe umăr ca o pelerină de toreador. Pantalonii bufanţi, pantofii albi cu tălpi elastice şi impermeabilul aruncat degajat pe umăr îi dădeau un aer de tinereţe. Dar silueta înclina să i se rotunjească în talie, părul îi era rar si cărunt, iar faţa, după ce se retrăgeau valurile de expresie, arăta răvăşită.

Cînd fu absolut sigur că celălalt îşi terminase povestirea, rîse pe înfundate o bună jumătate de minut. Apoi zise:

— Zău!... Asta le-ntrece pe toate!

Glasul îi suna lipsit de vigoare, încît, pentru a-şi întări cuvintele, adăugă cu umor:

—  Ce să spun... e într-adevăr nemaipomenit! E fantastic — e cea mai formidabilă chestie pe care am auzit-o vreodată!

După asta rămase serios şi tăcut. Obosise vorbind; vorbise toată după-amiaza, într-o cîrciumă din Dorset Street. Mai toată lumea îl considera pe Lenehan o lipitoare, dar, în ciuda acestei reputaţii, dibăcia şi elocinţa lui îl feriseră totdeauna de o politică defensivă din partea amicilor. Avea un fel degajat de a se apropia de cîte o adunare de prieteni, la bar, şi de a sta pe la marginile grupului pînă ce era cuprins în rîndul de băutură ce se servea în contul vreunuia din ei. Era un vagabond amuzant, înarmat cu o cuprinzătoare provizie de anecdote, ghicitori si versuri hazlii. Rămînea nesimţitor la orice gen de nepoliteţe. Nimeni nu ştia cum izbutea să rezolve apriga problemă a existenţei, însă numele lui era vag asociat cu ponturi pentru cursele de cai.

—  Şi unde ai dibuit-o, Corley? întrebă.

Corley îşi trecu repede vîrful limbii peste buza de sus.

—  Într-o seară, dom'le, începu, treceam pe Dame Street, si văz o poamă nostimă stînd sub ceasul de la Waterhouse. Îi dau bună-seara, mă-nţelegi, şi-o luăm la plimbare spre canal, îmi spune că-i slujnică într-o casă de pe Baggot Street, în seara aceea am luat-o niţel de mijloc, am mai strîns-o niţeluş — mă-nţelegi. După aia, dom'le, ne-am întîlnit în duminica următoare — ne dădusem randevu. Am mers pîn' la Donnybrook şi-am dus-o acolo într-un cîmp. Mi-a spus că se ţinuse c-un lăptar... Era grozavă, mă, auzi! În fiecare seară mi-aducea ţigări si plătea ea tramvaiul încolo şi 'napoi. Într-o seară mi-a adus, mă, două ţigări de foi, d-alea grozave, ştii, lux, de care fuma stăpînu-su'... Mi-era frică, mă, să nu mă facă tată de familie. Da-i dată naibii, mă, ştie toate tertipurile.

—  O fi crezînd c-o iei de nevastă, zise Lenehan.

—  I-am zis că-s şomer, spuse Corley. I-am zis c-am lucrat la Pim. Numele nu mi-l ştie. Nu eram prost să i-l spui. Da' mă cam crede băiat de familie, mă-nţelegi.

Lenehan rîse iar, înfundat.

—  Din toate cîte le-am auzit pîn-acu', asta-i fără doar si poate cea mai isteaţă ispravă a ta.

După pasul lui Corley, se cunoştea că-i făcuse plăcere complimentul. Legănarea trupului său mătăhălos îl sili pe amic să execute cîteva ţopăieli de pe marginea cărării în drum şi iar înapoi.

