Aventurile lui Cepelică (16)

Cepelică  se  împrieteneşte  cu  un  urs simpatic

Să ne întoarcem cu un pas îndă­răt – cum se zice – mai precis cu două zile, altminteri n-o să izbutim să aflăm ce se petrecuse în peşteră.

Moş Dovleac şi neica Afină erau nemîngîiaţi din pricina căsuţei. O îndrăgiseră amîndoi şi suspinau după cele o sută optsprezece cărămizi, ca după o sută optsprezece copii. Lovi­tura asta a destinului îi apropiase şi mai mult.

– Dacă o să ne redobîndim vreodată căsuţa noastră, o să locuim împreună – îi făgădui moş Dovleac lui Afină şi acesta primi cu lacrimi de recunoştinţă.

Dovleac, după cum observaţi, nu mai spunea căsuţa „mea", ci a „noastră" şi Afină la fel. Amîndoi se tînguiau după căsuţa „lor" şi Afină jelea pe deasupra jumătatea de foarfecă, lama ruginită moştenită de la strămoşul său – într-un cuvînt întreaga lui avere de om sărac. Într-o zi se luară chiar la harţă, încercînd să stabilească odată pentru totdeauna care din ei ţinea mai mult la căsuţă.

Moş Dovleac susţinea că Afină nu putea nici într-un caz s-o îndrăgească tot atît cît el:

– Am trudit şi am asudat o viaţă întreagă ca să mi-o clădesc.

– Dar ai locuit în ea atît de puţin... Eu în schimb am stat aproape o săptămînă.

Neînţelegerile astea se curmau odată cu venirea serii. Atunci aveau altceva mai bun de făcut: trebuiau să ţină ji­vinele la distanţă şi asta le dădea tuturor multă bătaie de cap.

În pădure mişunau lupi, urşi şi fel de fel de alte fiare. Cum se înnopta, erau nevoiţi să aprindă un foc mare ca să ţină dihă­niile la distanţă. În felul acesta exista, ce-i drept, riscul ca pălălaia să fie văzută de cei din castel. Dar – ce vreţi – nici să se lase sfîrtecaţi nu puteau!

Lupii dădeau tîrcoale peşterii şi aruncau priviri lacome mătuşii Lubeniţă, care, durdulie cum era, făgăduia să fie o bu­căţică gustoasă.

– Degeaba vă zgîiţi la mine – îi repezea supărată mătuşica – n-o să vă dau nici măcar un deget.

Lihniţi de foame, lupii o rugau cu lacrimi în ochi:

– Mătuşă Lubeniţă – începeau ei, învîrtindu-se în ju­rul focului, grijulii să nu se pîrlească – dă-ne un deget, mă­car degetul cel mic. Ce înseamnă pentru dumneata un deget? Ai atîtea doar. Zece la mîini, zece la picioare, fac douăzeci.

– Pentru nişte lupi pădureţi cum sunteţi voi – spunea lelea Lubeniţă – vă pricepeţi destul de bine  la aritmetică. Puţin îmi pasă de aritmetica voastră. Vedeţi-vă de drum!

Lupii mîrîiau dezamăgiţi şi se îndepărtau. Şi ca să se mîngîie, sfîşiau toţi iepurii ce le ieşeau în cale.

Spre miezul nopţii se pomeniră cu Ursul. Începu şi el să arunce priviri galeşe lelei Lubeniţă.

– O, cît de mult îmi placi, lele Lubeniţă, – îşi începu declaraţiile Ursul.

– Şi dumneata mie, domnule Urs, dar mi-ai plăcea şi mai mult într-o ciorbă.

– Nu mai spune! Eu în schimb te-aş prefera sub formă de friptură, cu garnitură de cartofi prăjiţi, aromaţi cu rozmarin şi cimbru, cu un căţel de usturoi şi nişte boabe de piper.

Şi ursul îşi umfla nările: parcă adulmeca în aer mirosul antricotului. Cepelică îi aruncă un cartof crud.

–  Vezi de te satură pînă una alta cu asta.

– Ah, n-am putut suferi niciodată cepele – se strîmbă Ursul furios. Nu sînt bune decît să-ţi stoarcă lacrimi. Nu pri­cep cum naiba se dau alţii în vînt după ele.

– Ascultă – îl întrerupse Cepelică – decît să vii aici şi să ne dai tîrcoale seară de seară, şi ştii doar că n-are niciun rost pentru că avem o mulţime de chibrituri cu care am putea aprinde focul cîteva luni de zile ca să te ţinem departe de oscioarele noastre, ce-ar fi, zic, dacă în loc să fim duşmani am deveni prieteni?

– Cine a mai văzut – mormăi el – cine a mai văzut un urs braţ la braţ c-o ceapă?

– Şi de ce nu? continuă Cepelică. Trebuie neapărat să fim duşmani? Ce? Nu încăpem unul de altul în lumea asta largă? E loc berechet, fii sigur, şi pentru urşi şi pentru cepe.

– O fi loc – n-am ce zice – dar atunci ai putea să-mi spui de ce cînd oamenii ne prind pe noi, urşii, ne închid în cuşti zăbrelite? Află că tatăl şi mama mea sunt acum zăvoriţi în grădina zoologică de pe lîngă palatul guvernatorului.

– Şi taică-meu a fost închis din ordinul guvernatorului.

Auzind că şi tatăl lui Cepeiică e în aceeaşi situaţie, inima Ursului se mai muie :

– E de mult timp închis?

