Aventurile lui Cepelică (20)

Mister  Morcovely  este  numit consilier  militar

Cînd se lăsă seara şi întunericul învălui castelul, în inima cîtorva începu să încolţească unele temeri: 

– Şi acum ce-i de făcut? întrebă lelea Lubeniţă. Doar n-o să rămînem aici în vecii vecilor. Avem şi noi casele noastre, trebuşoara noastră...

– Nici nu avem să rămînem aici în veci, răspunse Cepelică. O să începem tratative cu duşmanii. Nu cerem decît libertate pentru toţi. Cînd vom fi siguri că nimănui n-o să i se întîmple niciun rău, o să plecăm cu toţii din castel.

– Dar cum o să ne apărăm? sări şi domnul Mazăre. Apărarea unui castel ca ăsta este o operaţie militară foarte com­plicată. Se cer cunoştinţe de strategie, tactică şi balistică.

– Ce-i aia... balistică? se încumetă lelea Lubeniţă. Ia-o mai uşor, maestre, nu ne mai zăpăci şi dumneata cu cuvinte d-astea sucite.

– Daţi-mi voie – se înfurie avocatul – voiam să preci­zez doar că printre noi nu se găseşte niciun general. Cum cre­deţi că e cu putinţă să le ţinem piept fără un singur general?

– În pădure se învîrtesc cel puţin patruzeci de generali – zise Cepelică – şi totuşi n-au fost în stare să ne prindă.

– În sfîrşit, om  trăi şi om vedea, bodogăni  domnul Mazăre.

Îl apucase tremuriciul numai la gîndul că vor trebui să susţină un lung asediu fără un general care să se priceapă în chestiuni de strategie, tactică şi balistică.

– Nu avem tunuri,  îşi dete cu părerea moş Dovleac.

– Nu avem mitraliere,  mormăi îngîndurat Pară.

– Nu avem puşti, adăugă şi meşterul Strugure.

– O să avem tot ce ne trebuie, fiţi fără grijă – curmă Cepelică văicăreala. De altfel, dacă aţi terminat de cinat, de ce nu mergeţi la culcare? 

Plecară să se culce. În patul baronului Portocală se suiră şapte şi tot mai era loc destul. Neică Afină şi moş Dovleac coborîră în curte ca să se culce în căsuţa lor, ce se afla jos, lîngă poartă. Jăvroi, care se instalase în căsuţă, îi primi mîrîind neprie­tenos, dar cum era un cîine ce respecta legea, după ce i se do­vedi că deţine ilegal imobilul respectiv, se resemnă să se culce în vechea lui cuşcă. Moş Dovleac se aşeză la fereastră şi privi afară, în timp ce neica Afină se aşternuse la picioarele lui.

– Ce noapte frumoasă – suspină Dovleac – ce noapte liniştită. Ia te uită, se văd şi focuri de artificii.

Î ntr-adevăr, ca să distreze contesele, prinţul Lămîie orga­nizase în pădure jocuri de artificii. Lega de gura tunurilor cîte un mănunchi de Lamîiaşi şi îi proiecta spre cer. Lămîiaşii rachetă ofereau o privelişte minunată.

La un moment dat, totuşi, Pătlăgică se apropie de prinţ şi îi şopti alarmat la ureche:

– Alteţă, vă consumaţi toată armata.

Prinţul opri artificiile cu părere de rău.

– Ce păcat – oftă el întristat.

– Iată – exclamă Dovleac privind prin ferestruica sa – focurile de artificii au luat sfîrşit.

Prinţul numără ostaşii supravieţuitori, pentru a continua cu ei urmărirea fugarilor. Îi mai rămăseseră destui, dar era mai prudent să aştepte zorile.

Porunci să se întindă un cort frumos pentru contese, care însă de emoţie nu reuşiră să închidă un ochi toată noaptea.

