Aventurile lui Cepelică (18)

Descrierea unui trenuleţ nemaipomenit

Ca să se întoarcă la castel, Cireşel şi Cepelică trebuiră să ia trenul. O, dar despre trenul acesta nu v-am povestit încă nimic. Ce mai încoace şi-ncolo, era un tren nemaipomenit, vă rog să mă credeţi! Avea un singur va­gon şi toate locurile erau lîngă ferestre, aşa că nimeni nu era nevoit să se ia la harţă, pentru ca să poată admira priveliştea pe geam. Pentru copii, vă puteţi închipui, era a opta minune a lumii. Dar trenul era în acelaşi timp o minune pentru oamenii graşi, deoarece compartimentele erau căptuşite cu nişte perne de puf speciale, de care cei pîntecoşi îşi propteau burţile ca să poată călători nestînjeniţi.

Cireşel şi Cepelică tocmai se pregăteau să se urce în tren, cînd auziră glasul lui Fasole.

- Curaj, domnule baron, nu disperaţi, încă un brînci şi sunteţi înăuntru.

Într-adevăr, baronul Portocală se străduia să se urce şi el în vagon, lucru cît se poate de anevoios din pricina burduhănosului său pîntec. Fasole singur nu putea să-l împingă pe scări în sus, aşa că mai chemă în ajutor doi hamali de pe peron. Se opintiră toţi trei şi abia reuşiră să-l salte o treaptă.

Şeful gării sosi şi el în fugă şi puse umărul. Cum însă uitase să-şi scoată fluierul din gură şi gîfîia din cauza sforţării, dădu pe neaşteptate drumul unei şuierături stridente.

Mecanicul, crezînd că s-a dat semnalul de plecare, învîrti manivela. Trenul se puse în mişcare.

- Opreşte! Opreşte! strigă şeful de gară.

- Ajutor! Ajutor! urla baronul Portocală.

Din fericire trenul pornise cu o smucitură atît de puter­nică, încît îl prăvăli de-a dreptul în vagon. Portocală răsuflă uşurat, îşi aşeză burta pe salteaua anume făcută şi desfăcu imediat pachetul cu mîncare, unde găsi un miel întreg, fript. În timpul călătoriei, baronul fu prea ocupat cu înghiţirea hartanelor de miel ca să-şi arunce privirea prin vagon, aşa încît nu-i văzu pe cei doi copii. Îi zări în schimb Fasole, dar Cireşel, pecetluindu-şi buzele cu degetul, îi dădu să înţeleagă că trebuie să tacă. Peticarul clătină din cap în semn că a în­ţeles şi că nu va sufla nicio vorbă.

Aşadar, tocmai vă povesteam despre trenul acesta cu to­tul şi cu totul neobişnuit, cînd a sosit baronul. O altă curiozitate a acestui tren era mecanicul. Ca meca­nic, n-am ce zice, era foarte iscusit, numai că pe lîngă asta era şi poet. Aşa că dacă trecea pe lîngă un cîmp presărat cu flori oprea imediat locomotiva şi cobora să culeagă buchete de margarete, brînduşe sau nu-mă-uita.     

Călătorii făceau gălăgie :

-  Ce facem, domnule? Mai zăcem mult aici?

-  Asta-i curată înşelătorie! Să ni se dea înapoi banii pe bilete!

- Te pomeneşti că ai de gînd să încălzeşti cazanul cu ghiocei în loc de cărbuni, – îl lua în răspăr vreun mucalit.

Nu-l putem trece cu vederea nici pe controlor. Era o per­soană foarte îndatoritoare. Cînd se lăsa ceaţa, lumea se plîngea că nu se vede peisajul.

-  Ce tren mai e şi ăsta?! – se burzuluiau iubitorii de na­tură. Priveşti pe geam şi nu vezi absolut nimic. Parcă ai că­lători într-o ladă.

Nu cumva sîntem" într-un tren de marfă?

Atunci amabilul şi răbdătorul controlor se aşeza în spa­tele călătorilor şi, arătînd cu degetul, făcea să defileze înaintea lor privelişte după privelişte. El cunoştea traseul şi peisajul pe de rost şi putea să-l descrie cu ochii închişi.

– Aici, la dreapta – arăta el – se găseşte un canton...

O cantonieră cu cosiţe bălaie salută cu un steguleţ roşu. E o fată drăgălaşă, îmbrăcată într-o rochie galbenă cu dungi al­bastre. Călătorii priveau, nu vedeau decît perdeaua groasă de pîclă, dar zîmbeau mulţumiţi.

– Priviţi, domnilor,   chiar   în faţa   noastră – continua conductorul – se întinde lacul. E foarte mare şi chiar în mij­locul lui se înalţă o insulă, lîngă care se leagănă o bărcuţă.

O pînză roşie, pătrată, se umflă în vînt, iar în vîrful catargu­lui flutură un fanion albastru cu steluţe aurii. În undele lui molcome şi străvezii se zbenguie peşti de argint, iar pescă­ruşii se reped să-i înhaţe.

