Aventurile lui Cepelică (17)

Foca pîrîcioasă

Găsiră grădina zoologică cufun­dată într-o linişte desăvîrşită.

Paznicul dormea în baraca elefantului, cu capul pe trompa pachidermului. Avea somnul adînc şi nu se trezi cînd Cepelică şi Ursul ciocăniră la poartă. Elefantul îi ridică cu grijă capul şi-l aşeză binişor pe o căpiţă de fîn, apoi – fără să se urnească – întinse nasul şi deschise uşa mormăind :

- Intră !

Tiptil, cu băgare de seamă, prietenii noştri pătrunseră înăuntru.

- Bună seara, domnule Elefant – spuse Cepelică – vă rog să ne iertaţi că vă tulburăm la ora asta.

- Nu face nimic – răspunse Elefantul – nu dormeam încă. Tocmai încercam să ghicesc ce anume visează paznicul meu. Încerc întotdeauna cînd doarme să-i ghicesc visurile. După vise îţi poţi da seama la perfecţie cu cine ai de-a face.

Elefantul era un bătrîn filozof indian şi avea prin urmare idei cam ciudate.

- Am venit aici atraşi de faima înţelepciunii voastre şi am dori să vă cerem un sfat. Poate ne-aţi putea arăta, prea înţelepte, cum i-am putea scăpa de aici pe tatăl şi pe mama acestui urs, prietenul meu?

– Poate aş putea – îşi molfăi Elefantul vorbele printre colţi – dar la ce bun? În pădure n-o duci mai bine ca în cuşcă şi în cuşcă n-o duci mai prost ca în pădure. Pe scurt, eu socot că-i mult mai bine ca fiecare să rămînă unde se găseşte. Dacă însă ţineţi cu tot dinadinsul – adăugă de îndată – pof­tim, am să vă ajut. Paznicul păstrează cheile de la cuşca ur­şilor în buzunarul de la halat. O să încerc să i le scot fără să bage de seamă. De altfel, doarme tun...

Cepelică şi Ursul se cam îndoiau că o sarcină atît de de­licată ar putea fi dusă la bun sfîrşit de o trompă cît un burlan, dar Elefantul o mînui cu atîta gingăşie, încît paznicul nu simţi nimic.

- Iată cheia, – spuse Elefantul, scoţînd trompa din bu­zunarul paznicului. Aveţi grijă să mi-o înapoiaţi.

- Fiţi liniştit – spuse Cepelică – şi pînă atunci primiţi mulţumirile noastre. Spuneţi   sincer: nu v-ar ispiti să fugiţi cu noi?

- Dacă mi-ar fi venit cheful să fug, fiţi sigur că n-aş fi aşteptat venirea voastră. Vă urez noroc!

Aşeză din nou capul paznicului pe trompă şi începu să-l legene încetişor ca să doarmă dus, în timp ce prietenii noştri aveau să dea lovitura. Cepelică şi Ursul se furişară din baracă, îndreptîndu-se spre cuşca urşilor. Dar abia făcură cîţiva paşi, că se auziră chemaţi :

- Ei, aloo! Aloo, ei!

- Sst – sîsîi Cepelică cu degetul la buze. Cine mă cheamă?

- Ssst! Ssst! şi auzi din nou glasul, imitîndu-l în bătaie de joc. Cine mă cheamă?

- Ce tot vrei? Isprăveşte cu tărăboiul, altfel trezeşti paznicul!

Glasul se auzi chicotind :

- Isprăveşte cu paznicul, altfel trezeşti tărăboiul! A, ce idiot – adăugă – m-am încurcat.

- Ăsta-i papagalul – îi şopti Cepelică Ursului. Repetă tot ce aude, dar cum nu pricepe nimic din ce aude, nici din ce spune, vorbeşte alandala.

Ursul intră totuşi, din politeţe, în vorbă cu papagalul:

—Spune-mi, te rog, drumul acesta duce la cuşca urşilor?

Papagalul repetă :

– Spune-mi, te rog, cuşca aceasta duce la drumul urşi­lor ? Ptiu, ce idiot! Iar m-am zăpăcit.

Văzînd că n-au cu cine vorbi, cei doi îşi continuară dru­mul, trăgînd cu urechea la cel mai mic zgomot.

Dintr-o cuşcă, o maimuţă îi chemă cu un şuierat scurt:

- Ascultaţi ! Ei, domnilor, ascultaţi !

- Suntem grăbiţi – mormăi Ursul – avem treabă.