Corley era feciorul unui inspector de poliţie si moştenise de la taică-său statura şi mersul. Umbla cu mîinile pe coapse, ţinîndu-se foarte drept şi legănînd capul încoace şi încolo. Capul lui mare, semănînd cu un glob unsuros, năduşea în toate anotimpurile, iar pălăria rotundă si mare, aşezată pieziş, parcă era o ceapă răsărită dintr-alta. Totdeauna îşi aţintea privirea drept înainte, de parcă ar fi defilat la paradă, iar cînd voia să se uite după cineva pe stradă, trebuia să-şi mişte trupul din şolduri. In momentul de faţă trăia întreţinut de femei. Cînd era vreo treabă de făcut, se găsea întotdeauna cîte-un amic să-i dea de ştire. Adesea putea fi văzut umblînd cu poliţişti în civil, discutînd cu gravitate. Cunoştea dedesubturile tuturor chestiunilor si-i plăcea să dea opinii definitive. Vorbea fără să asculte ce răspund partenerii lui. Tot ce spunea se referea în primul rînd la persoana sa — ce-i spusese el cutăruia si ce-i spusese cutare lui, şi ce spusese el în încheiere. Cînd relata aceste dialoguri, îşi aspira prima literă a numelui, ca florentinii.

Lenehan îi oferi prietenului său o ţigară. Cei doi tineri înaintau prin mulţime, Corley întorcîndu-se ici si colo ca să zîmbească vreunei trecătoare; dar privirea lui Lenehan era aţintită asupra lunii mari şi palide, încercuită de un dublu halo. Urmări cu gravitate trecerea unui păienjeniş sur de pîclă peste faţa lunii. După un lung răstimp, spuse:

—  De, ce zici, Corley, eu cred c-ai să fii în stare s-o scoţi la capăt, hm?

Drept răspuns, Corley făcu cu ochiul, expresiv.

—  Crezi că-ţi cade-n laţ? Crezi că-i d-alea? întrebă Lenehan incredul. Cu femeile nu poţi să ştii niciodată.

—  Nicio grijă, îl asigură Corley. Ştiu eu, dom'le, cum s-o vrăjesc. E moartă după mine.

—  Aşa crai zic şi eu. Eşti un crai în toată regula, spuse Lenehan.

O nuanţă de ironie îi atenua servilitatea purtării. Ca să-şi păstreze demnitatea, linguşirile sale erau de obicei formulate astfel încît să poată fi luate şi drept ironii. Corley însă nu era subtil.

—  O slujnicuţă serioasă-i mai ceva ca toate — îţi spui eu — zise.

—  Dacă spui tu, care le-ai încercat pe toate... făcu Lenehan.

— La-nceput, mă-nţelegi, umblam cu fete din alea de dincolo de South Circular, spuse Corley, destăinuindu-se. Le luam, dom'le, la plimbare, le duceam pe undeva cu tramvaiul — şi plăteam tramvaiul — ori le duceam s-asculte o muzică, ori la cîte-o piesă de teatru, ori le cumpăram ciocolată, ori dulciuri, mă rog, ceva aşa. Şi cheltuiam, dom'le,  bani cu  ele, adăugă  pe  un ton convingător, de parcă ar fi ştiut că-i de necrezut.

Dar Lenehan îl credea, cum să nu, şi dădu din cap cu gravitate.

—  Cunosc eu şpilu, aşa fac fraierii.

—  Şi-al naibii să fiu dacă m-am ales vreodată c-un sfanţ.

—  Idem eu.

—  Afar' de una, adăugă Corley. Îşi umezi buza de sus, trecîndu-şi limba de-a lungul ei. Amintindu-şi, îi sclipiră ochii. Privi şi el spre discul palid al lunii, acum aproape învăluit; părea să mediteze — Era... mă rog, aşa cum trebuie, spuse, cu o nuanţă de regret.

Tăcu iar. Apoi adăugă:

—  S-a ajuns; acu-i cocotă. Am văzut-o trecînd într-o seară, cu maşina, pe Earl Street, cu doi tipi.

—  Mulţumită ţie, probabil, spuse Lenehan.

—  Au mai încercat-o şi alţii înaintea mea, răspunse Corley, cu filozofie.

De data asta Lenehan înclina să nu-i mai dea crezare. Clătină din cap şi zîmbi.

—  Corley, pe mine ştii că nu mă duci.

—  Zău, mă, parol! se apără Corley. Ce, nu mi-a spus chiar dînsa?

Lenehan făcu un gest tragic.

—  Ticăloasa! exclamă.

Cînd trecură pe lîngă grilajul Trinity College-ului, Lenehan o zbughi în stradă şi ridică ochii spre ceas.

—  Şi douăzeci, constată.

