Aventurile baronului Munchhausen (16)

Călătorie prin lume, precum si alte minunate aventuri

Dacă ar fi să mă iau după privirile domniilor voastre, mai degrabă aş obosi eu povestindu-vă neobişnuitele întîmplări ale vieţii mele, decât dumneavoastră ascultându-mă.

Bunăvoinţa pe care mi-o arătaţi mă măguleşte prea mult ca să închei şirul povestirilor mele, aşa cum îmi propusesem, cu călătoria mea în lună. De aceea, mai ascultaţi, dacă aşa vă e placul, încă o poveste care seamănă cu cea de mai înainte în privinţa adevărului ei, dar este şi mai minunată, şi mai extraordinară ca cea dintâi.

Călătoriile lui Brydon în Sicilia, pe care le-am citit cu multă plăcere, mi-au deschis pofta să văd Muntele Etna. În drumul meu spre Etna nu mi s-a întâmplat nimic mai de seamă. Asta o spun eu, fiindcă dacă ar fi vorba de alţi călători, apoi s-ar afla destui care să găsească cine ştie ce lucruri, cu totul deosebite, după părerea lor. Şi apoi s-ar apuca să le povestească celorlalţi, ca să-şi scoată cheltuielile de călătorie. Pentru mine însă toate astea sunt nimicuri obişnuite, cu care n-aş pune la încercare răbdarea vreunui om de ispravă.

Aşadar, într-o dimineaţă pornii dintr-o cabană de la poalele muntelui, deplin hotărât să caut şi să cercetez alcătuirea lăuntrică a acestei căldări de foc, chiar dacă ar trebui să-mi dau viaţa pentru asta.

După un drum anevoios, care a ţinut vreme de trei ceasuri, am ajuns în vârful muntelui. L-am găsit în plină fierbere; de trei săptămâni tot clocotea neîncetat. S-au scris atâtea despre înfăţişarea Etnei în asemenea împrejurări, încât chiar dacă s-ar mai putea face vreo descriere, socot că ar fi cu totul de prisos. Iar dacă domniile voastre, după cum îndrăznesc s-o spun din câte vă cunosc, nu sunteţi în stare s-o faceţi, apoi cu atât mai cuminte ar fi ca nici eu să nu-mi mai pierd vremea încercând ceea ce e cu neputinţă, şi nici domniile voastre să nu vă pierdeţi buna dispoziţie.

Am făcut de trei ori ocolul craterului - pe care rogu-vă să vi-l închipuiţi ca pe o pâlnie uriaşă -şi dându-mi seama că nu sunt cu nimic mai lămurit decât înainte, m-am hotărât în cele din urmă să mă azvârl în el. Dar nici n-apucase bine s-o fac, când mă simţii ca într-o baie turcească îndrăcit de fierbinte, iar bietul meu trup a fost ars şi lovit în părţile mai nobile, ca şi în cele mai puţin nobile, de cărbunii aprinşi, care săreau neîncetat în sus.

Oricât ar fi fost însă de mare puterea care arunca în afară cărbunii, greutatea trupului meu în cădere era mult mai mare, aşa că în scurtă vreme ajunsei cu bine la fund. Dar acolo, primul lucru de care luai cunoştinţă a fost o răbufneală înspăimântătoare, o larmă şi nişte zbierete şi ocări ce se iscaseră chiar lângă mine. Deschisei ochii, şi ce să vezi? Mă găsii dinaintea lui Vulcan şi a ciclopilor săi. Domnii aceştia, pe care mintea mea luminată îi aruncase de mult în împărăţia Minciunilor, se certau de trei săptămâni. Nu se înţelegeau care-i mai mare şi care trebuie să se supună, şi cearta lor adusese pacostea în lumea de sus. La ivirea mea însă se făcu deodată pace şi bună înţelegere printre ei.

