Din nou Ray Bradbury

Unchiul Einar

— N-o să dureze decât un minut, îi spuse unchiului Einar adorabila lui soţie.

— Refuz, răspunse el. Iar refuzul durează doar o secundă.

— Am muncit toată dimineaţa, şi tu nu vrei să m-ajuţi? exclamă ea, sprijinindu-şi cu mâinile umerii firavi. Tună a ploaie.

— N-are decât să plouă! bombăni el, morocănos. N-o să mă las despicat de trăsnete doar ca să-ţi usuc rufele.

— Dar le usuci atât de repede!

— Refuz!

Uriaşele-i aripi de muşama vibrară nervos în spatele lui.

Ea îi întinse o frânghie subţire, de care erau legate vreo patru duzini de rufe proaspăt spălate.

— Va să zică, la asta am ajuns! mormăi el, cu amărăciune în glas, răsucind cu scârbă frânghia. La asta! La asta!

Aproape că-i venea să plângă de ciudă.

— Nu plânge, că-mi uzi rufele! îi spuse femeia. Hai, sări, vântură-le!

— Să le vântur! îngână el cu o voce găunoasă, adâncă, profund jignită. Îţi repet: n-are decât să plouă şi să tune!

— Dac-ar fi fost o zi frumoasă, cu soare, nu te-aş fi rugat, îi spuse ea, apelând la un argument logic. Dacă nu m-ajuţi, înseamnă c-am spălat degeaba toate rufele astea. Ar trebui să le las s-atârne prin casă…

Argumentul acesta îl convinse. Mai presus de orice, nu putea să sufere priveliştea unor rufe atârnate ca nişte steaguri într-o odaie — nu-i plăcea să se târască sub ele ca să ajungă în celălalt capăt al încăperii. Sări în sus. Uriaşele-i aripi verzi trosniră.

— Doar până la gardul pajiştei.

Aripile lui frământau şi dezmierdau aerul răcoros. Până să poţi spune „Unchiul Einar are aripi verzi”, el şi zburase de la un capăt la altul al fermei sale, trăgând după sine rufele, ca pe un lassou imens, care flutura în bătaia aripilor sale puternice.

— Prinde-le!

Reîntors din expediţie, lăsă rufele, uscate ca nişte floricele, pe păturile curate anume pregătite de nevastă-sa.

— Mulţumesc, îi strigă ea.

El bombăni ceva şi merse, în zbor, la mărul din grădină, pentru a medita sub crengile lui.

 *

Frumoasele aripi mătăsoase ale Unchiului Einar îi fluturau în spate ca nişte pânze verzi, de catarg, şi-i zumzăiau pe umeri când strănuta sau când se întorcea brusc. Unchiul era unul dintre puţinii membri ai Familiei, înzestraţi cu un talent vizibil. Toţi verii, nepoţii şi fraţii lui obscuri se ascundeau în diferite orăşele risipite prin lume, făceau fel de fel de năzdrăvănii invizibile, meştereau momâi cu degete de vrăjitoare şi dinţi albi, coborau din cer ca nişte frunze de foc, sau galopau prin păduri aidoma unor lupi scăldaţi în lumina argintie a lunii. Toţi trăiau relativ feriţi de contactul cu oamenii normali. Nu acelaşi lucru se putea spune despre acest om cu aripi verzi.

Nu-şi ura aripile. Câtuşi de puţin! În tinereţe, obişnuise să zboare noapte de noapte, fiindcă noaptea era timpul cel mai potrivit pentru zbor. Ziua era plină de primejdii — totdeauna fusese şi totdeauna avea să fie aşa; pe când noaptea — o, noaptea! De câte ori nu plutise, noaptea, deasupra unor ostroave de nori şi a unor mări de ceruri văratice! Fără să se expună vreunei primejdii. Da, avusese parte de zboruri bogate, pline de încântare!

Acum, însă, nu mai putea zbura noaptea.

