Cinci minute cu Asimov

Simţul tăinuit

Acordurile cadenţate ale unui vals de Strauss umpleau odaia. Melodia creştea şi descreştea în intensitate sub degetele sensibile ale lui Lincoln Fields; pe sub pleoapele pe jumătate coborâte, pianistul aproape că putea zări perechi rotindu-se pe parchetul lustruit al unei săli de bal.

Muzica îl afectase întotdeauna în felul acela. Îi copleşea mintea cu vise de pură frumuseţe, transformându-i camera într-un paradis sonor. Mâinile sale alunecară peste clape în ultimele înlănţuiri minunate de acorduri, apoi se opriră, pline de regret.

Bărbatul oftă şi pentru o clipă rămase cufundat în tăcere, parcă încercând să extragă ultima esenţă de frumuseţe din ecourile care se stingeau. După aceea, se întoarse şi surâse timid spre singurul său spectator.

Garth Jan îi întoarse zâmbetul, dar nu rosti nimic. În ciuda faptului că îl simpatiza foarte mult pe Lincoln, nu manifesta prea multă înţelegere. Între cei doi se întindeau hăuri cu adevărat cosmice, întrucât Garth se născuse într-unui din giganticele oraşe subterane marţiene, în vreme ce Lincoln era produsul lăbărţatului New York terestru.

— Ia zi, se interesă Lincoln cu un ton nesigur, cum ţi s-a părut?

Amicul său clătină din cap, apoi răspunse în stilul său precis, minuţios:

— Am ascultat cu atenţie şi pot spune cu toată sinceritatea că nu a fost neplăcut. A existat un anumit ritm, un fel de cadenţă care, într-adevăr, este liniştitoare. Cât despre frumuseţe… n-am putut s-o descopăr.

Ochii lui Lincoln reflectau compătimire, o milă aproape dureroasă. Marţianul înţelese semnificaţia privirii, totuşi nu trădă nicio scânteiere de invidie. Silueta lui înaltă rămăsese ghemuită în scaunul ce se dovedea prea mic pentru el, legănând înainte şi înapoi un picior slăbănog.

Lincoln sări hotărât de la locul său şi-l prinse de braţ.

— Vino aici! Aşează-te la pian!

Garth se supuse, mai degrabă amuzat.

— Înţeleg că vrei să desfăşori un mic experiment.

— Ai ghicit. Am citit lucrări ştiinţifice care încercau să explice diferenţele dintre simţurile pământenilor şi cele ale marţienilor, dar n-am reuşit să pricep chiar totul.

Zicând acestea, Lincoln apăsă succesiv clapele corespunzătoare notelor do şi fa din aceeaşi octavă, apoi privi întrebător spre celălalt.

— Dacă ar trebui să existe o diferenţă, rosti Garth nesigur, atunci este una infimă. Dacă n-aş fi fost atent, aş fi spus că ai apăsat de două ori pe aceeaşi clapă.

— Chiar aşa? se minună pământeanul şi apăsă pe do şi sol.

— Acum am sesizat o diferenţă.

— Ei bine, presupun că este adevărat ce se spune despre rasa voastră. Bieţii de voi… să aveţi un auz atât de imperfect! Nu ştiţi ce pierdeţi.

Marţianul ridică din umeri cu un gest de fatalism.

— Nu poţi pierde ceva ce n-ai avut niciodată.

După o scurtă tăcere, tot el continuă:

— Iţi dai seama că această epocă a istoriei este prima în care două rase inteligente au fost capabile să comunice între ele? Comparaţia dintre simţuri este extrem de interesantă şi în acelaşi timp îţi lărgeşte perspectiva asupra vieţii.

— E adevărat, încuviinţă Lincoln, deşi se pare că noi deţinem un avantaj din această comparaţie. Luna trecută, un biolog pământean s-a arătat surprins de faptul că o rasă inadecvat dotată în privinţa percepţiilor senzoriale, precum cea marţiană, a putut dezvolta o civilizaţie de un nivel atât de ridicat.

— Totul este relativ… Ne ajunge ceea ce avem.

Lincoln se simţi cuprins de frustrare.