Lumea se uita, scrutînd valurile albicioase ale ceţii şi, deşi nu vedea decît geamul mat, surîdea încîntată.

Baronul Portocală se plimba cu trenul tocmai ca să ”vadă” în acest fel peisajul. Era prea leneş şi prea ocupat cu mîncarea ca să mai aibă timp să se zgîiască pe fereastră şi să-l admire cu propriii săi ochi.

In timp ce conductorul cu glas blînd şi binevoitor înfă­ţişa priveliştile una după alta, baronul încerca plăcerea de nedescris de a-l asculta cu ochii închişi, mestecînd de zor pulpa friptă   de miel.

– Aici, la stînga, se află o turmă de oi scoasă la păşune. Mioarele sînt  toate albe. Un berbecuţ negru zburdă printre ele şi rupe margaretele. Încă nu-i place iarba verde. Cîinele are la gît un clopoţel. Îl auziţi?

Şi într-adevăr, răzbătea pînă la ei un clinchet: cling... cling... Călătorii aveau astfel cea mai bună dovadă că povestito­rul le spunea adevărul. Cireşel şi Cepelică ascultau şi ei descrierile atît de co­lorate ale conductorului, uitînd un pic de propriile lor ne­cazuri. Căci cine nu uită de griji cînd trenul îl leagănă, şi prin faţa ferestrei se perindă în zbor copaci, dealuri înverzite, case şi – chiar dacă nu le zăreşti prin negură – ştii totuşi că sunt la locul lor şi că nimeni nu le poate clinti? Şi ceaţa dispare ca prin farmec risipită de glasul blajin al conductorului care cunoaşte fiece colţişor.

Să-i părăsim deocamdată pe prietenii noştri ce stau atît de liniştiţi, răsturnaţi pe pernele vagonului, aproape sub na­sul baronului Portocală, îmbătat de mirosul fripturii de miel, şi să aruncăm o privire şi prin alte părţi. De pildă, exact în clipa cînd trenul gonea prin faţa pădurii, un tăietor de lemne tăia în sfîrşit funiile ce-i ţineau le­gaţi de trei zile în vîrful stejarului pe cei doi detectivi. Mister Morcovely şi Adulmici îşi luară picioarele la spi­nare şi o rupseră la fugă ca să-şi urmeze cercetările.

Pădurarul privi un timp în urma lor, crucindu-se, apoi se pregăti să doboare stejarul, cînd văzu ivindu-se printre co­paci un pluton întreg de Lămîiaşi sub comanda unui Lămîilă de rangul doi.

– Atenţie, – ordonă Lămîilă.

Omul scăpă din mîini toporul şi încremeni în poziţie de drepţi.

– Pe loc repaus, – urmă o altă comandă.

Tăietorul se execută întocmai.

– N-ai văzut trecînd pe aici două persoane, mai precis un cîine cu stăpînul său?

După cum vedeţi, cei de la castel, îngrijoraţi de dispariţia prelungită a celor doi, hotărîseră să trimită un pluton de po­liţişti în căutarea lor. Pădurarul, ca mai toţi oamenii săraci, nu prea avea încredere în poliţai. E drept că cei doi indivizi pe care îi găsise legaţi de copac păreau nişte smintiţi, pentru că de îndată ce scăpaseră se trîntiseră pe jos, lipindu-şi ure­chea de pămînt ca pentru a asculta dacă nu se apropie nis­caiva indieni, dar pentru nimic în lume nu i-ar fi dat pe mîna sticleţilor.

Dacă îi caută Lămîiaşii – îşi zise el – trebuie să fie doi oameni cumsecade.

- Au luat-o într-acolo, – zise el fără să clipească, arătînd poliţiştilor exact direcţia opusă celei pe unde o tuliseră cei doi.

- Foarte bine, – strigă Lămîilă de rangul doi.  O să-i ajungem imediat. Atenţiune, drepţi!

Tăietorul de lemne luă poziţia de drepţi, salută şi se uită după ei cum se îndepărtează în pas alergător. Îşi şterse apoi broboanele de sudoare de pe frunte, suspină uşurat şi începu să izbească cu securea în trunchiul copacului. Se scurse aşa vreun sfert de ceas, cînd îi ajunse la ureche un zvon de glasuri şi o vălmăşeală de paşi. Se pomeni cu meşterul Strugure, cu Dovleac, Afină, Mazăre, profesorul Pară şi mătuşa Lubeniţă, care năvăliră să-l întrebe de n-a văzut tre­cînd cumva pe Cepelică.

- Nici nu-l cunosc – răspunse tăietorul de lemne mirat – şi pe urmă, n-am văzut prin pădure niciun băiat.

- Dacă totuşi dai de el, spune-i că de trei zile sîntem în căutarea lui – îl rugă meşterul Strugure,  care părea să fie capul expediţiei.   

Şi expediţia se puse în mişcare.