Vulcan porni şchiopătând spre un dulap, de unde luă plasture şi alifii. Apoi mi le puse chiar cu mâna lui, vindecându-mi în câteva clipe rănile. După aceea îmi dete ca întăritoare o sticlă de nectar, cât şi alte băuturi alese de care au parte numai zeii şi zeiţele. Când văzu că mi-am mai venit puţin în fire, el mă înfăţişă soţiei sale, Venus, poruncindu-i să-mi ofere tot confortul cerut de starea în care mă aflam. Măreţia încăperii în care mă dusese, precum şi dumnezeiescul farmec al zeiţei întrec orice putinţă de a fi arătate prin vorbe.

Vulcan îmi făcu o descriere amănunţită a Muntelui Etna. El îmi spuse că muntele acesta n-ar fi altceva decât un maldăr de cenuşă zvârlită din colivia lui; îmi mai spuse că nu o dată a fost silit să-şi pedepsească lucrătorii; că, în asemenea împrejurări, el aruncă în ei cu cărbuni aprinşi, dar că ciclopii se apără adeseori cu mare îndemânare, zvârlind cărbunii în lume, ca să scape.

- Certurile noastre ţin uneori chiar timp de mai multe luni-continuă el. Fenomenele la care dau ele naştere pe pământ, voi, muritorii - după cum aud - le numiţi erupţii. Şi Vezuviul este unul din atelierele mele. Mă leagă de el un drum pe sub mare, lung de cel puţin trei sute cinzeci de mile. Şi acolo, aceleaşi neînţelegeri dau loc la aceleaşi erupţii.

Mult mi-au plăcut cele învăţate de la zeu, dar şi mai mult mi-a plăcut să mă găsesc împreună cu soţia sa. Şi poate că n-aş fi părăsit niciodată palatele lor subpământene, dacă nişte intriganţi zeloşi nu i-ar fi şoptit la ureche lui Vulcan anumite lucruri, aprinzând în inima lui bună cumplitul foc al geloziei. De aceea, fără să-mi dea nimic a înţelege, mă luă într-o bună dimineaţă, mă duse într-o încăpere pe care n-o mai văzusem până atunci şi aplecându-mă peste un puţ tare adânc, după câte mi s-a părut, îmi zise:

- Muritor nerecunoscător, întoarce-te în lumea din care ai venit!

Şi cu aceste cuvinte, fără a-mi da putinţa să mă apăr, îmi făcu vânt în adâncime.

Şi m-am dus, şi m-am tot dus, cu iuţeală tot mai mare până ce înfricoşarea sufletului îmi răpi în cele din urmă cunoştinţa. Mă trezii însă deodată din leşinul meu, căzând într-o mare luminată de razele soarelui. Să înot bine şi să fac tot felul de giumbuşlucuri în apă ştiam încă din tinereţe. Aşa că mă simţii ca la mine acasă. Faţă de primejdia înspăimântătoare din care tocmai scăpasem, mi se părea acum că mă găsesc într-un adevărat rai.

Îmi rotii privirile în toate părţile, dar din nenorocire nu văzui decât apă şi iar apă. Şi clima de aici era neplăcută, deosebindu-se cu totul de aceea din covălia meşterului Vulcan, în sfârşit, la o oarecare depărtare zării ceva ce părea a fi o stâncă uriaşă, care înainta spre mine. Curând îmi dădui seama că am înainte un gheţar plutitor. După cercetări îndelungi găsii, în sfârşit, un loc pe care să pun piciorul şi mai apoi putui să mă caţăr până în vârf. Dar spre marea mea deznădejde, nici de aici nu mi-a fost cu putinţă să descopăr vreun ţărm, în cele din urmă, însă, cu puţin înainte de a se însera, se ivi un vas care venea spre mine.