— Nu-i nimic, am tot timpu', îl linişti Corley. O găsesc acolo, n-ai grijă. Totdeauna o las niţel s-aştepte.

Lenehan rîse încetişor:

—  Eşti dat naibii, Corley, te pricepi cum să le iei.

—  Mă pricep eu la toate şmecheriile lor, mărturisi Corley.

— Da' ia zi, stărui iar Lenehan, eşti sigur că te-nvîrteşti de ceva, pîn' la urmă? Ştii, e chestie delicată. La capitolu' ăsta nu se lasă cu una - cu două. Hm? Ce zici?

Căuta să se asigure din nou, scrutînd cu ochii lui mici, strălucitori, faţa prietenului său. Corley clătină capul încoace şi încolo, de parcă ar fi vrut să alunge o insectă supărătoare, şi-şi împreună sprîncenele.

—  O scot eu la capăt, zise. Las' pe mine, dom'le. Lenehan nu mai spuse nimic. Nu voia să-l facă pe amicul său să se zbîrlească, să-l trimită la dracu şi să-i spună că n-avea nevoie de sfaturile lui. Trebuia niţel tact. Dar fruntea lui Corley se netezi degrabă. Gîndurile-i luaseră altă direcţie.

—  E-o bucăţică bună şi cumsecade, spuse cu apreciere — asta da.

Trecură prin Nassau Street şi cotiră apoi în Kildare Street. Nu departe de porticul clubului, sta în drum un harpist, cîntînd unui mic cerc de ascultători. Ciupea nepăsător strunele, aruncînd în răstimpuri o privire fugară către feţele noilor veniţi şi, cînd şi cînd, o privire indolentă înspre cer. Harpa lui, nepăsătoare şi ea că-i căzuse învelitoarea la picioare, părea la fel de obosită de privirile străinilor cît şi de mîinile stăpînului ei. O mînă cînta la bas melodia Silent O Moyle, pe cînd mîna cealaltă alerga sprintenă printre acute, după fiecare grup de note. Melodia suna grav şi plin.

Cei doi tineri urcară în tăcere strada, urmaţi de muzica tristă. Ajunşi la peluza Stephen's Green, traversară. Zgomotul tramvaielor, luminile şi mulţimea îi eliberară de tăcere.

—  Uite-o! zise Corley.

La colţul cu Hume Street, aştepta o tînără. Era îmbrăcată în albastru, cu o pălăriuţă de pai albă. Sta în marginea trotuarului, balansînd într-o mînă o umbreluţă de soare. Lenehan se însufleţi.

—  Ia s-o vedem, Corley! zise.

Corley îi aruncă amicului său o privire piezişă şi un rînjet ostil îi apăru pe faţă.

—  Ce, vrei să te bagi pe fir? întrebă.

—  Aş, dă-o naibii! replică Lenehan cu îndrăzneală, n-am nevoie să-mi faci cunoştinţă. Nu vreau decît s-o văd şi eu niţel. Hai, că nu ţi-o mănînc.

—  A... s-o vezi niţel? zise Corley, mai prietenos. Păi... uite cum facem. Eu mă duc şi-o ţin de vorbă şi tu n-ai decît să treci pe lîngă noi.

—  Bine! zise Lenehan.

Corley trecuse un picior peste lanţuri, cînd Lenehan strigă:

—  Şi după? Unde ne-ntîlnim?

—  Nouă jumate, răspunse Corley, trecînd şi piciorul celălalt.

—  Unde?

—  Colţ cu Merrion Street. Ne-ntoarcem p’acolo.

—  Vezi de lucrează cum trebuie - şi succes! strigă Lenehan drept adio.

Corley nu răspunse. Trecu drumul agale, de parcă s-ar fi plimbat, legănîndu-si capul încoace şi încolo. Statura lui masivă, mersul degajat şi bocănitul sonor al ghetelor îl arătau pe cuceritor. Se apropie de tînăra femeie şi, fără să salute, începu îndată conversaţia. Ea îşi balansa mai iute umbrela şi se sucea uşurel din tocuri încoace si încolo. De vreo două ori, cînd el îi vorbi foarte de aproape, rîse şi se uită în jos.

