Aventurile lui Cepelica(24)

Păţaniile lui Şontîc-Şontic şi ale lui Şapte-Jumate         

Ce oare se întîmplase cu păian­jenul poştaş?

Iată, în cîteva cuvinte:

Abia ieşit din închisoare, o apucase pe strada principală, mergînd lipit de bordura trotuarului, ca nu cumva să-l calce vreo trăsură. Roata unei biciclete îl atinse în treacăt, ameninţînd să-l strivească fără glorie. Avu doar timpul să sară în lături.

– Măiculiţă, mamă – bolborosi înspăimîntat – cît pe ce să-mi termin călătoria înainte de-a o fi început!

Spre norocul lui găsi un grătar de scurgere şi dădu să se lase în jos, spre fundul canalului. Dar nici nu apucă bine să-şi pună capul la cutie, că se auzi strigat. Era o veche cunoştinţă, rudă de-a şaptea spiţă cu tatăl său, foşti amîndoi pe vremuri vecini de apartament în bucă­tăria castelului. îl chema Şapte-Jumate, pentru că avea şapte labe şi jumătate. Cealaltă jumătate o pierduse într-un groaz­nic accident – o lovitură de mătură prost mînuită. Şontîc-Şontîc îl salută respectuos, iar Şapte-Jumate îl luă de braţ şi începu să-i vorbească despre timpurile bune de altădată. Se oprea din cînd în cînd şi-i explica oftînd cum se pe­trecuseră lucrurile cu mătura, dar Şontîc-Şontîc întindea pasul şi nu se lăsa ademenit de ispita unei pălăvrăgeli plăcute.

– Dar unde te grăbeşti aşa, vericule?

– Mă duc să fac o vizită vărului meu, – răspunse în doi peri Şontîc-Şontîc, care nu voia să intre în amănunte.

– Celui de stă la castelul Cireşiamare? Ce potriveală! Tocmai am primit şi eu o invitaţie să petrec o săptămînă în podul lui. Mergem împreună – momentan tot n-am nici o afa­cere urgentă pe aici.

Şontîc-Şontîc nu se prea bucura de această neaşteptată tovărăşie. Pe urmă însă se gîndi că în doi timpul trece mai repede şi că, vorba aia, unde-s doi puterea creşte.

– Cu multă plăcere – răspunse el – numai că te rog să umbli niţel mai repede. Am de făcut un comision şi n-aş vrea să ajung cu întîrziere.

– Tot poştaş pe la închisoare? întrebă Şapte-Jumate.

– Oh, am ieşit la pensie, – răspunse Şontîc-Şontîc.

Şapte-Jumate îi era prieten, dar anumite lucruri nu tre­ buie să le ştie nici prietenii.

Tot trăncănind verzi şi uscate ajunseră în afara oraşului şi putură în sfîrşit să iasă din canal.

Şontîc-Şontîc răsuflă uşurat, pentru că în canal era o du­hoare de ţi se întorceau măruntaiele pe dos.

Curînd se aflară în plină cîmpie. Era o zi senină, şi o boare dulce mîngîia molcom iarba înmiresmată. Şapte-Jumate se opri şi căscă gura de parcă ar fi vrut să soarbă toată adierea parfumată a dimineţii.

– Ce minunăţie – suspină el cu ochii închişi – de trei ani n-am mai scos nasul din canalele mele, dar acum – gata cu viaţa de canalagiu, o să mă stabilesc la ţară.

– După cum văd, e destulă aglomeraţie şi pe aici – re­marcă Şontîc-Şontîc, arătînd însoţitorului său un lung şir de furnici foarte absorbite în transportarea unei omizi spre muşuroaiele lor.

– Domniilor voastre nu vă convine? îi luă în răspăr un greier ce sta în pragul găuricii lui.

Şapte-Jumate se opri, ţinînd morţiş să-i explice greierului cum e viaţa la ţară. Greierul însă avea părerile lui personale. Şapte-Jumate nu fu de acord cu ele, greierul ridică vocea, Şapte-Jumate nu se lăsă mai prejos, dezbaterea devenea tot tot înfierbîntată, vremea trecea...între timp se adună în jur o mulţime de gură cască: gre­ieri, lăcuste, cosaşi şi, la o aruncătură de băţ, chiar cîţiva ţînţari mai îndrăzneţi.

O vrabie, care avea funcţia de poliţai, zări adunarea şi coborî în zbor ca s-o împrăştie, ochindu-l dintr-o privire pe Şapte-Jumate.

– Iată o bucăţică grasă pentru puişorii mei,  ciripi ea în sinea ei.

Un ţînţar dădu alarma:

– Atenţie! Poliţia!

Cît ai bate din palme dispărură cu toţii de parcă i-ar fi înghiţit pămîntul. Şontîc-Şontîc şi Şapte-Jumate se adăpostiră în gaura greierului care închise în grabă uşa şi se postă de gardă. Şapte-Jumate tremura ca varga, iar Şontîc-Şontîc începea să se căiască de a fi luat cu sine un astfel de palavragiu, care îl făcea să piardă timpul şi atrăgea asupra lui atenţia poliţiei.