Către miezul nopţii, Pătlăgică ieşi să ia niţel aer şi toto­dată să-şi mai liniştească nervii. (A, da, uitasem să vă spun că focurile de artificii îl cam zdruncinaseră. ,,Ce tîmpenie – puf­nea furios cavalerul – să-ţi faci praf şi pulbere atîţia Lămîiaşi destoinici cu nişte iluminaţii caraghioase...")

Se urcă pe un dîmb din apropiere, socotind că ar putea eventual zări focul de tabără al evadaţilor, dacă l-or fi aprins cumva. Care nu-i fu însă mirarea să constate că toate feres­trele castelului erau luminate.

„Baronul şi tînărul duce îşi fac de cap, – se gîndi înciudat. Cînd o să-i înhăţăm pe blestemaţii ăştia de fugari şi cazul Cepelică va fi lichidat, o să-i punem noi niţel la punct pe trîntorii ăştia doi."

Rămase un timp cu privirea aţintită spre castel şi simţea cum îl cuprinde o furie din ce în ce mai mare.

– Netrebnicii – îi blagoslovea în gînd – pungaşii!... O să le ducă la sapă de lemn pe nenorocitele astea două de con­tese zănatice şi mie n-o să-mi rămînă decît oasele de la ospăţul lor.

Una după alta ferestrele castelului se întunecară. În cele din urmă rămase luminată una singură.

– Tînărul duce Mandarină – şuieră Pătlăgică printre dinţi – nu poate să doarmă pe întuneric, îi e frică. Dar ce naiba tot face acolo? Ia te uită, ce soi de nătărău! Se distrează cu lumina. O stinge, o aprinde... Secătura, o să strice întreru­pătorul. Pînă la urmă o să facă un scurt circuit şi o să dea foc castelului. Termină! Termină odată! începu să strige fără să-şi dea seama. Din depărtare părea, într-adevăr, că tînărul duce se joacă la lumina electrică, ca să-i facă înadins în ciudă. La un mo­ment dat însă povestea i se păru suspectă.

„Dar dacă sunt semnale?” se gîndi deodată văzînd că jocul nu se mai isprăveşte.

„Perfect... Dar ce fel de semnale? Cu ce scop? Adresate cui? Ah, aş da un ban găurit să ştiu ce înseamnă toate astea... Trei semnale scurte... trei lungi... alte trei scurte... întuneric. Şi din nou: trei semnale scurte... trei semnale lungi... trei scurte... Fac prinsoare că a lăsat aparatul de radio deschis şi acompaniază vreun tango, stingînd şi aprinzînd lumina. N-am ce zice, o distracţie demnă de un măscărici ca el!"

Pătlăgică se întoarse în tabără şi întîlnind pe drum un dre­gător ce părea să fie un om învăţat, îl întrebă dacă nu cumva cunoaşte alfabetul semnalelor.

– Cum de nu – răspunse dregătorul – sînt doctor în semnalizări, licenţiat al Universităţii din Camerino.

– Şi ce înseamnă un semnal aşa şi aşa? îl întrebă Pătlă­gică descriindu-i semnalul ce venea de la fereastra tînărului duce Mandarină.

– S... O... S... înseamnă: „Salvaţi sufletele noastre", tălmăci doctorul. Sau pe scurt: ajutor!

– Ajutor? încruntă din sprîncene  Pătlăgică.  În  cazul acesta nu-i o aiureală a tînărului duce. Pare-se că vrea să ne comunice ceva. O fi într-adevăr în primejdie....

Şi fără să mai stea pe gînduri o porni cu paşi mari spre castel.

Ajuns la poarta castelului îl fluieră pe Jăvroi. Se aştepta să-i sară în întîmpinare din cocheta lui vilişoară, dar îl văzu cu uimire ieşind cu urechile bleojdite din vechea sa cuşcă.

– Ce-i asta? îl întrebă nedumerit.

– Ce să fie? mîrîi cîinele prost dispus. Respect legea, asta e! Proprietarii legitimi mi-au arătat hîrtii şi acte în regulă şi vrînd-nevrînd a trebuit să le cedez locul.

– Care proprietari?

– Un anumit Dovleac şi unul Afină.