Când vasul se apropie îndeajuns, începui să strig. Mi se răspunse în limba olandeză. Atunci sării în mare, înotai până la vas şi fui luat pe bord. Întrebând în ce loc ne găseam, mi s-a răspuns: în Mările Sudului. Descoperirea aceasta îmi lumină deodată întreaga taină - aşadar, nu mai putea fi nici urmă de îndoială că mă prăbuşisem din Muntele Etna tocmai în Mările Sudului, trecând prin miezul Pământului. Un asemenea drum, orice s-ar spune, e cu mult mai scurt decât un ocol în jurul lumii. Nimeni înaintea mea nu l-a întreprins, iar dacă ar fi să-l mai străbat o dată, atunci fără îndoială că m-aş pregăti să fac observaţii mai detaliate.

După ce luai niscai întăritoare, mă culcai. Dar olandezii sunt neciopliţi de felul lor. Le povestisem ofiţerilor aventurile mele, aşa, cu totul firesc şi simplu, cum vi le-am povestit şi domniilor voastre. Şi cu toate astea, unii dintre ei, şi îndeosebi căpitanul, făcuseră nişte mutre de parcă ar fi pus la îndoială adevărul spuselor mele. Totuşi, mă primiră cu prietenie pe vas, şi eu - fiindcă trăiam din mărinimia lor - am fost silit, vrând-nevrând, să închid în sinea mea jignirea.

Bineînţeles că îi întrebai încotro au pornit. Îmi răspunseră că fac o nouă călătorie de cercetări şi că, dacă povestea mea ar fi adevărată, atunci şi ţelurile lor ar fi atinse. Ne aflam exact pe drumul străbătut odinioară de căpitanul Cook şi a doua zi dimineaţa am sosit la Botany-Bay, un ţinut în care guvernul englez n-ar trebui să surghiunească pungaşi, ci oameni de ispravă, pentru a-i răsplăti, într-atât de darnică a fost natura pe meleagurile acelea.

Am stat acolo trei zile. În a patra, curând după ce am plecat, s-a stârnit o furtună înspăimântătoare, care ne-a sfâşiat în câteva ore toate pânzele şi ne-a sfărâmat bompresul. Vijelia ne-a dărâmat şi catargul cel mare al perochetului care, căzând peste cutia busolei, a prefăcut-o în ţăndări - şi cutie şi busolă. Oricine a călătorit pe mare îşi dă seama ce urmări nefericite poate avea o asemenea pierdere. Nu mai ştiam încotro s-o luăm. În cele din urmă furtuna s-a potolit şi s-a pornit un vânt bun şi prielnic. Am navigat trei luni, bătând un drum grozav de lung, când am văzut deodată că în preajma noastră se petrece o schimbare uluitoare. Am început să ne simţim uşori şi veseli, iar nările ni s-au umplut cu cele mai plăcute miresme. Până şi marea îşi schimbase culoarea: nu mai era verde, ci albă.

La puţină vreme după această schimbare minunată se zări şi uscatul. Nu prea departe, în faţa noastră, se ivi un port spre care ne îndreptarăm fără să mai zăbovim. Locul era larg şi adânc, cum nu se poate mai potrivit pentru aruncat ancora. Dar în loc de apă era plin cu lapte deosebit de gustos. După ce am tras la mal, ne-am dat seama că insula nu era de fapt decât o bucată uriaşă de brânză. Şi poate nici n-am fi observat asta, dacă nu s-ar fi întâmplat ceva cu totul neobişnuit.

Pe vasul nostru se afla un marinar căruia, din născare, îi era nesuferită brânza. De cum am pus piciorul pe ţărm, el a căzut leşinat. Când s-a trezit, ne-a rugat să-i luăm brânza de sub picioare. Şi într-adevăr, cercetând, văzurăm că avea întru totuldreptate, întreaga insulă, după cum am mai spus, nu era decât o bucată uriaşă de brânză. Din ea se hrăneau de altfel şi localnicii. Ceea ce mâncau ziua, creştea noaptea la loc. Am văzut şi multă viţă de vie cu ciorchini mari şi frumoşi, din care însă, când îi storceai, ţâşnea lapte curat.

