Ocupatii ciudate (3)

Simulacre

Suntem o familie ciudată. In ţara asta unde lucrurile se fac din obligaţie sau fanfaronadă, nouă ne plac ocupaţiile libere, îndeletnicirile fără noimă, simulacrele absolut inutile.

Avem un defect: ne lipseşte originalitatea. Aproape tot ce ne hotărîm să facem e inspirat - şi de ce să n-o spunem deschis, copiat - după modele celebre. Orice noutate pe care o aducem trezeşte întotdeauna aceeaşi reacţie: anacronism sau surpriză, scandal. Unchiu-meu mai mare spune că suntem ca nişte copii la indigo - la fel cu originalul, numai că de altă culoare, pe altă hîrtie, şi cu alt scop. Soră-mea cea de-a treia se compară cu privighetoarea mecanică a lui Andersen; romantismul ei ajunge pînă la urmă pur şi simplu greţos.

Suntem o familie numeroasă şi locuim pe strada Humboldt.

Facem tot felul de lucruri, dar de povestit e mai greu, pentru că lipseşte ceva esenţial, dorinţa şi aşteptarea a ceea ce vom face, surprizele cu mult mai importante decît rezultatele, clipele de eşec cînd toată familia se prăbuşeşte ca un castel din cărţi de joc şi zile întregi nu se aude altceva decît vaiete şi hohote de plîns. Povestind tot ce facem, de-abia umplem golurile inevitabile, căci adesea suntem săraci, închişi sau bolnavi, adesea moare vreunul din noi sau (mă doare că trebuie s-o spun) trădează, dezertează sau intră la Direcţia Impozitelor. Nu trebuie însă să înţelegeti de aici că ne merge prost sau că suntem melancolici. Trăim în cartierul Pacifico şi ori de cîte ori putem, facem cîte ceva. Mulţi dintre noi au idei şi dorinţa de-a le pune în aplicare. Eşafodul, de pildă - nici pînă azi n-am căzut de acord a cui a fost ideea. Sora mea cea de-a cincea afirmă că a fost a unuia din verii mei primari, care sunt foarte firoscoşi, în timp ce unchiu-meu mai mare susţine că lui i-a trecut prin cap după ce-a citit un roman de aventuri. In fond, asta n-are nicio importanţă, singurul lucru care contează e să faci ceva, şi de aceea nu prea am chef de povestit şi o fac numai ca să nu simt prea aproape ploaia din seara asta pustie.

Casa are o grădină în faţă, lucru rar pe strada Humboldt. Nu-i mai mare ca un patio, dar e cu trei trepte mai sus decît trotuarul, ceea ce-i dă înfăţişarea arătoasă a unei platforme, loc ideal pentru un eşafod. Cum gardul e făcut din piatră şi fier, poţi să lucrezi fără ca trecătorii să-şi bage, ca să zic aşa, nasul în casă; pot cel mult să se aşeze lîngă gard şi să stea ore întregi, dar asta nu ne deranjează. „Vom începe cînd va fi lună plină“, a ordonat taică-meu. Ziua mergeam după lemn şi după fier la depozitele de cherestea de pe bulevardul Juan B. Justo, surorile mele însă rămîneau în hol, îndeletnicindu-se să urle ca lupii, asta după ce mătuşă-mea cea mai mică a spus că eşafoadele atrag lupii şi-i fac să urle la lună. In sarcina verilor mei cădea aprovizionarea cu unelte şi cuie; unchiu-meu cel mai mare desena planurile, discuta cu maică-mea şi cu cel de-al doilea unchi varietatea şi calitatea instrumentelor de tortură. Imi amintesc sfîrşitul discuţiei: au hotărît, cu toată gravitatea, să se facă o platformă destul de înaltă, pe care să se ridice o spînzurătoare şi o roată, lăsînd un oarecare spatiu liber pentru schingiuire sau decapitare, după cum e cazul. Asta i se păru unchiului meu cel mare mult mai sărăcăcios şi mai meschin decît ideea pe care a avut-o el la început, dar dimensiunile grădinii din faţă şi costul materialelor reduc întotdeauna ambiţiile familiei.