- Numai un minuţel, vă rog. Daţi-mi o mînă de ajutor să sparg nuca asta. De două zile mă tot chinui şi nu reuşesc.

- La întoarcere – îi promise Cepelică.

- Asta o spui aşa, ca să scapi de mine, — îl dojeni mai­muţa clătinînd din cap. De altfel şi eu v-am spus aşa, ca să mă aflu în treabă. Nici nu-mi pasă de nuca asta. Şi de toate nu­cile din lume. Ah, să mă mai văd o dată în pădurea mea, să zburd din creangă în creangă şi să arunc cu nuci de cocos în capul exploratorilor! Asta da! Căci la ce sînt bune nucile de cocos dacă nu mai sînt maimuţe să ţi le zvîrle în cap? Şi mă întreb, ce rost mai au capetele exploratorilor dacă nu pot fi luate drept ţintă pentru un bombardament cu nuci de cocos? Nici nu-mi mai aduc bine aminte cît e de cînd am tras ultima oară. In tot cazul, exploratorul avea o ţeastă rasă, roşie ca fo­cul, de-ţi era mai mare dragul să-l pocneşti. Ţin minte că...

Dar Cepelică şi Ursul erau departe şi nu-i mai auzeau pă­lăvrăgeala.

- Maimuţele – îi explică Cepelică Ursului – sînt nişte fiinţe tare proaste şi flecare. Sar de la una la alta şi vorbesc fără noimă. La urma urmelor mi-e niţel milă de ea. De ce n-o fi dormind oare?Pentru că n-a reuşit să spargă nuca? Nu, nici vorbă. Se gîndeşte, sărăcuţa, la îndepărtata ei pădure...

Nici Leul nu dormea: îi privi cu coada ochiului, dar nu-şi întoarse capul să vadă încotro se îndreptau. Era un animal mîndru şi înţelept şi nu-l interesa agitaţia oamenilor. Ajunseră netulburaţi la cuşca urşilor.

Sărmanii bătrîni îl recunoscură de îndată pe băieţaşul lor şi-i întinseră braţele printre zăbrele.

Cît timp fu ocupat cu descuiatul uşii, Cepelică îi lăsă să se îmbrăţişeze şi să se sărute în voie apoi, văzînd că nu mai sfîrşesc, îşi cam pierdu răbdarea.

- Mai terminaţi odată cu pupăturile. Uşa-i deschisă şi dacă nu ne cărăbănim de grabă se trezeşte paznicul şi adio li­bertate!

Dar cînd cei doi prizonieri ieşiră din cuşcă îmbrăţişările reîncepură şi mai înfocate, acum nemaifiind la mijloc gratiile ca să-i stînjenească. Cepelică se înduioşă.

– Sărmanul meu tată – murmură el – ce-o să te mai strîng şi eu în braţe în ziua cînd o să te scap din închisoare! Şi apoi, revenindu-şi: Gata, nu mai zăboviţi... la drum! po­runci el.

Bătrînii ţineau însă să-şi ia rămas bun de la o familie de urşi polari ce locuiau nu departe, pe malul unui lac mititel, apoi mai voiau să arunce o privire la cuşca Girafei, chit că dormea la ora aceea.

Între timp, toată grădina începuse să freamăte şi vestea plecării urşilor zbura din gură în gură, pînă la cele mai înde­părtate colţuri. Ce vreţi, urşii erau iubiţi de toţi şi toţi se bucurau, afară de Focă. Ea nu putea să-i sufere (era între ei o veche duşmă­nie de familie) aşa că începu să scoată nişte urlete atît de ascuţite, încît gardianul, cu tot somnul lui adînc, se deşteptă.

- Ha? Ce s-a întîmplat? îl întrebă acesta buimăcit pe elefant.

- Habar n-am – răspunse bătrînul filozof. Ce să se întîmple? Ştiţi doar că nu se întîmplă niciodată nimic. Nu pricep ce-aţi vrea să se întîmple tocmai astă-noapte. Doar nu suntem la cinema. Numai acolo se întîmplă din zece în zece minute cîte o năzdrăvănie...

- Mda, s-ar putea să ai dreptate, – bombăni paznicul. Mă duc totuşi să dau o raită prin jur.

Trecu pragul barăcii şi fu cît p-aci să cadă în braţele celor trei fugari.

- Ajutor! Ajutor! începu el să strige.

Paznicii ajutori se treziră şi înconjurară grădina. Nu mai era chip de scăpare. Cepelică şi cei trei urşi se aruncară în primul lac ce le ieşi în cale. Dar amarnic ghinion: nimeriseră drept în lacul Focii.