Localnicii erau frumoşi şi drepţi ca nişte brazi. Cea mai mare parte dintre ei atingeau înălţimea de nouă picioare. Fiecare avea trei picioare şi un braţ. Vârstnicii purtau un corn în frunte, pe care se pricepeau să-l folosească cu multă dibăcie. Le plăcea să se ia la întrecere pe suprafaţa laptelui şi se plimbau deasupra lui fără să se cufunde, aşa cum ne-am plimba noi într-o livadă.

Pe insulă sau, mai bine-zis, pe brânza aceasta, creştea de asemeni din belşug grâu cu spicele cât mânătărcile, în care se găseau pâini coapte de-a gata şi bune de mâncat. Umblând în cercetare pe întinsul brânzei, am dat peste şapte râuri cu lapte şi două cu vin.

După o călătorie de şaisprezece zile, am ajuns la ţărmul opus celui pe care debarcasem. Acolo am găsit un ţinut întreg din brânza înverzită, care place atât de mult unora. Numai că în loc să fi făcut viermi, după cum se întâmplă de obicei, pe brânza aceasta creşteau pomi fructiferi dintre cei mai aleşi: piersici, caişi şi mii de soiuri pe care nu le cunoşteam măcar. Pomii erau uluitor de mari şi între crengile lor se aflau o mulţime de cuiburi.

Aşa, de pildă, printre altele, ne-a atras luarea-aminte cuibul unui pescăruş, de cinci ori mai mare decât acoperişul bisericii Sfântului Paul de la Londra. Cuibul, împletit cu multă măiestrie din nişte buşteni uriaşi, avea înăuntru cel puţin - staţi un pic, fiindcă vreau să fiu cât se poate de precis - da, avea cel puţin cinci sute de ouă, fiecare ou fiind cam de mărimea unui butoiaş. Nu numai că puteam vedea puii din găoace, dar îi şi auzeam cum fluieră.

Când, după multă trudă, am izbutit să spargem un asemenea ou, a ieşit din el un pui golaş care, fără să mint, era mai mare decât douăzeci de vulturi pleşuvi ajunşi la maturitate şi puşi laolaltă. Dar de îndată ce i-am dat drumul puişorului, iată că s-a şi coborât asupra noastră pescăruşul cel bătrân, l-a înşfăcat în gheare pe căpitan, l-a înălţat cam o milă, l-a bătut straşnic cu aripile şi apoi i-a dat drumul în mare.

Dar, după cum se ştie, olandezii înoată ca şobolanii, aşa că după câtva vreme căpitanul ne-a ajuns din urmă şi ne-am întors cu toţii la vas. Şi fiindcă n-am luat-o pe drumul cel vechi, am putut întâlni încă o mulţime de lucruri noi şi ciudate. Aşa, de pildă, printre altele, am împuşcat doi boi sălbatici, cărora le creştea un singur corn, şi acela între ochi. După ce i-am împuşcat însă ne-a părut rău, aflând că localnicii îi îmblânzesc şi-i folosesc şi la călărie şi la ham - cum folosim noi caii. Carnea boilor - din câte mi s-a spus - pare a fi deosebit de gustoasă, dar nu poate fi de niciun folos unui neam care nu trăieşte decât cu lapte şi brânză.

Când mai aveam de mers încă vreo două zile până la corabia noastră, am văzut trei indivizi spânzuraţi de copaci, cu picioarele în sus. Întrebând care poate fi pricina unei atât de straşnice cazne, mi s-a răspuns că ei ar fi colindat prin ţări străine şi că, întorcându-se acasă, şi-ar fi minţit prietenii povestindu-le despre lucruri pe care nu le văzuseră şi care nu se petrecuseră. Am socotit că pedeapsa e dată pe bună dreptate, ştiut că e o datorie a fiecărui om, dar mai cu seamă a călătorilor, de a nu se depărta cu nici o iotă măcar de la cel mai curat adevăr.