— Dacă ai şti însă, Garth, dacă ai putea să ştii ce pierzi! N-ai văzut niciodată splendoarea unui amurg sau a câmpurilor unduitoare de flori. Tu nu poţi admira azurul bolţii, verdele ierbii, galbenul grânelor coapte. Pentru tine, lumea constă din nuanţe de întuneric şi lumină. Se înfioră înaintea acestui gând, apoi urmă: Nu poţi mirosi o floare, savurându-i parfumul delicat. Nici măcar nu te poţi bucura de un lucru simplu, precum un prânz gustos şi savuros. Nu poţi să simţi gusturile, mirosurile, nici să vezi culorile. Te compătimesc pentru lumea mohorâtă în care trăieşti…

— Lincoln, cuvintele tale sunt lipsite de sens! Nu are rost să mă compătimeşti, fiindcă sunt la fel de fericit ca şi tine.

Zicând acestea, marţianul se sculă, luându-şi bastonul – absolut necesar în gravitaţia mai mare a Pământului – şi adăugă:

— Să ştii că nu trebuie să ne judeci cu atâta superioritate (se părea că asta îl nemulţumise cel mai mult). Noi nu ne lăudăm cu acele realizări ale rasei noastre despre care voi nu aveţi habar.

După aceea, ca şi cum şi-ar fi regretat profund vorbele, Garth porni spre uşă iar pe chip i se aşternu o expresie de amuzament.

***

Lincoln rămase nedumerit şi gânditor preţ de câteva clipe, apoi sări de la locul său şi porni în goană după marţian. Îl prinse de umăr şi insistă să se întoarcă.

— Ce ai vrut să spui prin ultimele cuvinte?

Garth îşi feri căutătura, parcă nedorind să dea ochi cu interlocutorul său.

— Las-o baltă! A fost un moment de indiscreţie, provocat de mila ta lipsită de temei.

— Este însă adevărat, nu? îl fixă insistent Lincoln. Mi se pare logic ca marţienii să posede alte simţuri decât pământenii, dar nu pot înţelege motivele pentru care rasa voastră ar dori să ţină asta în secret.

— Se poate… Acum, însă, când m-am trădat din cauza propriei mele stupidităţi, eşti în stare să-mi promiţi că nu vei sufla o vorbă?

— Bineînţeles! Voi fi tăcut ca mormântul, deşi să mă ia naiba dacă pot pricepe ceva. Spune-mi, care-i natura acestui simţ tăinuit al vostru?

Garth înălţă din umeri.

— Cum să-ţi explic? Cum mi-ai putea tu defini noţiunea de culoare, când eu nici măcar nu sunt capabil s-o concep?

— Nu-ţi cer o definiţie. Spune-mi la ce slujeşte. Te rog – şi pământeanul strânse puternic umărul celuilalt – asta poţi! Ţi-am promis că voi păstra secretul.

— Nu-ţi va face un bine, suspină marţianul. Te-ar satisface să ştii că dacă mi-ai arăta două containere, ambele umplute cu lichide transparente, ţi-aş putea spune instantaneu dacă vreunul din ele este otrăvitor? Sau că, arătându-mi un conductor, ţi-aş putea preciza pe loc dacă îl străbate un curent electric, chiar dacă acesta ar avea intensitatea de numai o miime de amper? Sau că ţi-aş putea aproxima cu o toleranţă de două grade temperatura oricărui obiect, de la distanţa de cinci metri? Sau că… dar mă tem că am spus deja prea multe.

— Asta-i tot? exclamă Lincoln dezamăgit.

— Ce ai mai dori?

— Tot ce mi-ai descris este foarte util, însă în ce anume constă frumosul? Simţul acesta aparte al vostru nu are şi valori pentru suflet… doar pentru corp?

Garth făcu un gest de iritare.

— Lincoln, realmente vorbeşti prostii! Ţi-am oferit pur şi simplu ceea ce mi-ai cerut: la ce slujeşte simţul nostru. În niciun caz nu am încercat să-i explic natura. Ia, de pildă, capacitatea voastră de a distinge culorile. Din câte am priceput, unica ei utilitate ar consta în sesizarea unor deosebiri subtile pe care noi nu le putem face. De exemplu, voi puteţi identifica anumite soluţii chimice prin această „culoare”, în vreme ce eu aş fi silit să fac o analiză de laborator. În ce anume constă frumuseţea?