- Hi-hi-hi ! se hlizi ea în spatele lor. Domniile voastre o să-mi îngăduie să rîd: hi-hi-hi !

- Stimată doamnă – o dojeni Cepelică dîrdîind de frig – înţeleg buna voastră dispoziţie. Dar socotiţi că e frumos să vă distraţi pe socoteala noastră în timp ce ne găsim într-o si­tuaţie atît de disperată şi sîntem căutaţi cu lumînarea?

- Auzi, dumneata: dacă socotesc că e frumos? Păi, asta nu e tot, copile. Află că-l voi striga imediat pe paznic să pună laba pe voi.

Şi fără să mai stea pe gînduri se duse drept la paznic şi-l chemă să vină cu ajutoarele sale. Cît ai zice peşte urşii fură pescuiţi şi care nu-i fu mirarea paznicului cînd pescuiră trei urşi în loc de doi cîţi îi lipseau. Unde mai pui că pe deasupra capturase şi un animal ciudat, de o specie necunoscută, înzes­trat cu grai omenesc şi care turuia din gură :

- Domnule paznic, e o neînţelegere la mijloc. Vă rog să observaţi, eu nu sînt urs.

- Asta observ eu, zi mai bine ce făceai în lac ?

- Făceam baie.

- In cazul ăsta, dumneata fii bun şi plăteşte amendă, deoarece scăldatul e interzis în grădinile publice.

-– Păi să vedeţi... N-am bani la mine, dar dacă sunteţi atît de amabil...

– Asta e, că nu-s amabil... şi pînă nu plăteşti amenda, te ţin zălog în cuşca maimuţelor. Noaptea asta o să stai acolo. Mîine om vedea noi ce-i de făcut...

Maimuţica,vechea noastră cunoştinţă, îl primi foarte ve­selă şi reîncepu de îndată firul obişnuitei flecăreli :

- Şi cum îţi spuneam – zise ea legănîndu-se în coadă —tocmai trecea exploratorul cu ţeasta roşie. Roşie, mă-nţelegi? Şi eu cînd zic roşu, roşu e. Şi te rog să mă crezi – eu nu mint niciodată, decît dacă e nevoie, fireşte. Dar sînt aşa de plăcute minciunile, zău că da... Au un farmec al lor, cu totul deosebit. Şi cînd mint, parcă simt pe buze ceva dulce, dulce, ca de pildă...       

- N-ai vrea – o întrerupse Cepelică rugător – să amîni destăinuirile pe mîine dimineaţă? Sunt frînt de oboseală şi aş vrea să aţipesc oleacă.

- Îmi dai voie cel puţin să-ţi cînt un cîntec de leagăn? se oferi maimuţa.

- Nu, mulţumesc. Mă lipsesc bucuros.

- Atunci cel puţin să te învelesc cu plapuma?         

- Unde vezi tu plapumă aici ?

- Deh, ziceam şi eu aşa... ca să nu tac – se bosumflă maimuţa. Şi p-ormă, voiam să fiu drăguţă. Dar dacă ţii să de­vin scîrboasă, îţi stau la dispoziţie cu cea mai mare plăcere.

Şi, jignită pînă în adîncul inimii, îi întoarse spatele. Cepelică zîmbi îngăduitor şi, grăbindu-se să profite de ocazie, adormi pe loc. Maimuţa aştepta ca Cepelică s-o roage să se întoarcă, dar văzînd că acesta nu zice nici „pîs", se gîndi să o facă din pro­prie iniţiativă. Dar cînd văzu că musafirul doarme dus, se ghe­mui într-un colţ, şi mai jignită, şi începu să-l privească chiorîş. Cepelică rămase două zile în cuşca maimuţelor, spre ma­rea distracţie a copiilor ce se plimbau cu dădacele prin grădina zoologică şi care nu mai văzuseră niciodată o maimuţă îmbră­cată ca un copil. A treia zi putu să-i trimită un bilet lui Cireşel. Acesta veni cu primul tren, plăti amenda şi astfel, în sfîrşit, îl scoase din cuşcă. Cepelică îi ceru înainte de toate veşti despre prietenii săi şi auzind că dispăruseră fără urmă, deveni foarte îngrijorat:

– Nu pricep nimic – zise el, arcuindu-şi sprîncenele. În peşteră se aflau în siguranţă deplină. Ce i-o fi făcut s-o pără­sească?