– Iată-mă identificat, – se frămîntă bătrînul poştaş. Vrabia şi-a însemnat cu siguranţă prezenţa mea în catastiful său şi cînd eşti pus pe lista poliţiei, gata beleaua pe capul omului.

Se întoarse spre Şapte-Jumate şi-i zise:

– După cum vezi, cumetre, călătoria nu-i lipsită de pri­mejdii. Ce-ai zice dacă ne-am despărţi aici?

– Mă miră foarte mult spusele tale – se supără Şapte-Jumate – întîi mă convingi să te urmez peste mări şi ţări şi pe urmă vrei să mă laşi în plata domnului, nici în căruţă, nici în teleguţă. Fain prieten, n-am ce zice.

– Să precizăm, amice: dumneata ai vrut să mă urmezi cu tot dinadinsul. Dar nu e vorba acum de asta. Eu, ţi-am mai spus, am treburi la castel şi n-am de gînd să-mi pierd toată ziulica în această gaură, chiar dacă-i sînt foarte recunoscător greierului pentru ospitalitatea sa.

– Dar, nici discuţie, vin şi eu cu tine – se smiorcăi Şapte-Jumate. I-am făgăduit vărului tău să-l vizitez şi vreau să mă ţin de cuvînt...

– Atunci, la drum! îl îndemnă Şontîc-Şontîc, strîngîndu-şi catrafusele.

– O clipă numai – zise greierele – să văd dacă s-a cărăbănit poliţia.

Deschise uşa binişor: vrabia era la postul ei. Zbura la rasul ierbii, scormonind cu privirea fîneaţa, fir cu fir.

Şapte-Jumate oftă din băierile inimii şi declară că în con­diţiile acestea nu se va clinti un pas şi-l va împiedica şi pe Şontîc-Şontîc să plece.

– Nu-ţi voi îngădui să-ţi rişti viaţa – lacrimă el – l-am cunoscut pe tatăl tău şi mă simt răspunzător în faţa mormîntului  său pentru siguranţa ta.

Nu le rămase altceva de făcut decît să aştepte. Şi cum vrabia îi pîndea cu îndărătnicie, ziua se scurse într-o stearpă aşteptare. De-abia spre asfinţit poliţia se retrase în cazărmile sale, adică în chiparoşii de lîngă ţintirim, şi călătorii noştri îşi putură în sfîrşit vedea de drum.

De supărare că pierduse o zi întreagă, Şontîc-Şontîc îşi rodea geanta.

În timpul nopţii, pe răcoare, străbătură o bună bucată de drum, dar la un moment dat Şapte-Jumate se opri, văitîndu-se că nu-şi  mai simte  picioarele  şi că e cazul  să facă un popas.

– Cu neputinţă – protestă Şontîc-Şontîc – nici gînd. Dacă vrei n-ai decît să rămîi, eu merg mai departe.

– Care va să zică, vrei să mă părăseşti la mijlocul dru­mului, şi încă în toiul nopţii. Bravo, aşa te porţi cu un vechi prieten al fie-iertatului tău tată! Ah, e ce nu-i de faţă răpo­satul – să te scarmene după cum meriţi!?

Şi-l bătu la cap pînă ce, vrînd-nevrînd, Şontîc-Şontîc tre­bui să primească. Găsiră un locşor sub jgheabul unei clopotniţe şi îşi aşternură de dormit. E de prisos, cred, să adaug că Şontîc-Şontîc nu închise ochii toată noaptea şi-şi trecu timpul privindu-şi furios tova­răşul de drum care sforăia fără grijă.

Abia că se crăpă de zi şi începu să-l tragă de cele şapte picioare şi jumătate.

– Ei, la drum! porunci Şontîc-Şontîc.

Dar trebui să mai aştepte pînă ce Şapte-Jumate se spilcui din tălpi şi pînă în creştet. Bătrînul palavragiu îşi făcu con­ştiincios pedichiura la toate degetele şi numai după aceea se declară gata de drum.

Dimineaţa se scurse fără alte neplăceri. Spre amiază însă fură nevoiţi să se ascundă de privirea altei vrăbii care se apro­pia ameninţătoare şi se tîrîră sub un fel de boltă.

Cînd se convinseră că primejdia a trecut, ieşiră la lumină şi se pomeniră într-o piaţă nisipoasă, brăzdată de nişte urme necunoscute.

– Ce loc ciudat – murmură Şapte-Jumate – s-ar zice că a trecut pe aici un corp întreg de blindate.

Într-o parte a pieţii se înălţa o clădire scundă, din care răzbăteau glasuri cu totul neobişnuite.

– Nu sunt curios din fire – adăugă Şapte-Jumate – dar, pe onoarea mea, aş da bucuros încă o bucăţică din a opta mea labă să ştiu unde ne aflăm şi cine locuieşte acolo...