Lenehan îi observă timp de cîteva minute. Apoi o porni repede pe lîngă lanţuri, la oarecare distanţă, şi trecu pieziş drumul. Cînd se apropie de colţul străzii Hume, adulmecă un parfum greu şi ochii lui cercetară temător şi grabnic înfăţişarea tinerei femei. Purta găteala de duminică. Fusta albastră de serj era strînsă în talie cu un cordon de piele neagră. Catarama mare de argint a cordonului, care făcea ca mijlocul să-i pară mai jos, se înfigea în materialul spumos al bluzei albe. Purta o jachetă scurtă, neagră, cu nasturi de sidef si o eşarfă-boa neagră, zbîrlită. Capetele guleraşului de tul stăteau într-o dezordine meticulos aranjată şi un mănunchi gros de flori roşii îi era prins pe piept, cu cozile în sus. Ochii lui Lenehan înregistrară aprobator trupul zdravăn, scurt şi musculos. O sănătate făţişă, din topor, îi dogorea pe chip, pe obrajii graşi şi roşii şi în ochii îndrăzneţi, albaştri. Trăsăturile îi erau groase. Avea nări largi; gura mare, neregulată, îi sta deschisă, cu o expresie satisfăcută şi dezvelea doi dinţi din faţă proeminenţi. În trecere, Lenehan îşi scoase şapca şi, după vreo zece secunde, Corley răspunse în vînt la salut, ridicînd vag mîna şi schimbînd gînditor poziţia pălăriei.

Lenehan merse pînă la Shelbourne Hotel, unde se opri şi aşteptă. Nu aşteptă mult şi-i văzu venind spre el, iar cînd cotiră spre dreapta îi urmă, coborînd cu pas uşurel, în pantofii lui albi, elastici, o latură a Merrion Square-ului. Mergea încet, potrivindu-şi pasul după al lor şi nu-şi desprindea ochii de la capul lui Corley, care în fiece clipă se întorcea spre faţa tinerei femei, ca o minge mare rotindu-se fa jurul unui ax. Urmări din ochi perechea pînă o văzu suindu-se în tramvaiul de Donnybrook; atunci se întoarse şi o luă înapoi pe drumul pe care venise.

Acum, că era singur, chipul îi îmbătrînise. Voioşia părea să-l fi părăsit; cînd ajunse în dreptul parcului Duke's Lawn, îşi lăsă o mînă pe grilaj şi degetele i se plimbară de-a lungul gratiilor. Melodia ce-o cîntase harpistul începu să-i dirijeze mişcările. Tălpile lui elastic căptuşite executau tema melodiei, pe cînd degetele mîinii parcurgeau alene o scară de variaţii, după fiece grup de note.

Umblă fără nici un chef în jurul peluzelor Stephen's Green şi apoi o luă în jos, spre Grafton Street. Deşi ochii săi înregistrau multe din trăsăturile mulţimii prin care trecea, rămîneau plictisiţi. Tot ce era menit să-l încînte i se părea trivial; nu răspundea privirilor ce-l îndemnau la cutezanţă. Ştia că ar fi trebuit să vorbească mult, să născocească şi să amuze, iar creierul şi gîtlejul îi erau prea uscate pentru asemenea osteneală. Îl frămînta un pic problema cum să-şi treacă orele pînă la întîlnirea cu Corley. La altceva decît să continue a umbla nu se putea gîndi. Cînd ajunse la colţul cu Rutland Square, o luă la stînga şi se simţi mai bine în strada întunecoasă şi liniştită, a cărei atmosferă sumbră era mai potrivită cu dispoziţia lui. În cele din urmă, se opri în faţa geamului unei dughene sărăcăcioase, deasupra căreia scria cu litere albe: Bar-Răcoritoare. Pe geam se legănau două anunţuri: GingerBeer şi Ginger-Ale. O şuncă tăiată era expusă dincolo de geam, pe un platou mare, albastru, iar alături, pe o farfurie, sta un fragment dintr-un plum-pudding foarte anemic. Examină cîtva timp cu gravitate aceste alimente şi apoi, după o inspectare prudentă a străzii de o parte şi de alta, intră repede în dugheană. Era flămînd fiindcă, de la ora gustării de dimineaţă, nu mai mîncase nimic în afara de cîţiva pesmeţi, obţinuţi cu destulă greutate de la doi chelneri morocănoşi. Se aşeză la o masă de lemn, neacoperită, cu faţa la două lucrătoare şi un mecanic. O fată şleampătă veni să-l servească.