Pământeanul deschise gura pentru a-i replica, dar celălalt îl opri cu fermitate.

— Ştiu! O să-mi îndrugi nişte aiureli despre amurguri sau alte chestii similare. Dar ce ştii tu despre frumuseţe? Ai fost vreodată martorul frumuseţii sârmelor din cupru străbătute de curentul alternativ? Ai simţit vreodată gingăşia curenţilor de inducţie produşi într-un solenoid străbătut de un magnet? Ai asistat vreodată la un portwem marţian?

Ochii lui Garth se înceţoşaseră sub valul amintirilor reînviate şi Lincoln îl privea de-a dreptul uluit. Balanţa se înclinase în partea cealaltă şi simţul superiorităţii îl părăsise brusc pe pământean.

— Orice rasă îşi are propriile caracteristici, mormăi el cu un fatalism uşor ipocrit, însă eu nu văd motivul pentru care ar trebui să vă înconjuraţi cu atâta mister. Noi, pământenii, nu v-am ascuns nimic…

— Nu ne acuza de ingratitudine! se răsti vehement Garth. (Conform codului etic marţian, lipsa de recunoştinţă reprezenta viciul suprem şi, ca atare, înaintea insinuării lui Lincoln, prudenţa celuilalt se risipise.) Noi, marţienii, nu acţionăm niciodată fără motiv. Şi în niciun caz nu ascundem această minunată capacitate pentru binele nostru.

Pământeanul surâse batjocoritor. Simţea cu toată fiinţa că se găsea pe urmele unei descoperiri importante, iar singura cale de a afla adevărul era să-şi tachineze interlocutorul.

— Fără îndoială, reflectă el, că acţiunile voastre sunt cât se poate de nobile. Curios însă cum întotdeauna găsiţi motive altruiste pentru orice aţi face…

***

Garth îşi muşcă nervos buza de jos.

— Nu ai dreptul să susţii aşa ceva!

Pentru o clipă, marţianul se gândi să susţină că motivul tăcerii sale îl constituia grija faţă de viitoarea linişte sufletească a pământeanului, dar îl oprea referirea ironică a acestuia la „altruism”. Treptat, se simţi cuprins de o mânie care-l împinse spre decizia sa.

— O să-ţi explic printr-o analogie, începu el pe un ton în mod vădit distant şi neprietenos.

Garth tăcu câteva clipe, privind în gol, apoi continuă, închizându-şi pleoapele pe jumătate:

— Mi-ai spus că trăiesc într-o lume compusă doar din nuanţe de lumină şi întuneric. Ai încercat să-mi descrii lumea voastră ca fiind alcătuită din infinită varietate şi frumuseţe. Te-am ascultat, dar mi-a păsat prea puţin. Nu am cunoscut niciodată lumea descrisă de tine şi nici n-o voi putea cunoaşte. Nu poţi regreta ceva ce n-ai avut niciodată. Dar… ce s-ar întâmpla dacă mi-ai putea oferi, pentru cinci minute, capacitatea de a vedea culorile? Dacă, pentru cinci minute, m-aş desfăta în minuni la care n-am visat nicicând? Dacă, după acele cinci minute, aş fi nevoit să renunţ pe vecie la ele? Acele cinci minute de paradis ar compensa o ulterioară viaţă încărcată de regrete, o viaţă plină de nemulţumiri generate de propriile-mi lipsuri? N-ar fi fost oare mai înţelept să nu-mi fi pomenit niciodată de existenţa culorilor, îndepărtând astfel permanenta lor ispită?

Pe durata ultimelor cuvinte ale marţianului, Lincoln se sculase în picioare şi holbase ochii uluit.

— Vrei să spui că orice pământean ar putea încerca simţul vostru tăinuit?

— Pentru numai cinci minute, o singură dată în viaţă, răspunse Garth cu o expresie visătoare întipărită pe chip, iar în acele cinci minute…

Se opri brusc şi-şi privi nemulţumit interlocutorul.

