Din povestile Agathei Christie (1)

Trotuarul pătat cu sânge

— E curios, spuse Joyce Lemprière, dar nu-mi prea place să vă relatez povestea mea. S-a întâmplat demult, mai exact acum cinci ani, dar m-a obsedat tot timpul de atunci. Partea frumoasă, liniştită de deasupra şi cea ascunsă, macabră de dedesubt. Şi lucru ciudat e că schiţa pe care am pictat-o atunci s-a îmbibat de aceeaşi atmosferă. Când te uiţi prima dată la ea, e doar o schiţă neterminată a unei străzi în pantă din Cornwall, luminată de razele soarelui. Dar, dacă te uiţi mai mult timp, ceva sinistru se strecoară în ea. N-am vândut-o, dar nici nu mă uit vreodată la ea. Se află în colţul studioului, cu faţa la perete.

Numele localităţii este Rathole. E un mic sat pescăresc ciudat din Cornwall, foarte pitoresc, poate prea pitoresc. A conservat cam mult din atmosfera tipică pentru "La ceainăria voastră veche". Are prăvălii cu fete tunse scurt, în bluze de pânză groasă, care decorează motouri pe pergament. Totul e drăguţ şi ciudat, dar şi plin de orgolii.

— Ce, nu ştiu eu? remarcă, mormăind dezaprobator, Raymond West. Blestemul autocarului pentru excursii, îmi închipui. Indiferent cât de îngust e drumul care duce la ele, niciun sat pitoresc nu e sigur.

Joyce îi dădu dreptate.

— Sunt drumuri foarte înguste care duc la Rathole şi în pantă, ca acoperişul casei. Ei bine, dar să-mi continui povestirea. Mă dusesem în Cornwall pentru două săptămâni, ca să pictez. Există un han vechi la Rathole numit "The Polharwith Arms". Se zice că fusese singura clădire care rămăsese în picioare, după ce spaniolii bombardaseră cu obuze localitatea, prin 1500 şi ceva.

— Nu cu obuze, observă Raymond West, încruntându-se. Te rog, încearcă să fii mai exactă cu istoria, Joyce.

— În orice caz, spaniolii au descărcat tunuri undeva, de-a lungul coastei şi au tras în ei şi casele s-au făcut praf. Dar, oricum, nu despre asta e vorba. Hanul era un loc vechi, minunat, cu un fel de portal susţinut de patru stâlpi. Mă instalasem foarte bine şi tocmai m-apucasem de lucru, când un automobil se zări târându-se şi răsucindu-se în jos pe deal. Sigur că avea să se oprească în faţa hanului, tocmai unde mă stânjenea cel mai mult. Coborâră un bărbat şi o femeie – nu le-am luat seama în mod deosebit. Ea purta un soi de rochie mov din pânză şi o pălărie de aceeaşi culoare.

Imediat, bărbatul ieşi din nou şi, spre marea mea satisfacţie, mută maşina jos, pe chei şi o lăsă acolo. Se întoarse la han, trecând pe lângă mine. Chiar în momentul acela, o altă maşină nenorocită sosi, coborând pe drumul răsucit şi din ea ieşi o femeie îmbrăcată în rochie de creton foarte extravagantă, de o culoare ţipătoare, roşie cu poinsettia, ce purta o pălărie mare de pai cubaneză, nu-i aşa? – de un roşu foarte aprins.

Femeia aceasta n-a oprit în faţa hanului, ci a condus automobilul mai jos pe stradă, spre celălalt. Când bărbatul a văzut-o, a strigat uimit: "Carol, pe cinstea mea, nu-mi imaginam să te întâlnesc în locul ăsta uitat de lume. Nu te-am văzut de ani de zile. Hei uite-o pe Margery, soţia mea. Trebuie să vii s-o cunoşti".

Au urcat împreună spre han şi am zărit-o pe cealaltă femeie ieşind pe uşă şi îndreptându-se către ei. Am văzut-o în trecere pe cea cu numele de Carol. Suficient să observ o bărbie bine pudrată în alb şi o gură rujată în roşu aprins şi m-am întrebat, doar m-am întrebat, dacă Margery va fi prea încântată s-o cunoască. N-am putut să mă uit de aproape la Margery, dar, de la depărtare, părea să arate prost îmbrăcată şi cu o purtare nefiresc de stângace.

Bineînţeles că asta nu era treaba mea, dar, câteodată, observi frânturi foarte ciudate de viaţă şi, fără să vrei, le interpretezi. De unde stăteau ei n-am putut prinde decât momente din discuţia care ajungea până la mine. Se gândeau să facă baie. Soţul, al cărui nume părea să fie Denis, vroia să ia o barcă şi să vâslească de-a lungul coastei. Spunea că era o peşteră faimoasă cam la o milă, care merita să fie vizitată. Carol dorea şi ea să vadă peştera, dar fu de părere să se plimbe pe stânci şi să ajungă la ea pe uscat. Zicea că nu poate suferi bărcile. În cele din urmă, rămaseră înţeleşi aşa. Carol avea s-o ia pe poteca de pe stânci şi să se întâlnească cu ei la peşteră, în timp ce Denis şi Margery luau o barcă şi ajungeau acolo vâslind.

