Aventurile lui Cepelică (19)

Tînărul duce Mandarină şi sticla galbenă

In timp ce contesele umblau în căutare de aventuri vînătoreşti, la castel rămăseseră stăpîni absoluţi baronul Portocală şi ducele Mandarină. Erau singuri singurei în tot castelul, în afară de slujitori, bineînţeles.

Tînărul duce fu primul căruia i se urî cu atîta singurătate şi, potrivit obiceiului său se cocoţă pe marginea ferestrei, ameninţînd că se aruncă în gol şi îşi zdrobeşte creierii dacă... dar din păcate nu era nimeni care să ia în seamă acest tragic „dacă”...

„Ciudat – se gîndi el scobindu-se cu degetul în nas – ar fi trebuit demult să se înfiinţeze cineva aici. De ce nu dă nimeni niciun semn de viaţă? Poate că n-am ţipat destul de tare?"

Tînărul duce mai strigă de cîteva ori, din ce în ce mai smiorcăit, apoi porni în căutarea baronului.

- Iubite vere, – zise intrînd în odaia acestuia.

- Hm? mormăi baronul, încercînd să expectoreze o aripă de găină ce i se oprise în gîtlej.

- Ai auzit ultima noutate?         

- Au adus un nou transport de găini? întrebă baronul, care cu o zi înainte constatase îngrijorat că în coteţele cas­telului, ca şi în cele din sat, nu mai rămăsese picior de pasăre.

- Dă-le-ncolo de găini – îl repezi tînărul duce. Alta e buba: sîntem singuri. Am fost părăsiţi! Castelul e pustiu!

Baronul îl privi îngrijorat.

- Vai de mine! Şi cine o să ne pregătească cina?

- La naiba cu cina dumitale! Zi, ce-ar fi dac-am profita de absenţa prea iubitelor noastre verişoare ca să dăm o raită prin pivniţele castelului? Am auzit că sînt ticsite cu vinuri de cea mai bună calitate.

- Aş – se strîmbă baronul – nici gînd... La masă ele nu servesc decît vin de calitatea a treia, o poşircă din pricina că­ reia m-am ales cu arsuri la stomac.

- Chiar aşa – îl aţîţă tînărul duce – dumitale îţi bagă pe gît cele mai infecte băuturi şi în beci ţin ascunse toate vi­nurile de viţă veche, ca să se îndestuleze doar ele, după ce vei fi plecat.

Tînărul duce nu se dădea în vînt după băuturi alese, în schimb ţinea cu tot dinadinsul să cerceteze subteranele cas­telului, pentru că îi ajunsese la ureche zvonul că cele două contese ar fi zidit undeva în străfundurile castelului comoara prinţului Cireaşă, ca să nu fie nevoite să o împartă cu rudele răposatului.

- Dacă aşa stau lucrurile – îşi dădu cu părerea baronul, vădit impresionat – n-ar strica, zău, să aruncăm şi noi o pri­vire pe acolo. Verişoarele noastre săvîrşesc un mare păcat dosind în pivniţă vinurile cele bune. Trebuie să le ajutăm să-şi cureţe sufletul de păcat. E o datorie sfîntă, în orice caz...

- Nu crezi – continuă tînărul duce, şuşotind la urechea baronului – că ar fi mai bine să-i dăm azi liber lui Fasole? Să coborîm numai noi doi în pivniţă! Îţi car eu roaba.

Baronul primi pe dată şi Fasole se alese pe nepusă masă cu o jumătate de zi liberă. Dar – o să întrebaţi: de ce nu coboară tînărul duce singur în beci dacă ţine atît de mult la comoară? Pentru că dacă ar fi fost descoperiţi, să poată arunca toată vina pe ba­ron. Avea pregătit şi răspunsul:

- Trebuia neapărat să-l însoţesc. N-a fost chip să scap de el. Murea de sete şi căuta ceva de băut.

Şi tînărul duce îşi frecă mulţumit mîinile – numai în gînd fireşte – deoarece trebuia cu amîndouă să se opintească din răsputeri la roaba pe care baronul îşi aşezase burdihanul. Roaba i se părea nespus de grea, dar spre norocul lui n-avea s-o coboare decît cîteva trepte pe scări în jos. La înapoiere nici nu se gîndea. „Văzînd şi făcînd" – îşi zise el şi, icnind, urni roaba din loc. În aceeaşi clipă se pomeni însă tîrît pe scări de greutatea pîntecului baronului, cu o viteză atît de mare, încît s-ar fi stri­vit de uşa beciului ca o muscă, dacă norocul nu l-ar fi slujit şi n-ar fi găsit-o dată în lături. Tînărul duce străbătu cît ai clipi din ochi gangul de la intrare şi pivniţa în toată lungimea ei, printre două rînduri de butoaie uriaşe peste care se înălţau în rafturi mii şi milioane de sticle de vin, înfundate şi cu etichete prăfuite.

- Opreşte! Opreşte! striga baronul. Priveşte ce minu­năţie!

- Mai încolo – răspundea tînărul duce – sînt nişte sti­cle şi mai şi...

În faţa acestor oşti de butoaie, pe care le vedea defilînd pe două coloane, a acestor batalioane, aliniate ca la paradă, de sticle, căni, garafe, damigene şi butoiaşe, baronul era mistuit de patimă şi, deznădăjduit, simţea că-1 podideşte plînsul.

- Adio, adio, sărăcuţelor – le făcea cu mîna suspinînd – rămîneţi cu bine, nu ne vom revedea nicicînd... Adio !

În sfîrşit tînărul duce simţi că roaba şi-a încetinit viteza şi putu s-o oprească. Chiar acolo, în partea stîngă, şirul de sticle se întrerupea, lăsînd o adevărată adîncitură în perete, în fundul căreia se ză­rea o uşiţă.