— Acum ştii mai multe decât este bine, adăugă el. Ai grijă să nu-ţi uiţi făgăduiala!

Apoi marţianul se ridică grăbit şi părăsi camera, mergând cât putea de repede, sprijinindu-se în baston. Lincoln Fields nu făcu niciun gest pentru a-l opri. Rămase locului, pierdut în gânduri.

***

Înălţimea uriaşă a peşterii făcea ca plafonul să se piardă într-o obscuritate ceţoasă în care, la intervale regulate, pluteau globuri luminescente de radit. Încălzit de straturile vulcanice subterane, aerul adia plăcut. În faţa lui Lincoln Fields se întindea largul bulevard al principalului oraş marţian, pierzându-se în depărtare.

Pământeanul păşi cu stângăcie până la intrarea casei lui Garth Jan; tălpile din plumb gros de cincisprezece centimetri ale bocancilor săi îl stinghereau teribil. Prefera, totuşi, să fie împovărat cu această greutate suplimentară decât să ţopăie haotic în gravitaţia redusă a planetei.

Garth se arătă surprins să-şi zărească prietenul după şase luni, dar nu cu totul încântat. Lincoln îi sesiză imediat reacţia şi se mulţumi să zâmbească în barbă. După obişnuitele formalităţi, cei doi se aşezară.

Strivindu-şi ţigara în scrumieră, Lincoln declară pe neaşteptate:

— Am venit să-ţi solicit cele cinci minute despre care spuneai că mi le poţi acorda! Eşti în stare s-o faci?

— Ce a fost aceasta – o întrebare retorică? Nu mi se pare că ar necesita un răspuns, observă Garth pe un ton dispreţuitor.

Pământeanul îl privi gânditor.

— Te deranjează dacă-mi expun poziţia în câteva cuvinte?

— Oricum, nu va schimba cu nimic lucrurile.

— Doresc totuşi să încerc. Situaţia este următoarea: M-am născut şi am crescut în lux. Am fost dezgustător de răsfăţat. Până acum, n-a existat vreo dorinţă pe care să nu fiu capabil să mi-o satisfac, altfel spus, nu ştiu ce înseamnă să nu capăt ceea ce-mi doresc. Pricepi?

Nu căpătă niciun răspuns, de aceea continuă:

— Mi-am găsit fericirea printre imagini frumoase, cuvinte frumoase şi sunete frumoase. Am făcut din frumuseţe un cult. Pe scurt, sunt un estet.

— Foarte interesant, comentă marţianul, fără a-şi modifica expresia împietrită. Totuşi, ce legătură are cu problema noastră?

— Una singură: Te-ai referit la o nouă formă de frumuseţe, una neştiută, ba chiar imposibil de conceput, dar care poate fi cunoscută dacă ţi-o doreşti. Ideea mă atrage. Mai mult chiar… mă provoacă. Îţi reamintesc: atunci când un lucru mă provoacă, îl doresc – aşa a fost dintotdeauna.

— În cazul de faţă, nu ai nici o putere, sublinie Garth. Nu este politicos din partea mea s-o spun, dar nu mă poţi sili. Ba mai mult, apreciez că vorbele tale sunt aproape jignitoare prin implicaţii.

— Mă bucur că ai spus-o, fiindcă atunci pot fi şi eu nepoliticos, fără să am mustrări de conştiinţă.

Garth îi răspunse doar printr-o grimasă.

— Te solicit, rosti Lincoln încet şi limpede, în numele recunoştinţei.

— Recunoştinţă?! tresări violent marţianul.

Lincoln rânji larg.

— Este o solicitare pe care nici un marţian onorabil n-o poate refuza… conform codului vostru etic. Îmi datorezi recunoştinţă, fiindcă prin intermediul meu ai pătruns în casele celor mai importanţi şi onorabili locuitori ai Pământului.

— Ştiam asta, se înroşi la chip Garth. Nu-i politicos să mi-o reaminteşti.

— N-am avut de ales. Pe Pământ, tu însuţi mi-ai destăinuit că-mi eşti recunoscător. În numele recunoştinţei mărturisite, îţi cer acum să mă ajuţi să capăt acest simţ necunoscut pe care-l ţineţi atât de tăinuit. Mă poţi refuza?