Cu câţiva ani în urmă, la o reuniune familială ţinută la Mellin Town, Illinois, băuse cam prea mult vin roşu înainte de a se întoarce acasă, cu gândul să zboare printr-o trecătoare înaltă din munţii Europei. „O să fie bine”, îşi spusese, în timp ce-şi croia drum sub stelele matinale, deasupra dealurilor visătoare de dincolo de Mellin Town. Şi deodată, trosc! Un stâlp de înaltă tensiune îl făcuse să cadă din cer!

Ca o raţă prinsă într-un năvod! Un sfârâit îngrozitor! Cu faţa arsă de scânteia albastră a unui cablu, se ferise de şocul electric, smucindu-şi avan aripile, şi se prăbuşise!

Căderea pe pajiştea de sub stâlp, luminată de lună, fusese însoţită de un zgomot ca acela al unei cărţi de telefon uriaşe, aruncate din cer.

În zori, se ridicase anevoie, cu aripile-i muiate de rouă fremătând năprasnic. Era încă întuneric. Deasupra orizontului se întindea o fâşie îngustă de lumină. Fâşia asta avea să se lăţească grabnic, ca un bandaj pătat de sânge, împiedicându-l să zboare. Nu exista altă cale decât să se refugieze în pădure şi să aştepte în adâncul ei ca o nouă noapte să-i dea prilejul de a-şi mişca, în taină, aripile pe cer.

Atunci o întâlnise pe viitoarea lui soţie.

Peste zi — o zi destul de caldă pentru un întâi noiembrie în ţinutul Illinois — frumoasa şi tânăra Brunilla Wexley ieşise să caute o vacă rătăcită, pe care trebuia s-o mulgă, căci ţinea în mână o găleată argintie; mergea aşa prin desişuri, rugând-o pe vaca nevăzută să se întoarcă acasă, altminteri o să-i plesnească ugerul din pricina laptelui nemuls. Brunilla Wexley nu se gândea că vaca avea să se întoarcă oricum acasă, în clipa când avea să simtă nevoia de a fi mulsă. De fapt, era un pretext agreabil pentru a cutreiera pădurea, suflând puful păpădiilor şi mestecând flori. Tocmai asta făcea Brunilla, când dădu peste Unchiul Einar.

Adormit lângă un tufiş, avea aerul unui om ascuns sub un baldachin verde.

— Un bărbat! exclamă Brunilla, înfiorată. Sub un cort de campanie!

Unchiul Einar se deşteptă. Cortul de campanie se întindea ca un uriaş evantai verde înapoia lui.

— Văleu! Un om cu aripi! zise Brunilla, văcăreasa.

Căci aşa vedea ea lucrurile. Era uimită, fireşte, dar nu speriată, căci în viaţa ei nu fusese brutalizată de cineva; şi apoi, era nostim să vezi un om înaripat, iar ea era mândră că-l întâlnise. Începu să-i vorbească. După o oră, erau prieteni la toartă, iar după alte două ore, ea uitase cu totul de existenţa aripilor. El îi povesti cum ajunsese în pădurea asta.

— Am băgat eu de seamă că eşti cam paradit, spuse ea. Aripa asta dreaptă arată ca vai de lume. Ai face mai bine să vii cu mine acasă ca să ţi-o repar. În halul ăsta, n-ai putea să zbori până-n Europa. Şi apoi, cine-ar mai dori să trăiască în Europa, în zilele noastre?

El îi mulţumi pentru invitaţie, deşi nu prea vedea cum ar putea s-o primească.

— Păi, eu trăiesc singură, îi spuse Brunilla. Fiindcă, precum vezi, sunt urâţică.

El o contrazise, stăruitor.

— Ce drăguţ eşti! Totuşi, sunt urâtă, nu încerca să mă amăgeşti. Ai mei au murit. Am o fermă, una mare de tot, undeva cam departe de Mellin Town şi am nevoie de un om cu care să pot sta de vorbă.

— Dar nu ţi-e frică de mine? o întrebă el.

— Aş fi mândră şi geloasă mai degrabă, îi răspunse ea. Îmi dai voie?