O dată ajunşi la vas, am ridicat ancora şi am plecat cu pânzele întinse din ţara aceasta fără seamăn pe lume. Iar când am pornit, toţi copacii de pe ţărm - printre care erau şi unii foarte groşi şi înalţi s-au ploconit ca la comandă de două ori în faţa noastră. Apoi s-au îndreptat, reluându-şi vechea lor poziţie. După ce am plutit timp de trei zile în cruciş şi-n curmeziş - Dumnezeu mai ştie pe unde, că noi busolă tot n-aveam - am ajuns într-o mare cu totul şi cu totul neagră. Am gustat din presupusa apă neagră, şi ce să vezi? Era cel mai bun vin! De acum a trebuit să veghem ca nu cumva să ni se îmbete marinarii.

Dar bucuria n-a ţinut mult, fiindcă peste câteva ceasuri ne-am pomenit împresuraţi de balene, ca şi de alte animale, nespus de mari. Printre ele se afla una al cărei capăt nu l-am putut vedea nici cu ajutorul ocheanelor. Spre nenorocul nostru, ne-am trezit cu namila asta când se afla la câţiva paşi de noi. Şi deodată matahala ne-a înghiţit corabia, cu catarge cu tot. Am ajuns cu pânzele întinse în gâtiţa ei, trecând printre dinţi, pe lângă care catargele celor mai mari vase de război ar fi părut abia nişte beţişoare.

După ce am stat câtva timp înfipţi în gâtlejul namilei, ea deschise deodată botul şi înghiţind un iureş de apă împinse corabia - care vă puteţi închipui că nu era chiar o firimitură - până în stomac. Acolo am rămas tot atât de neclintiţi, ca şi cum ne-am fi găsit ancoraţi în locuri fără pic de vânt. Nu pot tăgădui însă că aerul era destul de cald şi de neplăcut. Am găsit acolo ancore, parâme, bărci, barcaze şi un însemnat număr de corăbii, parte încărcate, parte neîncărcate, toate înghiţite de dihania asta. Nu ne mai puteam mişca decât la lumina torţelor. Nu mai exista pentru noi nici soare, nici lună şi nici vreun alt soi de planetă. Apa creştea, în mod obişnuit, de două ori pe zi, şi tot de două ori ne duceam la fund. Când animalul bea, aveam flux, iar când îşi scotea apa din el, cădeam la fund. După cât am putut socoti, namila înghiţea mai multă apă decât lacul Geneva, care se întindea pe vreo treizeci de mile.

În a doua zi de când ne găseam ca ostatici în împărăţia aceasta a întunericului, îndrăznii, împreună cu căpitanul şi câţiva ofiţeri, să încerc o ieşire pe timp de reflux (aşa numeam noi timpul în care corabia se afla pe fund). Fireşte, ne înarmarăm cu torţe şi, pornind la drum, întâlnirăm cam vreo zece mii de oameni aparţinând tuturor naţiunilor; unii locuiau de mai mulţi ani în stomacul animalului. Ei tocmai se pregăteau să ţină o consfătuire asupra felului în care şi-ar putea redobândi libertatea.

Dar tocmai în clipa în care preşedintele începuse să ne aducă la cunoştinţă motivul pentru care ne strânsesem cu toţii, blestematului de peşte i se făcu sete şi începu să bea. Apa năvăli cu atâta furie, încât a trebuit să ne retragem în mare grabă pe vasele noastre, altminteri ne-am fi înecat. Unii dintre noi abia putură să scape înotând.

După câteva ore ne-am simţit ceva mai bine. De cum s-a golit namila, ne-am adunat iar. Fiind ales preşedinte, am făcut propunerea să prindem unul din altul două din cele mai mari catarge, şi când namila va căsca gura, să i le împlântăm de-a curmezişul, împiedicând-o să şi-o închidă la loc. Propunerea mea a fost primită fără împotrivire şi am ales o sută de oameni zdraveni ca să o aducă la îndeplinire.