Baronul se întinse cît putu mai bine pe pardoseală şi prinse a înşfăca din dreapta şi din stînga cîte două sticle deo­dată; le scotea apoi dopul cu dinţii, care de atîta mestecat deveniseră tari ca fierul şi le dădea pe gît ca printr-o pîlnie. Din cînd în cînd se oprea ca să mai răsufle.

Tînărul duce îl privi un timp, apoi se strecură în adîncitura amintită.

-  Unde te duci, prea iubite vere ? De ce nu guşti şi mătăluţă din licorile astea dumnezeieşti?

-  Mă duc să-ţi aduc o sticlă cu un vin grozav pe care o zăresc colo în fund.

- Cerul o să te răsplătească pentru osteneala ce ţi-o dai – bolborosi baronul Portocală printre sughiţuri. Ai dat să bea unui însetat... Nu vei muri niciodată de sete.

Uşiţa nu avea broască.

- Ciudat – murmură Mandarină printre dinţi – poate că se deschide printr-un mecanism secret.

Începu să pipăie uşiţa centimentru cu centimetru, în cău­tarea mecanismului secret, dar zadarnic îşi tocea buricele de­getelor, uşa rămase închisă. Între timp baronul golise pînă la una toate sticlele din jur şi începu să se tîrască de-a buşilea spre firida unde tînărul duce, ajuns aproape la capătul răbdărilor, se muncea şi asuda.

- Ce tot meştereşti aici, scumpe vere?

- Încerc să deschid uşa asta, şi grozav m-aş bucura să reuşesc, pentru că sînt sigur că îndărătul ei am să dau peste cele mai straşnice vinuri.

- Lasă, nu te mai omorî atîta, întinde mai bine mîna, că doar eşti ca argintul viu, şi dă-mi încoace sticla aia cu eti­chetă galbenă. Cred că e un vin chinezesc vechi, cum n-am mai băut niciodată în viaţa mea.

Tînărul duce zăbovi un timp, căutînd sticla rîvnită de baron. În sfîrşit o găsi. Era o sticlă obişnuită, la fel cu celelalte. Neobişnuită era doar culoarea ei. Pe cînd toate celelalte sticle aveau etichete roşii, aceasta avea lipită o etichetă galbenă. Blestemînd în gînd gîtlejul veşnic uscat al baronului, tînărul duce întinse plictisit mîna să ia sticla. Ciudat. Sticla părea zidită în suportul ei. Tînărul duce se chinui mult pînă izbuti s-o clintească din suport.

- Parcă-i turnată în plumb, – spuse el furios.

Dar chiar în clipa cînd ridică sticla, uşa se crăpă încetişor şi se deschise fără zgomot, parc-ar fi avut ţîţînele unse. Ba­ronul se uită înmărmurit:

- Mandarină Mandarină! strigă el. Asta nu-i o sticlă !E o cheie... Priveşte. Ai deschis uşiţa.

„Ăsta era, carevasăzică, mecanismul secret!” îi fulgeră prin minte tînărului duce, dar n-avu timp să-şi încheie gîndul, că în pragul uşii răsări un omuleţ ce se închină politicos şi zise cu o voce cristalină :

- Bună ziua, domnilor. Vă mulţumesc din toată inima că aţi fost atît de binevoitori. De trei ceasuri mă muncesc zadar­nic să deschid uşiţa asta. Cum de aţi ghicit că am nimerit prin părţile astea?

- Cireşel! strigară într-un glas tînărul duce şi baronul.

Dragul meu Cireşel, – adăugă baronul care fiind puţin cherchelit era pornit pe drăgălăşenii.   Dragul   meu,   vino   să te pup.

Tînărul duce nu împărtăşea de fel entuziasmul baronului.

- Poftim, ăsta mai lipsea acum! şuieră el printre dinţi, şi de necaz simţi că-i plesneşte fierea. Îşi ascunse însă supăra­rea şi i se adresă cu un zîmbet prefăcut:

- Scumpe verişor, pen­tru noi e o deosebită plăcere să-ţi ghicim dorinţele şi să ţi le îndeplinim.

Numai că – îi dădu peste  nas Cireşel – nu prea aveaţi cum să ghiciţi că mă voi întoarce la castel pe drumul ăsta şi, avînd în vedere pe de-o parte faptul că nu v-am încunoştiinţat, iar pe de altă parte că la ora asta sunteţi singuri în tot castelul, am toate motivele să cred că puneţi la cale cine ştie ce ticăloşie pe aici. O să vedem noi asta mai tîrziu. Deocamdată am plăcerea să vă prezint prietenii mei.

Şi făcînd un pas în lături, lăsă să pătrundă, unul după al­tul, pe toţi prietenii săi: Cepelică, Ridichiuţa, meşterul Stru­gure, moş Dovleac, avocatul şi pe toţi ceilalţi.

- Bine, dar asta e o adevărată năvală, o invazie ! izbucni Mandarină încremenit de mirare.

Şi nu se înşela de loc. Era cu adevărat o invazie, pusă la cale de Cireşel.

Tot gonind şi învîrtindu-se prin pădure, unii în căutarea celorlalţi, izbutiseră la un moment dat să se regăsească. Putu­seră totodată să-şi dea seama că toţi duşmanii lor, afară de duce şi de baron, erau plecaţi din castel. Cireşel, care ştia de existenţa gangului secret ce ducea din pădure în beciurile castelului, le propusese atunci să cu­cerească fortăreaţa duşmană. După cum aţi văzut, acţiunea reuşi pe deplin. Tînărul duce fu închis în odaia lui şi pus sub supraveghe­rea lui Fasole. În schimb baronul rămase în pivniţă, căci nimeni n-avea poftă să facă pe ascensorul.