Şi începu să-i mângâie uriaşele aripi verzi. Unchiul Einar se înfioră tot.

Neavând încotro, trebui s-o conducă acasă, pentru a primi doctoriile şi îngrijirile necesare.

— Tii, ce arsură ai pe obraji, sub ochi! exclamă ea. Noroc că n-ai fost orbit. Cum de s-a întâmplat?

— Păi…

Aşa ajunseră la fermă, uitându-se unul la altul, fără să bage de seamă că merseseră cale de-o milă.

Trecu o zi, şi încă una, apoi el îi mulţumi din pragul uşii, spunându-i că trebuie să plece; îi mulţumi pentru alifii, pentru îngrijire, pentru găzduire. Dar soarele asfinţise, iar el trebuia să străbată un ocean şi un continent, între orele şase seara şi cinci dimineaţa.

— Îţi mulţumesc şi la revedere, îi spuse şi porni în zbor, pe întuneric, dar nimeri drept într-un arţar.

— Vai! exclamă ea, alergând spre trupul lui căzut în nesimţire.

Când se trezi peste o oră, Unchiul Einar îşi dădu seama că nu va mai putea să zboare niciodată pe întuneric: îşi pierduse delicatul simţ de orientare nocturnă. Telepatia care-l avertiza asupra stâlpilor, copacilor, caselor şi dealurilor ce-i stăteau în cale, viziunea clară şi sensibilitatea acută ce-l călăuzeau prin labirintul pădurilor, stâncilor şi norilor fuseseră distruse pentru totdeauna de şocul acela electric, ce-i arsese faţa, cu o flacără albastră, şuierătoare.

— Cum aş putea s-ajung în Europa? gemu el. Dac-aş zbura ziua, aş fi văzut şi împuşcat poate — ce glumă sinistră ar fi! Sau aş fi vârât într-o grădină zoologică. Ce viaţă ar mai fi şi aia! Spune-mi, Brunilla, ce să fac?

— Păi, să ne gândim, rosti ea în şoaptă, privindu-şi mâinile.

 *

Se căsătoriră.

La nuntă veniră şi membrii Familiei. Într-o mare avalanşă autumnală de frunze de arţar, sicomor, stejar şi ulm veniră, foşnind şi şuierând; ca o ploaie de castane sălbatice sau ca nişte mere căzură pe pământ, stârnind un vânt care mirosea a rămas bun către vară.

Ceremonia? Ceremonia fu scurtă — ca arderea unei lumânări, stinsă grabnic, al cărei fum dăinuie în văzduh. O ceremonie scurtă, obscură, întoarsă parcă pe dos, dar Brunilla nu-şi dădu seama, fiindcă nu făcea altceva decât să asculte foşnetul aripilor mari ale Unchiului Einar, deasupra nuntaşilor. Cât despre Unchiul Einar, rana ce-i crestase nasul era aproape vindecată; ţinând-o de braţ pe Brunilla, simţi că Europa se topeşte undeva în depărtare.

Pentru a zbura drept în sus, sau pentru a coborî drept în jos, nu trebuia să vadă perfect. Era firesc ca în noaptea nunţii s-o ia pe Brunilla în braţe şi să zboare cu ea în cer.

Un fermier care locuia cu vreo cinci mile mai încolo, zări la miezul nopţii un norişor, care părea să licărească în răstimpuri.

— Fulgeră de căldură, îşi zise el, şi se duse la culcare.

Coborâră abia în zori, odată cu roua.

Era o căsnicie reuşită. Brunilla trebuia doar să-l privească, pentru a se simţi fericită la gândul că era singura femeie din lume măritată cu un bărbat înaripat.

— Care alta ar putea să se laude cu un asemenea soţ? îşi întrebă ea oglinda.

Iar oglinda îi răspundea:

— Niciuna.