De-abia ne pregătiserăm catargele, că s-a şi ivit ocazia să le folosim. Namila căscă, şi atunci i-am proptit îndată între fălci catargele noastre bine prinse. Un capăt îi străpunse limba şi se înfipse în falca de jos, iar celălalt se înţepeni în cerul gurii. Acum nu mai era chip să-şi închidă gura, şi tot aşa ar fi fost chiar dacă i-am fi pus catarge mult mai şubrede.

Când totul a fost readus la linia de plutire înăuntrul stomacului, am echipat câteva baleniere şi am pornit spre uscat. După cele paisprezece zile cât am socotit că ne ţinuse namila ca ostatici, lumina zilei ni s-a părut nespus de plăcută ...

Odată eliberaţi cu toţii din uriaşul stomac de peşte, am alcătuit o flotă de treizeci şi cinci de vase ale tuturor naţiunilor. Catargele le-am lăsat înfipte în gura dihaniei, ca să-i ferim şi pe alţii de groaznica nenorocire de a rămâne închişi în genunea aceea de întuneric şi îl lăsarăm.

Prima noastră dorinţă a fost să aflăm în ce parte a lumii ne găseam, fiindcă la început nici nu puteam bănui măcar. După numeroase observaţii, am descoperit în cele din urmă că am fi în Marea Caspică. Dar cum marea aceasta este o mare închisă şi n-are nici o legătură cu alte ape, nu puteam pricepe cum de am ajuns acolo. Atunci unul dintre locuitorii insulei de brânză, pe care-l luasem cu mine, mi-a dat o lămurire cum nu se poate mai înţeleaptă. După părerea lui, namila - în al cărei stomac am stat închişi atâta vreme - ne adusese în Caspică, pe vreun drum subpământean. Bine că am ajuns până aici. Ba chiar ne-a bucurat vestea asta şi am făcut tot ce ne-a stat în putinţă ca să ajungem şi la mal. Iar eu am fost cel dintâi care a pus piciorul pe uscat.

Dar abia m-am văzut pe pământ, când s-a năpustit asupra-mi o câtămai dihanie de urs. "Aha, gândii eu, sosişi la timp!", îi apucai cu câte o mână labele de dinainte şi atât de drăgălaş i le strânsei în chip de bun-venit, încât ursul începu să urle înspăimântător.

Eu, însă, fără să-mi simt inima câtuşi de puţin muiată de urletele lui, îl ţinui atât până ce ursul muri de foame. De atunci îmi ştiu de frică toţi urşii, şi niciunul n-a mai îndrăznit să se dea la mine.

De acolo am plecat la Petersburg, unde un vechi prieten mi-a făcut un dar pe care l-am preţuit deosebit de mult. Mi-a dat un câine de vânătoare din neamul vestitei căţele care, după cum v-am mai povestit odată, şi-a făcut căţeii pe când gonea un iepure. Din nenorocire, însă, puţin după aceea, un vânător nedibaci mi-a împuşcat câinele. În loc să tragă într-un stol de păsări, el a tras în câinele care le stârnise. Drept amintire, am pus să mi se facă vesta asta din pielea câinelui. Şi ori de câte ori plec să vânez pe câmp, această vestă mă scoate, cu sau fără voia mea, drept la locurile unde se găseşte vânatul. Şi cum ajung la o bătaie de puşcă de unul din locurile acelea, îmi şi sare un nasture de la vestă şi cade drept în locul unde să găseşte sălbăticiunea. Iar eu, care stau întotdeauna cu cocoşul puştii ridicat şi cu magazia plină, nu scap niciun vânat.

După cum vedeţi, nu mai am decât trei nasturi la vestă. Dar de îndată ce se va deschide iar sezonul de vânătoare, am să pun să mi se coasă încă două rânduri de nasturi noi.

Vă poftesc, aşadar, atunci şi vă asigur că o să petreceţi cât se poate de bine. Iar pentru astăzi, mă închin în faţa domniilor voastre, dorindu-vă somn uşor.

SFÂRŞIT