Sculându-se în picioare, marţianul întinse un braţ.

— Nu-mi laşi cale de ieşire, Lincoln. O voi face. După aceea, însă, nu-ţi voi mai datora nimic. În felul acesta, vom fi chit. De acord?

— De acord! Cei doi îşi strânseră mâinile, apoi Lincoln continuă pe un ton cu totul diferit: Rămânem prieteni însă, da? Sper că această măruntă altercaţie nu ne va modifica relaţiile…

— Nădăjduiesc şi eu acelaşi lucru. Acum, însă, e vremea să cinăm şi să discutăm despre momentul şi locul celor… cinci minute ale tale.

***

Lincoln se strădui din răsputeri să-şi înfrâneze uşoara nervozitate care-l cuprinse în „sala de concerte” a lui Garth. Ba chiar încercă o dorinţă nestăvilită de a izbucni în râs, gândindu-se că se simţea exact ca în salonul de aşteptare al unui dentist.

Îşi aprinse a zecea ţigară, pufăi de două ori, apoi o zvârli cât colo.

— Ai plănuit totul foarte minuţios, Garth…, murmură el.

Marţianul înălţă din umeri.

— Ai la dispoziţie numai cinci minute, aşa că doresc să profiţi din plin de ele. Vei „auzi” o parte dintr-un portwem – pentru simţul nostru, acesta este echivalentul auditiv al unei simfonii pământene.

— Mai am mult de aşteptat? Să fiu sincer, suspansul este teribil!

— Îi aşteptăm pe Novi Lon, care va „cânta” portwem-ul, şi pe Done Voi, medicul meu personal. Trebuie să apară dintr-o clipă în alta.

Lincoln avansă pe podiumul scund ce ocupa centrul încăperii şi examină curios maşinăria complicată de pe acesta. Partea ei anterioară era acoperită de un panou sclipitor din aluminiu pe care se găseau şapte şiruri de butoane negre, lucioase. În partea de jos se aflau cinci pedale mari, albe. Partea din spate a echipamentului era însă deschisă şi înăuntru se zăreau nenumărate fire extrem de subţiri, încrucişându-se în configuraţii complexe.

— Curios aparat, murmură pământeanul.

Garth i se alătură pe podium.

— Este un instrument scump. M-a costat zece mii de credite marţiene.

— Cum funcţionează?

— Nu cu mult diferit faţă de un pian terestru. Fiecare buton controlează un circuit electric. Manipulându-le, un expert în portwem poate obţine o infinitate de configuraţii ale curentului electric. Pedalele reglează intensitatea curentului.

Lincoln încuviinţă absent din cap şi-şi plimbă degetele peste butoane. Observă că micuţul galvanometru situat deasupra lor oscila violent la fiecare apăsare. În rest, însă, nimic nu părea ieşit din comun.

— Instrumentul funcţionează cu adevărat? se interesă el.

— Desigur, surâse marţianul. Poate scoate nişte disonanţe oribile. Fii atent!

Se aşeză înaintea aparatului şi-şi trecu rapid degetele peste butoanele lucioase. Un glas marţian se auzi vociferând pe un ton ascuţit şi Garth se opri stânjenit.

— A sosit Novi Lon, se adresă el iute pământeanului. Niciodată nu i-a plăcut felul în care interpretez.

Lincoln se întoarse către noul sosit. În mod evident, acesta era un individ în vârstă, întrucât umbla adus de spate. Avea chipul acoperit de o reţea fină de cute, mai cu seamă în jurul ochilor şi gurii.

— Aşadar, acesta este tânărul pământean! exclamă el într-o engleză cu puternic accent străin. Îţi dezaprob nechibzuinţa, domnule, totuşi îţi împărtăşesc dorinţa de a asista la un portwem. Mare păcat că nu poţi deţine simţul nostru mai mult de cinci minute! Fără el, nu se poate spune cu adevărat că trăieşti.

— Exagerează, râse Garth. Este unul dintre cei mai mari artişti marţieni, de aceea consideră că oricine refuză să asiste la un portwem riscă să-şi piardă sufletul. Îl strânse în braţe cu căldură pe bătrân, apoi adăugă: Mi-a fost dascăl în tinereţe şi multe ore interminabile s-a chinuit să mă înveţe combinaţiile corecte.

