Poveste din Florenta

In 1502, toată Florenţa ştia că în atelierul cioplitorilor de la biserica Santa Maria del Fiore exista de mult timp un bloc de marmură enorm. Cândva fusese o magnifică „bucată de carne”, cum spuneau pietrarii, dar dalta stângace a unui sculptor o spărsese tocmai acolo unde ar fi trebuit să se afle picioarele statuii. Nu se mai putea face nimic din ea. Piero Soderini, primarul oraşului, se gândise să salveze blocul, dându-i o comandă lui Leonardo da Vinci sau vreunui alt maestru, dar sfârşise prin a se lăsa păgubaş – toţi spuseseră acelaşi lucru: marmura era stricată. Astfel, deşi costase bani mulţi, blocul zăcea acoperit de praf în spatele bisericii.

Aşa stăteau lucrurile până când câţiva dintre prietenii marelui Michelangelo i-au scris la Roma, unde trăia sculptorul pe atunci. El şi numai el ar fi putut face ceva din marmura aceea, au insistat ei, fiindcă blocul era, într-adevăr, minunat. Michelangelo a venit la Florenţa, l-a cercetat cu atenţie şi a spus că ar putea sculpta din el o statuie frumoasă, a cărei poziţie să ocolească spărtura. Soderini ajunsese şi el la concluzia că ar fi fost o pierdere de vreme – nimeni nu ar fi în stare să rezolve problema vechii mutilări a blocului, însă, până la urmă, şi-a dat acordul, iar Michelangelo s-a hotărât ca din marmura ciuntită să facă un David ţinând în mână praştia.

Mai târziu, pe când artistul făcea ultimele retuşuri la statuia supranumită şi „Uriaşul”, Soderini a venit să-l viziteze. Considerându-se un „cunoscător”, s-a apropiat să studieze lucrarea şi i-a spus lui Michelangelo că, după părerea lui, nasul lui David era prea mare. Sculptorul şi-a dat seama că musafirul său stătea exact sub chipul personajului şi, prin urmare, nu îl privea din perspectiva corectă.

         Fără un cuvânt, i-a făcut semn să-l urmeze sus, pe schelă. Ajuns pe platformă, a luat dalta şi a cules un pumn de praf şi aşchii de marmură rămase pe scânduri, apoi a început să se prefacă a-şi relua lucrul la nasul uriaşului, lăsând să cadă pulberea din pumn, puţin câte puţin. Cu Soderini în spatele lui, pe o treaptă mai jos, artistul părea că retuşează. După câteva minute de asemenea pantomimă, Michelangelo s-a întors către primar: „Ia uită-te acum”, i-a spus. „Da, îmi place mai mult aşa. Parcă i-ai dat viaţă”, a răspuns Soderini.