Am început construcţia într-o duminică după-amiaza, după ce am mîncat ravioli. Deşi nu ne-a interesat niciodată ce-ar putea să creadă vecinii, era evident că puţinii gură-cască îşi închipuiau că vrem să mai construim vreo două încăperi ca să mărim casa. Primul care a rămas cu gura căscată a fost don Cresta, bătrînelul de vizavi, care a venit să mă întrebe de ce instalăm o asemenea platformă. Surorile mele s-au strîns într-un colţ al grădinii şi au dat drumul la cîteva urlete de lupi. S-a adunat destul de multă lume, noi însă ne-am văzut mai departe de treabă pînă noaptea tîrziu şi am isprăvit platforma şi cele două scăriţe (pentru preot şi pentru condamnat, care nu trebuie să urce împreună). Luni, o parte din membrii familiei s-au dus fiecare la slujbă sau după treburi, căci de ceva tot trebuie să mori, iar ceilalţi am început sa înălţăm spînzurătoarea, în timp ce unchiu-meu mai mare consulta vechi desene de roţi. Ideea lui era să aşeze roata cît mai sus cu putinţă pe o prăjină niţel cam strîmbă, de exemplu un trunchi de plop cioplit cu grijă. Ca să-i facă pe plac, frate-meu mijlociul şi verii mei primari au plecat cu camioneta să caute un plop; în timpul ăsta unchiu-meu cel mare şi cu maică-mea îmbucau spiţele în butucul roţii, iar eu pregăteam o şină de fier. Era o adevărată distracţie, fiindcă se auzeau peste tot bocănituri de ciocan, surorile mele urlau în hol, vecinii se îngrămădeau la gard dîndu-şi cu părerea, iar pe fondul vînăt-roşcat bătînd spre mov al înserării se înălţa silueta spînzurătorii şi se vedea unchiu-meu cel mic cocoţat călare pe o traversă ca să fixeze cîrligul şi să pregătească laţul.

Cînd lucrurile au ajuns aici, lumea din stradă nu putea să nu-şi dea seama de ceea ce făceam noi, şi un cor de proteste şi ameninţări ne dădu un plăcut imbold de a nu încheia ziua pînă nu înălţăm roata. Cîţiva neruşinati avuseseră îndrăzneala să-i împiedice pe frate-meu, mijlociul, şi pe verii mei să bage în curte măreţul trunchi de plop pe care îl aduseseră în camionetă. Un concurs de care pe care a fost cîştigat pînă la urmă de familia reunită care, trăgînd disciplinat de trunchi, l-a băgat în grădină dimpreună cu un copil mic prins în rădăcini. Tatăl meu în persoană le-a înapoiat copilul părinţilor exasperaţi, strecurîndu-l cu multă politeţe prin gard şi, în timp ce atenţia era concentrată asupra acestor diversiuni sentimentale, unchiu-meu cel mare, ajutat de verii mei primari, ferecă roata la un capăt al trunchiului şi începu apoi s-o înalţe. Poliţia sosi în momentul cînd familia, adunată pe platformă, comenta favorabil înfăţişarea plăcută a eşafodului. Lîngă poartă stătea numai soră-mea cea mai mică, aşa că a trebuit să converseze ea cu subcomisarul; nu i-a fost prea greu să-l convingă că lucram în cuprinsul teritoriului proprietăţii noastre, la o operă care numai prin întrebuinţare putea deveni anticonstituţională şi că bîrfele cartierului se datorau urii şi invidiei. Căderea nopţii ne-a scutit de alte pierderi de timp.

La lumina lămpii de gaz am cinat cu totii pe platformă, spionaţi de vreo sută de vecini morţi de ciudă; niciodată friptura de purcel, bine condimentată, nu ni s-a părut mai gustoasă, nici el nebiolo mai dulce şi mai negru. O briză care adia dinspre nord legăna domol frînghia spînzurătorii, roata scîrţîi odată sau de două ori, ca şi cum corbii s-ar fi aşezat pe ca să se ospăteze. Curioşii au început să plece, bombănind ameninţări nedesluşite; au mai rămas vreo douăzeci-treizeci, care se ţineau de gard părînd că aşteaptă ceva. După cafea am stins lampa şi-am lăsat lumina lunii, care urca încet pe baluştrii terasei, surorile mele începură să urle şi veniră şi unchii mei, străbătînd agale platforma şi făcînd să le tremure scîndurile sub paşi. In tăcerea care a urmat, luna veni şi se aseză la înălţimea laţului, şi pe roată părea că se întinde un nor cu marginile argintii. Priveam atît de fericiţi că-ţi era mai mare dragul, totuşi vecinii bombăneau după gard, aproape dezamăgiţi. Si-au aprins ţigările şi au plecat rînd pe rînd, unii în pijama, alţii abia tîrîndu-şi picioarele. A rămas doar strada, fluieratul unui paznic în depărtare şi colectivul 108 care trecea din cînd în cînd; noi ne dusesem demult la culcare şi visam serbări, elefanţi şi haine de mătase.

Julio Cortazar