—  Cît e o porţie de mazăre? întrebă.

—  Un peni si jumătate, domnule, răspunse fata.

—  Adu-mi o porţie de mazăre, zise, şi o sticlă cu ginger-beer.

Vorbea aspru, ca să-şi dezmintă înfăţişarea distinsă, căci după ce intrase, urmase o pauză în conversaţia din local.

Îi dogorea faţa. Pentru a-şi da o înfăţişare firească, îşi împinse şapca pe ceafă şi-şi propti coatele pe masă. Mecanicul şi cele două lucrătoare îl examinară amănunţit, apoi îşi reluară cu glas scăzut conversaţia. Chelneriţa îi aduse o porţie fierbinte de mazăre din cutie, dreasă cu piper şi oţet, o furculiţă şi berea comandată. Îşi înghiţi cu lăcomie mîncarea şi o găsi atît de bună, încît îşi notă în gînd dugheana. Cînd nu mai rămase nici un bob de mazăre, îşi sorbi berea şi şezu cîtva timp gîndindu-se la aventura lui Corley. Vedea în închipuire perechea de amanţi umblînd de-a lungul unui drum întunecos; auzea vocea profundă a lui Corley rostind galanterii viguroase şi revedea expresia satisfăcută a gurii tinerei femei. Această viziune îl făcu să-şi simtă acut sărăcia pungii şi a duhului.

Era sătul să se tot vînture de colo-colo, să tragă mîţa de coadă, sătul de expediente şi de sforării, în noiembrie împlinea treizeci şi unu de ani. Oare n-o să găsească niciodată o slujbă ca lumea? N-o să fie niciodată la casa lui? Se gîndea ce plăcut ar fi să aibă o sobă caldă lîngă care să poată şedea, un prînz bun care să-i fie pus dinainte. Cutreierase destul străzile cu prieteni şi cu fete. Ştia el cîte parale făceau prietenii; şi pe fete le cunoştea. Experienţa îi înăsprise inima împotriva lumii. Dar nu pierduse orice nădejde. După ce mîncă, se simţi mai bine decît înainte; nu-i mai era atîta silă de viaţa lui, nu se mai simţea atît de înfrînt. Poate că încă ar mai fi în stare să găsească şi el un colţişor plăcut unde să se aşeze şi să trăiască în tihnă si mulţumire — da — dacă ar avea noroc să dea peste vreo fată bună, simplă, cu ceva bănişori puşi deoparte.

Plăti doi peni şi jumătate fetei şleampăte şi părăsi dugheana spre a-şi începe iarăşi peregrinarea. Intră în Capel Street şi merse înainte înspre City Hall. Apoi coti spre Dame Street. La colţul cu George's Street se întîlni cu doi prieteni şi se opri să stea de vorbă cu ei. Era mulţumit că avea prilejul să se mai odihnească de atîta umblet. Prietenii îl întrebară dacă îl văzuse pe Corley şi ce mai spunea. Le răspunse că petrecuse ziua cu Corley. Prietenii lui vorbeau foarte puţin. Urmăreau distraţi unele figuri, prin mulţimea trecătorilor, şi făceau cîte-o observaţie critică. Unul spuse că îl văzuse pe Mac cu o oră în urmă în Westmoreland Street. La care Lenehan spuse că fusese împreună cu Mac cu o seară înainte, la Egan. Tînărul care-l văzuse pe Mac în Westmoreland Street întrebă dacă era adevărat că Mac cîştigase la o partidă de biliard. Lenehan nu ştia; le spuse că Holohan le făcuse cinste la Egan.