Nu trecu însă nici un ceas – stejarul tocmai stătea să fie doborît – cînd îşi făcură apariţia Cepelică şi Cireşel. Vicontele nu voise să se mai întoarcă la castel în ziua aceea, ca să-şi ajute prietenul la căutarea celor dispăruţi. Tăietorul de lemne le povesti tot ce ştia în legătură cu ciudata expediţie şi Cepelică pricepu că şi prietenii lui îl cău­tau. Misterul dispariţiei lor din peşteră era astfel dezvăluit. Pînă la asfinţit, tăietorul de lemne avu parte să mai vadă multă lume perindîndu-se prin faţa lui.

Întîi de toate, pe Ridichiuţa cu „piraţii" săi, care îl căutau şi ei pe Cepelică, şi mai tîrziu pe distinşii domni Pătlăgică şi Pătrunjel, care porniseră în căutarea lui Cireşel, convinşi fiind că vicontele a fost răpit de evadaţi. Dar pentru truditul pădurar întîmplările neaşteptate erau departe de a se isprăvi în ziua aceea.

Odată cu asfinţitul, pădurea începu să răsune de clin­chete de zurgălăi. La început socoti că erau poliţiştii de di­mineaţă, dar se încredinţă curînd că era vorba de guver­natorul însuşi, prinţul Lămîie, care, îngrijorat de soarta poli­ţiştilor săi ce nu mai reveneau la bază, pornise personal în căutarea lor. Contesele Cireşiamare îl însoţeau cocoţate pe pernele caleştii lor,    vesele şi încîntate de parcă ar fi pornit la vînătoare.

Tăietorul de lemne încercă să se pitească în dosul unui trunchi: ştia că nu-i prea bine să te arăţi în zdrenţe în faţa prinţului, căci la vederea săracilor îl apucau năbădăile. Un Lămîilă de rangul întîi, aşezat în trăsură la dreapta prinţului, îl zări însă şi-l strigă :

- Hei, flendurosule!

- La ordin, înălţimea voastră, – se bîlbîi tăietorul de lemne.

- N-ai văzut trecînd pe aici un pluton de poliţişti?

Omul nostru văzuse, după cum ştiţi, mult mai mult decît atît, dar ştia că atunci cînd vorbeşti cu prinţul Lămîie e mai bine să nu ştii nimic.

Răspunse aşadar că nu ştie nimic. Dacă ar fi spus: „Da, i-am văzut”, l-ar fi luat desigur la întrebări, poate n-ar fi ştiut să răspundă şi ar fi putut la urma urmei înfunda chiar puş­căria. Aşa, luă pe „nu ştiu” în braţe şi scăpă cu faţa curată. Cît despre cortegiul prinţului, acesta se pierdu în pădure tot în direcţia pe unde o apucaseră şi poliţiştii.

Noaptea se lăsa cu repeziciune asupra pădurii, şi este în interesul istorisirii noastre s-o lăsăm să coboare cît mai re­pede, ca să se facă întuneric deplin. În întuneric, povestirile de­vin mai palpitante. Şi nu numai povestirile, ci şi urmăririle. Căci din momentul în care pădurea fu învăluită într-o beznă de nepătruns, povestirea noastră s-a prefăcut şi ea într-o adevărată cursă de urmărire în care campionii ciclişti ar fi pu­tut dovedi cu strălucire de ce sunt în stare : ce păcat că nu pu­teau lua şi ei parte!

Participau în schimb: Morcovely, care umbla cu Adulmici pe urmele evadaţilor, poliţiştii ce umblau după Morco­vely, prinţul care-şi căuta poliţiştii, meşterul Strugure care că­lăuzea expediţia în căutarea lui Cepelică, acesta şi Cireşel care-l căutau pe meşterul Strugure, Ridichiuţa care-l căuta pe Ce­pelică, Pătlăgică şi don' Pătrunjel ce-l căutau pe Cireşel şi dedesubt, scormonind pămîntul, în căutarea tuturor, gonea – cred c-aţi ghicit – chiar coana Cîrtiţă. în ajun, Cîrtiţa făcuse o vizită în peştera unde se adăpos­tiseră fugarii şi dăduse peste următorul bilet: „Cepelică dis­părut fără urmă. Plecăm în căutarea lui. Dacă aflaţi ceva, daţi-ne de ştire".

Abia apucă să-l termine de citit că se şi puse să sape cu furie în toate direcţiile. Peste capul ei se auzeau tropăind, în dreapta şi-n stînga, tot felul de paşi: singuratici, în ceată, în coloane... Treceau însă cu atîta repeziciune, încît pînă să-şi scoată capul din muşuroaiele ei, se şi făceau nevăzuţi.

– Asta parcă-i insula lui Peter Pan, zău aşa – îşi zise Cîrtiţa care auzise de acest vestit personaj şi de insula lui, unde toţi se fugăreau unii pe alţii, de parcă şi-ar fi muşcat cozile.

Numai lupii lipseau. Nu îndrăzneau să se arate la vedere: îşi închipuiau că se desfăşoară o vînătoare cu hăitaşi şi stăteau ascunşi în viziunile lor.