Pe de altă parte, el descoperise multă bunătate şi înţelegere, şi o mare frumuseţe în trăsăturile feţei ei. Pentru a-i face pe plac, consimţise la unele schimbări în regimul alimentar şi umbla cu grijă prin casă, pentru a nu sparge cu aripile lui vreun vas de porţelan sau vreo lampă — nu voia s-o enerveze pe nevastă-sa. Îşi schimbase şi orele de somn, căci tot nu mai putea zbura noaptea. La rândul ei, nevastă-sa aranja în aşa fel fotoliile încât să nu-i stânjenească aripile, mai punea ici-colo câte o pernă sau scotea câte o căptuşeală, şi tot timpul spunea lucruri plăcute auzului lui.

— Oamenii sunt ca fluturii, îi spuse într-o zi. Vezi ce urâtă sunt? Dar într-o bună zi o să ies din gogoaşă şi-o să-mi întind aripile, nişte aripi la fel de frumoase ca ale tale.

— Ai ieşit de mult, replică el.

— Da, recunoscu ea, gândindu-se un timp. Ştiu şi în ce zi s-a întâmplat. În pădure, când căutam o vacă şi-am găsit un cort!

Râseră amândoi. În braţele lui, se simţea atât de frumoasă, încât îşi spunea că, prin căsătorie, ieşise din urâţenie întocmai ca o sabie lucioasă din teacă.

Avură şi copii. La început el se temuse că aceştia ar putea să se nască înaripaţi.

— Mie mi-ar plăcea grozav să fie aşa, spusese ea. Dac-ar avea aripi, nu mi s-ar mai încurca între picioare.

— Da, dar atunci ţi s-ar încurca în păr.

— Văleu!

Avură patru copii, trei băieţi şi o fată, toţi patru plini de energie, încât ai fi zis că au aripi. Crescură ca nişte ciuperci, în scurt timp; peste câţiva ani, vara, îi cerură tatălui lor să se aşeze sub măr şi să le facă vânt cu aripile, ba chiar să le spună poveşti despre ostroavele norilor pe mările cerului, despre vânturi şi ceţuri, şi să le mai spună ce gust are o stea când ţi se topeşte în gură, cum se soarbe aerul rece al munţilor, sau cum te simţi când eşti ca o piatră azvârlită de pe Everest care se preface într-o floare verzuie, înainte de a ateriza în vreo vale!

Aceasta fusese căsnicia lui.

Şi astăzi, cu şase ani mai târziu, Unchiul Einar şedea nerăbdător sub măr şi fierbea de ciudă că, după atâta aşteptare, tot nu era în stare să zboare noaptea: sensibilitatea lui specială nu-i revenise. Şedea acolo, amărât, ca o umbrelă de soare, verde şi ponosită, abandonată de nişte vilegiaturişti care cândva căutaseră adăpost în umbra ei transparentă. Va rămâne oare aici până la capătul vieţii, temându-se să zboare ziua, ca să nu fie văzut de careva? Va rămâne oare osândit să nu efectueze alte zboruri decât cele cerute de nevastă-sa pentru uscarea rufelor, şi să nu-şi folosească aripile decât ca pe un evantai pentru copii, în după-amiezile fierbinţi de august? Ocupaţia lui de totdeauna fusese să întreprindă zboruri pentru Familie, zboruri-fulger. Zbura ca un bumerang peste văi şi peste dealuri, şi ateriza apoi ca un puf de păpădie. Avusese totdeauna bani — Familia îl plătea bine pe mesagerul ei înaripat! Dar acum? Ce jale! Aripile lui băteau aerul, scoţând un tunet captiv.

— Tăticule! îi spuse mica Meg.

Copiii se uitau la faţa lui adumbrită de gânduri.

— Tăticule! Mai fă un tunet! îl rugă Ronald.

— E o zi rece, de martie, în curând o să plouă şi-o să tune din belşug! le răspunse Unchiul Einar.

— Vii să ne vezi? îl întrebă Michael.

— Fugiţi de-aici! Lăsaţi-l pe tata în pace!