La zece fără un sfert îşi lăsă prietenii şi o luă în sus pe George's Street. Ajuns la City Markets, coti spre stînga şi merse înainte, intrînd în Grafton Street. Mulţimea de fete şi de tineri se rărise şi, pe cînd urca strada, auzi multe grupuri şi perechi urîndu-şi noapte bună. Merse pînă la ceasul de la College of Surgeons; tocmai se pornea să bată zece. O luă iute de-a lungul părţii de nord a peluzelor, gonind de teamă să nu se înapoieze Corley mai degrabă. Cînd ajunse în colţ la Merrion Street, se postă în umbra unui felinar, scoase una dintre ţigările ce şi le păstrase şi o aprinse. Proptit de stîlpul felinarului, stătea cu privirea aţintită asupra părţii pe unde aştepta să se înapoieze Corley cu tînăra.

Mintea începu să-i lucreze. Se întreba dacă o fi izbutit Corley să convingă fata. Se întreba dacă îi şi ceruse oare, sau dacă îi va cere abia la urmă. Trecea prin toate chinurile şi emoţiile prietenului său, afară de ale lui proprii. Dar cînd îşi amintea capul lui Corley rotindu-se domol spre fată, se mai liniştea; desigur, Corley s-o fi descurcat el bine.

Deodată îi dădu în gînd ca nu cumva Corley s-o fi condus acasă pe alt drum, ca să scape de el. Scrută strada; nu se zăreau defel. Şi totuşi, trecuse sigur o jumătate de oră de cînd se uitase la ceasul de la College of Surgeons. Ar fi oare în stare Corley să facă una ca asta? Aprinse ultima ţigară şi începu să fumeze nervos. Îşi încorda ochii de cîte ori oprea un tramvai la celălalt capăt al scuarului. Sigur că s-or fi întors pe alt drum. I se rupse foiţa ţigaretei; o zvîrli în stradă, înjurînd.

Deodată îi văzu venind spre el. Tresări de încîntare şi, lipit de stîlpul felinarului, încercă să descifreze, din mersul lor, rezultatul. Mergeau grăbiţi, fata cu paşi mici, repezi, iar Corley ţinîndu-se alături cu pasul lui lung. Nu păreau să vorbească. Trase de aici o deducţie a rezultatului, care-l împunse ca un vîrf de cuţit. Ştia el c-o să dea greş Corley; ştia că degeaba încerca.

O luară în jos pe Baggot Street, iar el îi urmă îndată, mergînd pe trotuarul celălalt. Cînd se opriră, se opri şi el. Stătură cîteva clipe de vorbă, şi apoi fata coborî treptele către subsolul unei case. Corley rămase în picioare pe marginea trotuarului, la oarecare distanţă de treptele din faţă. Trecură cîteva minute. Apoi, uşa intrării principale fu deschisă încet, cu prudenţă. O femeie coborî în fugă scările şi tuşi. Corley se întoarse şi se îndreptă spre ea. Timp de cîteva secunde, fata rămase ascunsă de statura lată a lui Corley, apoi reapăru, suind în fugă scările. Uşa se închise în urma ei, iar Corley se îndreptă repede spre Stephen's Green.

Lenehan grăbi şi el pasul în aceeaşi direcţie. Picară cîţiva stropi uşori de ploaie. El îi luă drept o prevestire; şi aruncînd o uitătură înapoi, spre casa în care intrase tînăra, ca să vadă dacă nu e observat, traversă strada în fugă. Îngrijorarea şi graba cu care fugise îl făcură să gîfîie. Strigă:

— Hei, Corley!

Corley întoarse capul ca să vadă cine îl strigase, şi apoi continuă să meargă înainte. Lenehan alergă după el, trăgîndu-şi din fugă, cu o mînă, impermeabilul de pe umăr.

—  Alo, Corley! strigă iarăşi.

Îşi ajunse prietenul şi-i cercetă aprig faţa. Nu citi pe ea nimic.

—  Ei? spuse.

Ajunseră în colţ la Ely Place. Tot fără a răspunde, Corley coti spre stînga şi sui strada lăturalnică. Lenehan ţinea pas cu dînsul, suflînd anevoios. Nu ştia ce să creadă — şi o umbră de ameninţare îi străbătu în glas :

—  Hai spune odată! Ai încercat?

Corley se opri sub primul felinar si aţinti în gol o privire cruntă. Apoi, cu un gest grav, întinse un braţ spre lumină şi, surîzînd, îşi descleştă încet pumnul sub ochii discipolului său. Un bănuţ de aur îi strălucea în palmă.