— Şi toată strădania mea a fost zadarnică, nătărăule! îl repezi celălalt. Te-am auzit când intram. Tot n-ai deprins cum se cuvine fortgass-ul. Profanai memoria marelui Bar Danin. Elevul meu! Puah! O ruşine!

Apariţia celui de-al treilea marţian îl opri din tiradă. Fericit de întrerupere, Garth se apropie grăbit de medic.

— Totul este pregătit?

— Mda, mormăi posac Done Voi. Va fi un experiment cu totul lipsit de interes. Cu toţii ştim dinainte rezultatul. Il privi dispreţuitor pe pământean şi întrebă: El vrea să fie inoculat?

Lincoln încuviinţă nerăbdător din cap, simţindu-şi brusc gura şi gâtlejul uscate de emoţie. Îl examină bănuitor pe Done şi se tulbură la vederea fiolei conţinând un lichid limpede şi a seringii pe care medicul le scosese din geanta sa.

— Ce vreţi să faceţi? întrebă el.

— E o simplă injecţie, îl linişti Garth. Nu durează nici o secundă. Vezi tu, în acest caz organele de simţ sunt reprezentate de anumite grupuri de celule din cortexul cerebral, activate de un hormon. Pentru stimularea celulelor inactive aparţinând unor marţieni care întâmplător se nasc… să le zicem „orbi”, se foloseşte un hormon sintetic. Tu vei primi un tratament similar.

— Aha, deci pământenii posedă celulele respective!

— În stare rudimentară. Hormonul sintetic le va activa, dar numai pentru cinci minute. Apoi, ele sunt practic distruse, datorită activităţii cu care n-au fost obişnuite, şi nu mai pot fi reactivate niciodată.

Done Voi îşi încheie pregătirile şi se apropie de Lincoln. Fără să scoată o vorbă, acesta întinse braţul drept şi primi injecţia. După aceea, aşteptă câteva clipe şi râse nesigur.

— Nu simt absolut nimic nou.

— Nici nu vei simţi vreme de zece minute, explică Garth. Cam atât durează activarea. Aşează-te şi relaxează-te. Novi a început compoziţia lui Bar Danin „Canale în deşert” – este favorita mea – iar când hormonul va începe să acţioneze, te vei trezi în miezul lucrurilor.

Acum, când zarurile fuseseră irevocabil aruncate, Lincoln constată că-i revenise calmul. Novi Lon cânta cu avânt, iar Garth, aflat în dreapta pământeanului, părea deja pierdut în alt univers. Până şi Done Voi, doctorul morocănos, îşi uitase răutăţile.

Lincoln chicoti în barbă. Marţienii erau concentraţi, totuşi, pentru el, în încăpere nu exista niciun sunet, nicio senzaţie străină. Dacă – dar nu, ar fi fost imposibil! – totul nu era decât o farsă foarte complicată? Se foi stânjenit şi-şi alungă iritat gândul.

Minutele trecură; degetele lui Novi Lon zburau peste butoane, iar expresia lui Garth era una de pură încântare.

Apoi, pământeanul clipi rapid din ochi. Pentru o clipă, i se păruse că Novi Lon şi instrumentul său fuseseră înconjuraţi de o aură multicoloră.

Fără a-l putea identifica, nimbul respectiv reapăru. Crescu şi se lărgi, până ce umplu odaia. I se alăturară alte şi alte nuanţe, întreţesându-se şi pâlpâind, dilatându-se şi contractându-se, modificându-se cu viteza luminii şi în acelaşi timp rămânând neschimbate. Desene complexe de tonuri strălucitoare se formau şi păleau, asaltând pupilele tânărului în rafale silenţioase de culoare.

Simultan, apăru senzaţia de sunet. O şoaptă se înălţă, până ce se preschimbă într-un strigăt glorios, răsunător, care se modulă pe întreaga gamă în tremolouri rapide. Lincoln avea senzaţia că auzea simultan toate instrumentele muzicale, de la flaut la contrabas, şi totuşi, în mod paradoxal, fiecare îi răsuna în ureche cu extremă claritate.