Îşi refuza dragostea copiilor şi-i lipsea pe copii de dragostea lui. Se gândea numai la cer, la orizonturi infinite, luminate de stele, de Lună sau de Soare, la ceruri noroase ori senine — pentru că nu vedeai decât ceruri şi orizonturi când zburai. Şi totuşi, iată că acum şedea pe o pajişte, ţinându-se aproape de pământ, de teamă să nu fie văzut.

Parc-ar fi coborât într-un puţ adânc!

— Tăticule, vino să ne vezi! E martie! îi strigă Meg. Ne ducem pe deal cu toţi copiii din oraş!

— Care deal? bombăni Unchiul Einar.

— Dealul Zmeielor, fireşte! îi răspunseră copiii în cor.

Se uită la ei.

Fiecare ţinea în mână câte un zmeu mare de hârtie; feţele le erau năduşite şi străluceau de nerăbdare, de un neastâmpăr animalic. Degetele lor strângeau gheme de sfoară albă. De zmeiele lor, roşii, albastre, galbene, verzi, atârnau cozi făcute din cârpe sau fâşii de mătase.

— O să ne lansăm zmeiele! exclamă Ronald. Nu vii cu noi?

— Nu, răspunse el cu mâhnire în glas. Nu trebuie să fiu văzut — aş avea neplăceri.

— Ai putea să stai ascuns în pădure şi să priveşti de-acolo, zise Meg. Ne-am făcut singuri zmeiele, pentru că ştim cum se fac.

— De unde ştiţi?

— Păi, tu eşti tatăl nostru, de-aia ştim!

Se uită îndelung la copiii lui.

— Un festival al zmeielor? îi întrebă el oftând.

— Da, tată.

— Eu o să înving! spuse Meg.

— Ba eu! o contrazise Michael.

— Ba eu! ciripi Stephen.

— Copii, copii, ce mult vă iubesc! exclamă Unchiul Einar sărind în sus cu un vuiet asurzitor al aripilor sale.

— Ce-i cu tine, tată? îl întrebă Michael, trăgându-se înapoi.

— Nimic, nimic, răspunse el, desfăcându-şi larg aripile pentru a-şi lua avânt.

Bum! Parc-ar fi fost nişte cimbale! Copiii căzură la pământ.

— Am găsit, am găsit! strigă el. Sunt iarăşi liber! Cu penele-n vânt! Brunilla!

Auzindu-se strigată, nevastă-sa ieşi din casă.

— Sunt liber! răcni el, roşu la faţă, înălţându-se în vârful picioarelor. Ascultă, Brunilla, nu mai am nevoie de noapte, pot zbura şi ziua! N-am nevoie de noapte! De-aici înainte o să zbor în fiece zi, în orice zi a anului! Dar îmi pierd vremea vorbind. Uite!

Şi, în vreme ce membrii familiei sale îl priveau cu îngrijorare, el prinse coada de pânză a unuia dintre zmeie, şi-o agăţă la spate, de brâu, înşfacă apoi ghemul de sfoară şi, vârându-şi în gură unul din capetele sforii, le dădu copiilor celălalt capăt, şi zbură în văzduh, drept în vântul de martie!

Copiii lui alergau acum pe câmp, poticnindu-se şi slobozind sfoara spre cerul luminat de Soare, în timp ce Brunilla stătea în curte şi râdea, făcând semne cu mâna. Cei patru copii ajunseră pe Dealul Zmeielor, ţinând ghemul şi desfăşurându-i sfoara sau trăgând de ea, cu un sentiment de mândrie. Iar ceilalţi copii din Mellin Town veniră şi ei cu zmeiele lor mărunte, ca să le lanseze în vânt; când văzură zmeul acela mare şi verde care sălta pe cer, exclamară:

— Tii, ce zmeu!… Tare-aş vrea să am şi eu un zmeu ca ăsta!… Unde l-aţi găsit?

— Tăticul nostru l-a meşterit! strigară Meg, Michael, Stephen şi Ronald, trăgând tare de sfoară, încât zmeul din cer se avântă, vuind, şi desenă un uriaş semn de exclamaţie pe coala de hârtie a unui nor!