Şontîc-Şontîc păşea de zor fără să mai caşte gura în stînga şi în dreapta. Era frînt de oboseală pentru că nu închisese ochii toată noaptea şi pe deasupra parcă-i fierbeau creierii – era un început de insolaţie. Avea ciudata presimţire că nu va ajunge niciodată la castel, ca şi cum castelul în loc să se apro­pie s-ar fi depărtat cu fiecare pas mai mult. Apoi cine ştie dacă nu cumva rătăciseră drumul? Ar fi fost timpul după toate socotelile, să fi zărit cel puţin turnul cel mai înalt. E drept că amîndoi erau bătrîni, aveau vederea slabă, şi n-aveau oche­lari, ca cine a mai pomenit păianjen cu ochelari. Te pomeneşti că trecuseră de mult pe lîngă castel fără să-l fi zărit! Şi în timp ce Şontîc-Şontîc mergea cufundat în gînduri, o omidă verde trecu în goană pe lîngă ei strigînd în gura mare:

– Scape cine poate! Vin găinile!

– Suntem pierduţi – gemu îngrozit Şapte-Jumate, care mai auzise despre aceşti teribili monştri şi o rupse la fugă cu toată viteza celor şapte picioare sănătoase plus bontul de la al optulea picior.

Şontîc-Şontîc nu fu atît de iute. Era pe de o parte dus pe gînduri, iar pe de altă parte, pur şi simplu nu auzise încă vorbindu-se despre găini. Iar cînd una din acele dihănii uriaşe se năpusti asupra lui, mai avu doar prezenţa de spirit să-şi smulgă geanta de la gît şi s-o arunce bătrînului său prieten, strigîndu-i:

– Du acest mesaj lui...

Dar nu mai avu timp să spună cui anume trebuia să ducă mesajul. Găina îl înghiţi dintr-o ciugulitură.

Sărman Şontîc-Şontîc, n-o să mai duci scrisori dintr-o ce­lulă într-alta, n-o să mai stai nicicînd la taifas cu prizonierii şi nimeni n-o să te mai vadă căţărîndu-te vreodată, aproape deşelat şi schiopătînd, pe zidurile mohorîte şi jilave ale închi­sorii... Sfîrşitul său fu în acelaşi timp scăparea lui Şapte-Jumate, care a putut să ajungă la gardul de sîrmă al curţii găinilor – căci asta era piaţa nisipoasă – şi se puse la adăpost înainte ca găina să se întoarcă spre el. Apoi, înspăimîntat şi sleit de puteri, leşină... Cînd îşi reveni în simţiri, nu-şi mai amintea unde se află. Soarele stătea să apună şi după umbrele amurgului îşi dădea seama că zăcuse leşinat mai multe ore. La depărtare de numai cîţiva paşi se profila ciocul ame­ninţător al găinii. Ucigaşa nu-l slăbise din ochi nicio clipă şi cîrîia satisfăcută, pigulindu-şi penele de la gît.

Vederea clonţului înfricoşător îi aminti dintr-odată sfîrşitul tragic al lui Şontîc-Şontîc. Şapte-Jumate vărsă o lacrimă în amintirea lui, apoi se opinti să se ridice şi-şi dădu seama că jumătatea lui de labă amorţise. Descoperi geanta pe care Şontîc-Şontîc i-o aruncase înainte de moarte şi care-i apăsa piciorul. Îi veniră în minte şi ultimele cuvinte ale bravului poştaş: ,,Du acest mesaj lui..."

– Cui? se întreba Şapte-Jumate. Şi care mesaj? N-ar fi mai bine să mă descotorosesc de geanta asta? S-o zvîrl în prima groapă şi să mă întorc în canalul meu? Acolo, nici tu vrăbii, nici tu găini... Duhneşte niţel, dar atîta rău să fie... Ce-ar fi totuşi să mă uit în geantă? se răzgîndi el. Numai aşa, de curiozitate...

Începu să citească scrisorile şi, pe măsură ce citea, ochii i se umpleau de lacrimi şi trebui să şi le şteargă şi iarăşi să le şteargă, ca să ajungă la capăt.

,,Şi mie nu mi-a spus nimic – lacrimă el – şi l-am făcut să piardă atîta timp cu flecărelile mele, cînd el avea de dus la bun sfîrşit o misiune atît de importantă. Nu, nu, e limpede – plîngea el în hohote. Şontîc-Şontîc a murit din vina mea... Da, dar voi duce eu la destinaţie ultima lui poştă. Şi chiar dacă voi muri, voi cinsti prin aceasta amintirea credinciosului meu prieten. L-am cunoscut pe tatăl său în bucătăria palatului gu­vernatorului: ce om dintr-o bucată! Cîte lacrimi n-am vărsat pe patul lui, la jumătatea drumului dintre tavan şi duşumea." Se aşternu deci la drum, fără să se mai gîndească la somn şi ajunse în zorii zilei la castel. Găsi cu uşurinţă drumul spre pod şi fu primit cu braţele deschise de Păianjenul Văr Primar, căruia îi povesti toate păţaniile.

Inmînară scrisorile lui Cireşel, care, drept pedeapsă, se mai afla încarcerat în pod. Apoi Păianjenul Văr Primar îi pro­puse lui Şapte-Jumate să-şi petreacă toată vara la castel, ceea ce bătrînul palavragiu primi cu multă plăcere: îl îngrozea prea mult drumul de întoarcere spre casă...