Alături de acestea, se insinuă senzaţia mult mai subtilă a mirosului. Pornind de la o infimă, abia bănuită urmă olfactivă, se revărsară parfumurile unui fantomatic câmp de flori. Izuri delicate şi în acelaşi timp condimentate se urmăreau unele pe altele într-o succesiune crescătoare: rafale blânde de plăcere.

Lincoln intuia totuşi că asta nu însemna nimic. Într-un mod nedefinit, el ştia că ceea ce vedea, auzea şi mirosea nu erau decât fantasme, năluciri ale unui creier care încerca disperat să interpreteze o concepţie complet nouă în modurile vechi, familiare.

Treptat, culorile, sunetele şi aromele dispărură. Creierul pământeanului începuse să-şi dea seama că ceea ce se revărsa asupra lui reprezenta ceva neîncercat până atunci. Efectul hormonului spori şi brusc – ca într-o revelaţie – Lincoln pricepu ce anume simţea.

Nu-l vedea, nu-l auzea, nu-l mirosea, nu-l gusta şi nici nu-l pipăia. Ştia însă ce este, deşi nu avea habar de termenul prin care îl putea defini. Treptat, realiză că nu exista un termen pentru aşa ceva. După încă o vreme, înţelese că nu exista nici măcar conceptul respectiv.

Cu toate acestea, el ştia despre ce era vorba.

Creierul său era asaltat de valuri pure de încântare, ce-l transportau într-un univers necunoscut până atunci. Luneca la nesfârşit printr-o eternitate de… ceva. Nu sunete ori imagini, ci… ceva. Ceva de o varietate infinită, care-l învăluia, ascunzându-i împrejurimile. Cu fiecare talaz ce se năruia, Lincoln întrezărea un orizont şi mai îndepărtat, iar minunata mantie de senzaţii devenea mai densă… mai moale… şi mai superbă.

Apoi, apăru disonanţa. La început, aidoma unei fisuri mititele, stricând o frumuseţe perfectă. După aceea, lăţindu-se, ramificându-se şi mărindu-se, până ce, în final, se sfărâmă bubuind – deşi fără zgomot.

Ameţit şi buimăcit, Lincoln Fields se regăsi în sala de concert.

Sări în picioare, împleticindu-se, si-l prinse cu putere pe Garth de braţ.

— De ce s-a oprit? Spune-i să continue! Spune-i!

Expresia surprinsă a marţianului se preschimbă în milă.

— El încă n-a terminat, Lincoln.

Privirea năucită a pământeanului nu dovedea că ar fi auzit răspunsul. Acesta se uita în jur cu ochi ce nu vedeau. Degetele lui Novi Lon continuau să zboare la fel de sprintene peste butoane; expresia de pe chipul său rămăsese la fel de extaziată. Încetişor, adevărul pătrunse în mintea lui Lincoln şi ochii săi goi se umplură de oroare.

Se aşeză, scoţând un strigăt răguşit, şi-şi îngropă faţa în palme.

Cele cinci minute trecuseră! Nu mai exista cale de întoarcere!

— Cu numai un minut în urmă, surâse răutăcios Garth, te-am compătimit, Lincoln, dar acum sunt fericit – fericit! Tu însuţi m-ai silit s-o fac. Sper că eşti mulţumit, fiindcă eu sunt. Pentru tot restul vieţii tale – şi glasul marţianului se transformă într-o şoaptă şuierătoare – îţi vei reaminti aceste cinci minute şi vei şti ce-ţi lipseşte… ce nu mai poţi avea niciodată. Eşti orb, Lincoln, orb!

Pământeanul ridică spre el o faţă descompusă şi încercă să zâmbească, dar nu reuşi decât să-şi dezgolească dinţii într-un soi de rânjet jalnic. Avu nevoie de toată voinţa de care era capabil pentru a-şi menţine o expresie senină.

Nu avu curajul să vorbească. Cu pas şovăitor, părăsi încăperea, ţinând totuşi capul sus. Dar, în sinea lui, o voce firavă repeta întruna cu amărăciune: „Ai intrat aici ca un om normal. Pleci însă orb… orb… ORB.”