Aventurile lui Cepelica(26)

Prinţul Lămiie la cursele de care împiedicate

Prinţul Lămîie pusese la cale o serbare măreaţă.

– Trebuie să-mi distrez supuşii – se gîndea prinţul Lă­mîie – aşa n-o să mai aibă timp să se gîndească la necazu­rile lor.

Organiză o mare cursă de cai, la care luau parte toţi Lămîii de la curte, de rangul întîi, doi şi trei (în calitate de că­lăreţi fireşte, nu de cai). Caii trebuiau să alerge înhămaţi – aşa prevedea regula­mentul – la care împiedecate. Înainte de plecarea în cursă, Lămîii puneau nişte frîne puternice, foarte grele, la roţile care­lor şi însuşi prinţul controla dacă frînele funcţionau cum trebuie. Şi funcţionau atît de bine, încît roţile erau complect în­ţepenite: caii se sforţau înzecit şi chiar însutit ca să poată urni carele din loc. Cînd prinţul dădu semnalul de plecare, bieţii cai îşi înfipseră potcoavele în pămînt, îşi încordară picioarele şi începură să se opintească din răsputeri, în timp ce-şi muşcau zăbalele spumegînd. Dar carele nu se clintiră c-o şchioapă. Atunci Lămîii scoaseră de la carîmbul cizmelor cravaşele împletite, biciuindu-i cu sălbăticie.

Cîteva care se mişcară de-un lat de palmă şi prinţul, en­tuziasmat, începu să aplaude. Apoi coborî el însuşi în arenă şi prinse să plesnească animalele cu biciuşca pe unde apuca, cutremurîndu-se de rîs.

– Biciuiţi-l pe al meu, alteţă – îl rugau Lămîii ca să-i facă pe plac.

Şi prinţul izbea în dreapta şi-n stînga, în timp ce caii înne­buniţi de groază se cabrau, încordîndu-şi muşchii ce stăteau parcă să plesnească.

Spectacolul acesta sălbatic fusese născocit de prinţ.

– Orice mîrţoagă e-n stare să fugă dacă-i laşi frîu liber – susţinea el. Eu vreau să văd cai adevăraţi, în stare să fugă priponiţi!

De fapt îi plăcea să-i chinuiască şi organiza astfel de jo­curi ca să se desfete după pofta inimii.

Oamenii erau revoltaţi, dar erau siliţi să vină la aceste spectacole, deoarece dacă prinţul a hotărît că „supuşii trebuie să se distreze", ei n-aveau încotro, trebuiau, vrînd-nevrînd, să se distreze.

Deodată prinţul înlemni cu biciul în aer şi ochii i se bul­bucară gata-gata să-i iasă din cap. Genunchii începură să i se bîţîie, se îngălbeni mai tare la faţă şi părul i se ridică măciucă sub tichiuţa galbenă, iar clopoţelul de aur prinse a zornăi jalnic. Bietul prinţ vedea căscîndu-i-se sub picioare o prăpastie. Întîi se produse o crăpătură ca la cutremur, pe urmă alta, apoi în mijlocul străzii pietruite se înălţă o cocoaşă întocmai ca muşuroaiele pe care le fac într-o clipită cîrtiţele, în sfîrşit creasta cocoaşei se prăbuşi, craterul se căscă din ce în ce mai adînc, se ivi un cap, doi umeri, şi din adîncuri răsări un omu­leţ, ca o zvîrlugă, sprijinindu-se în coate şi genunchi: Cepelică!

– Înapoi, Cepelică! Am greşit adresa! se auzi vocea înspăimîntată a Cîrtiţei.

Dar Cepelică n-o mai auzi. Trezindu-se în faţă cu mutra asudată şi schimonosită de groază a prinţului, ce împietrise cu biciul în mînă ca o statuie de sare, îşi simţi inima zvîcnind cu putere. Fără să se gîndească la ce face, se apropie de prinţ şi-i smulse biciul din mînă. Pocni de cîteva ori în aer, ca şi cum i-ar fi încercat pleasna, apoi îl croi cu putere pe prinţul ce era prea buimăcit să-şi mai ferească spinarea.

– Aoleu! urlă guvernatorul.

Cepelică ridică biciuşca şi-l mai croi odată. Abia atunci guvernatorul făcu stînga împrejur şi-o rupse la fugă. Acesta fu semnalul. În spatele lui Cepelică răsăriră ca prin farmec unul după altul toţi prizonierii evadaţi din închisoare şi mulţimea îi întîmpină pe rînd cu strigăte de bucurie. Tatăl îşi recunoştea copilul, soţia îşi îmbrăţişa soţul. Într-o clipită, cordoanele de poliţişti fură măturate din cale, mulţimea năvăli în arenă spre deţinuţi şi îi ridică pe umeri, purtîndu-i în triumf. Îngroziţi, Lămîii încercară să fugă. Dar, după cum ştiţi, carele erau împiedecate şi rămaseră ţintuite locului. Lămîii fură prinşi cu toţii şi legaţi fedeleş.

Prinţul Lămîie izbuti totuşi să sară în trăsura lui, care, neluînd parte la curse, nu era înfrînată, şi putu să se îndepărteze în goană... Era atît de înspăimîntat, încît nici nu-i trecu prin minte să se întoarcă la palat, ci o luă razna peste cîmp, lovindu-şi caii cu un băţ ca să alerge cît mai iute. Ascultători, caii galopau atît de repede, încît la primul muşuroi trăsura se ros­togoli, iar prinţul fu zvîrlit afară, cu capul în jos, nimerind drept într-un bălegar.

„Omul potrivit la locul potrivit", ar fi zis Cepelică, dacă l-ar fi putut vedea.