– De mai multe luni, şi pe deasupra e osîndit la închisoare pe viaţă, ceea ce  înseamnă  că nu va ieşi  nici după moarte, pentru că temniţele guvernatorului au şi cimitire..

– Şi ai mei sunt osîndiţi pe viaţă, iar după moarte vor fi îngropaţi în grădina guvernatorului – oftă Ursul. Ce-i drept, cu toate onorurile cuvenite. Dacă vrei, hai să fim prieteni. De ce ne-am duşmăni? Străbunicul meu, vestitul Urs cu pete, îmi povestea că auzise din bătrîni că odinioară toate jivinele trăiau în pădure în deplină înţelegere. Oamenii şi urşii se aveau ca fraţii şi nu-şi făceau niciun rău unii altora.

– Vremurile acestea s-ar putea reîntoarce – zise Cepelică... Oamenii şi urşii vor trăi în bună înţelegere şi cînd se vor întîlni pe stradă îşi vor ridica pălăriile în semn de salut prietenesc.

Ursul părea foarte stînjenit.

– Şi eu ce-o să mă fac? N-am nici pălărie. Va trebui neapărat să-mi cumpăr una.

Cepelică rîse.

– Asta e un fel de-a spune. Poţi să saluţi în felul tău, închinîndu-te sau legănîndu-te graţios, ca toţi ursuleţii.

Ursul urmă sfatul lui Cepelică şi prinse să se închine şi să se legene. Meşterul Strugure îşi aduse în grabă sula să-şi scarpine ţeasta.

– N-am mai văzut în viaţa mea un urs atît de drăgălaş – se mira într-una meşterul.

Domnul Mazăre, în calitatea lui de avocat, se simţi dator să-i prevină:

– Eu nu m-aş încrede cu atîta uşurjnţă în el. Ar putea să se prefacă.

Ca să le spulbere bănuielile, Cepelică dădu jarul deoparte şi-l ajută pe Urs să pătrundă în peşteră fără să-şi pîrlească blana. Îl prezentă apoi tovarăşilor săi ca pe un prieten.

Toţi îl primiră cu urale, iar profesorul Pară Mălăiaţă, care tocmai îşi acordase instrumentul, încropi în cinstea lui un con­cert de vioară, pe cînd Ursul, şugubăţ, începu să joace şi să ţopăie cu drăgălăşenie, pentru noile sale gazde. Petrecură astfel cu toţii o seară foarte plăcută.

Cînd mai tîrziu Ursul îşi luă rămas bun şi plecă să se culce în bîrlogul său, Cepelică îl însoţi o bucată de drum.

Lui Cepelică nu-i plăcea să bată altora capul cu necazu­rile sale; îl frămîntau cu toate acestea deseori şi, fără să bă­nuiască cineva, era adesea tare amărît.

În seara aceea, de pildă, îl copleşise amintirea urgisitului său tată şi simţea nevoia să-şi descarce inima.

– Eh, ce-or  fi făcînd părinţii noştri acum?

– Eu mai ştiu cîte ceva despre ai mei. N-am fost încă niciodată în oraş, dar bunul  meu prieten Cintezoiul zboară adesea pe acolo şi-mi aduce veşti de la ei. Zice că zi şi noapte nu fac decît să viseze Libertatea. Habar n-am cine o mai fi şi Libertatea asta. Aş  prefera să mă  viseze pe mine.  La urma urmei sunt copilul lor.

– Libertatea înseamnă să nu mai ai stăpîn – îi explică Cepelică.

– Guvernatorul nu-i un stăpîn hain. Cintezoiul mi-a spus că au mîncare pe săturate şi că ai mei se distrează privind mulţimea care trece în sus şi în jos prin faţa cuştilor. Guver­natorul cică-i tare drăguţ. Îi aşază într-un loc de unde pot vedea toată gîrla de oameni. Şi totuşi ar vrea să se întoarcă în pădure. După cum spune însă Cintezoiul, acest lucru e cu ne­putinţă, fiindcă cuştile sunt de fier şi gratiile groase.

De data asta, oftă Cepelică.

– Mie-mi spui? Cînd l-am văzut pe bietul tata în închi­soare am cercetat pereţii cu atenţie. Hotărît, de fugă nici nu poate fi vorba. Şi totuşi i-am făgăduit bătrînului să-l scap. Într-o bună zi, cînd totul va fi pus la punct, o să trec la acţiune.

– Bravo, îmi placi! Eşti un băiat curajos – zise Ursul. Tare-aş vrea să-mi scap şi eu părinţii, dar nu cunosc drumul spre oraş şi mi-e frică să nu mă rătăcesc.

– Ascultă – zice Cepelică deodată – abia s-a înnoptat. Dacă m-ai lua în cîrcă am putea ajunge în oraş înainte de miezul nopţii.

– Ce ai de gînd? întrebă Ursul cu un tremur uşor în glas.

– Să dăm o raită pe la ai tăi. O să-mi pară că mă duc să-l văd chiar pe taică-meu.

Ursul nu se lăsă rugat de două ori. Ingenunche ca Cepe­lică să i se poată sui în spinare şi începu să gonească spre oraş cît îl ţineau picioarele. Cepelică îi arăta drumul: la dreapta! Sau: la stînga! Sau: să ocolim casa de colo! Atenţie, am ajuns! Suntem la porţile oraşului. Grădina zoologică e într-acolo. Uşurel acum, pe vîrfuri... aşa...

Gianni Rodari