– Şi acum unde sunt?

– Unde să fie? răspunse cîinele morocănos. Trag aghi­oase în casa lor. Aşa cred, cel puţin, deşi nu prea pricep cum poate să doarmă acolo moş Dovleac, cînd nu încape în casă decît stînd pe vine.

– Şi cine e la castel?

– O, lume multă! O droaie de invitaţi. Toţi oameni de rînd, cizmari, scripcari, cepe şi aşa mai departe.

– Vrei să zici Cepelică?

– Da, cred că aşa îl cheamă. Pare-mi-se că tînărul duce Mandarină e tare supărat. S-a închis în apartamentul său şi n-a mai ieşit toată seara.

– Asta înseamnă că este prizonier – judecă Pătlăgică, schimbînd feţe-feţe.

– La rîndul său, baronul Portocală – urmă Jăvroi – s-a închis şi el, dar nu în odaie, ci în beci. De ceasuri întregi se aude dintr-acolo un adevărat bombardament de sticle desfun­date, de ţi-i mai mare dragul să-l asculţi.

– Beţiv afurisit, – scrîşni Pătlăgică.

– Ceea ce însă nu pot pricepe în ruptul capului – con­tinuă dulăul – este că tînărul viconte Cireşel s-a înhăitat cu golănimea asta, uitînd îndatoririle ce revin rangului său...

Pătlăgică alergă cît îl ţinură picioarele în tabără, îl trezi pe prinţ şi pe contese şi le aduse la cunoştinţă îngrozitoarea veste. Nobilele contese ar fi vrut să se întoarcă de îndată la castel, dar prinţul se împotrivi:

– Petrecerile din noaptea asta au vlăguit oarecum capa­citatea oştirii mele. Nu dispunem de un număr destul de mare de soldaţi ca să încercăm un atac nocturn. Să aşteptăm zorile.

Trimise apoi după don' Pătrunjel, mare specialist în arit­metică, şi-l puse să socotească forţele armate rămase după prăpădul făcut cu focurile de artificii. Don' Pătrunjel făcu rost de cretă şi de o tăbliţă şi trecînd din cort în cort însemna cu o cruce pe fiecare soldat prost şi cu două cruci pe dregători şi generali. La sfîrşit trase linie şi făcu adunarea. Erau în total şaptesprezece Lămîiaşi şi vreo patruzeci de generali, la care se mai adăugau Pătlăgică, prinţul Lămîie însuşi, contesele, Morcovely, Adulmici, caii şi el însuşi. Pătlăgică nu vedea la ce anume ar putea folosi caii, dar don' Pătrunjel îi atrase atenţia că la toate asediile flancurile de cavalerie sînt de cea mai mare utilitate strategică.

Se iscă o aprinsa discuţie, la sfîrşitul căreia prinţul Lă­mîie, pe deplin cucerit, încredinţă lui don' Pătrunjel comanda unui flanc de cavalerie. Planul bătăliei fu studiat cu ajutorul lui mister Morcovely, ridicat cu acest prilej la rangul de consilier militar, şi încă străin.

Ca o primă măsură, Morcovely îi sfătui pe toţi să-şi mînjească feţele cu vopsea neagră ca să-i sperie pe asediaţi. Prin­ţul porunci să desfunde o mulţime de sticle şi după ce le dădură pe gît conţinutul, se amuză el însuşi să-şi boiască generalii cu dopurile arse.

– Ce cinste deosebită ne faceţi, – ziceau generalii înclinîndu-se.

Iar prinţul, profitînd de această plecăciune, le înnegrea şi gîtul.

La răsăritul soarelui operaţia numărul unu era terminată. Prinţul părea foarte satisfăcut şi insistă să-i înnegrească şi pe civili, adică pe Pătlăgică şi pe contese.

– Situaţia e foarte gravă – declară el – şi de altfel nici n-am întrebuinţat încă toate dopurile.

Contesele se supuseră cu ochii scăldaţi în lacrimi. La orele şapte fix începu atacul.