Auzindu-i vorbind de făcut baie, m-a apucat şi pe mine cheful să fac una. Era o dimineaţă foarte călduroasă şi nu prea aveam spor la tabloul meu. M-am gândit că lumina soarelui de după-amiază va avea un efect mai reuşit. Aşa că mi-am adunat lucrurile şi m-am dus spre o plajă micuţă pe care o descoperisem, ce se afla în partea opusă peşterii. Am tras o baie grozavă, am mâncat de prânz – limbă conservată şi două roşii – şi m-am întors după-masă plină de încredere şi cu un mare entuziasm să-mi continui schiţa.

Totul în Rathole părea să fie adormit. Avusesem dreptate în privinţa soarelui, umbrele erau mult mai pronunţate. Hanul "The Polharwith Arms" era în centrul tabloului. O rază de soare coborî oblic, lumină trotuarul din faţă, având un efect destul de curios. Am ghicit că cei trei se întorseseră cu bine, deoarece două costume de baie – unui roşu şi altul bleumarin – atârnau pe balcon, uscându-se la soare.

Ceva se întâmplase cu un colţ al schiţei aşa că m-am aplecat câteva momente să-l îndrept. Când am ridicat din nou privirea, o siluetă se sprijinea de unul din stâlpii de la "The Polharwith Arms", părând să fi aterizat acolo ca prin farmec. Era îmbrăcat ca pentru mers pe mare şi mi-am închipuit că e pescar. Dar purta o barbă lungă neagră şi, dacă aş fi căutat un model pentru un căpitan spaniol rău, nu aş fi găsit unul mai potrivit. M-am apucat să lucrez febril, înainte ca el să se mişte din loc, deşi din atitudinea lui părea că era prea bine pregătit să sprijine stâlpii pe vecie.

Totuşi, s-a dezlipit din locul acela, dar, din fericire, nu înainte să prind ceea ce vroiam. Veni spre mine şi începu să vorbească. O, dar cum mai vorbea omul ăla!

— Rathole, spunea, a fost un loc foarte interesant.

Aflasem deja lucrul acesta şi, deşi l-am aprobat, nimic nu m-a salvat. Am înghiţit toată povestea cu bombardamentul, adică cu distrugerea satului şi cu proprietarul de la "The Polharwith Arms" care a fost ultimul om ucis. Cum a fost străpuns pe propriul său prag de sabia unui căpitan spaniol şi cum sângele său s-a împrăştiat pe trotuar şi pata n-a putut fi spălată timp de osută de ani.

Totul se potrivea de minune cu atmosfera adormită, languroasă a după-amiezii. Vocea omului era foarte blândă şi totuşi, în acelaşi timp, se simţea în ea ceva cam înfricoşător. Deşi avea o purtare foarte plăcută, simţeam că din fire era crud. Mi-a povestit cu lux de amănunte despre inchiziţie şi teroarea răspândită de faptele spaniolilor, făcându-mă să le înţeleg mai bine decât până atunci.

Tot timpul cât mi-a vorbit am continuat să pictez şi, deodată, mi-am dat seama că, ascultându-i cu emoţie povestirea, introdusesem ceva ce nu era acolo. Pe acel pătrat alb de trotuar pe care căzuseră mai înainte razele de soare, în faţa uşii de la "The Polharwith Arms", pictasem nişte pete de sânge. Părea extraordinar că mintea putea juca asemenea feste mâinii, dar, când m-am uitat din nou în direcţia hanului, am simţit un al doilea şoc. Mâna trasase numai ceea ce ochii văzuseră: picături de sânge pe trotuar. M-am uitat încremenită câteva clipe. Apoi, am închis ochii şi mi-am zis în sinea mea: "Nu fi aşa de proastă, nu-i nimic acolo, cu adevărat", după care i-am deschis, dar petele de sânge erau încă în locul acela.

Deodată, am simţit că nu mai puteam rezista. I-am întrerupt pescarului şuvoiul de cuvinte.

— Spuneţi-mi, va rog - n-am vederea foarte bună - acolo pe trotuar sunt pete de sânge?

Mă privi cu indulgenţă şi bunătate.

— Nu mai sunt pete de sânge în zilele noastre, doamnă. Ceea ce vă povestesc s-a întâmplat acum cinci sute de ani.

— Da, i-am răspuns, dar în momentul ăsta, pe trotuarul... – cuvintele îmi îngheţară pe buze.

Ştiam, ştiam că el nu vedea ceea ce eu vedeam. M-am ridicat şi, cu mâinile care-mi tremurau, am început să-mi adun lucrurile. În momentul acela, tânărul care sosise cu maşina de dimineaţă ieşi pe uşa hanului, privi în sus şi-n jos pe stradă, cu totul uluit. În balconul de deasupra, soţia lui ieşi şi strânse costumele de baie. O luă în jos, spre maşină, dar, brusc, se întoarse şi traversă drumul îndreptându-se către pescar.

— Spune-mi, domnule, nu ştii dacă femeia care a venit cu a doua maşină nu s-a întors încă?

— Doamna în rochia înflorată? Nu, domnule, n-am văzut-o. A plecat pe stânci spre peşteră, de dimineaţă.

— Ştiu, ştiu. Am făcut toţi trei baie acolo şi, după aceea, a plecat pe jos încoace şi de atunci n-am mai văzut-o. Nu putea să-i ia atâta timp să ajungă. Stâncile de pe-aici nu sunt periculoase, nu-i aşa?

— Depinde, domnule, pe ce drum apuci. Cel mai bine e să iei un însoţitor care cunoaşte locurile.

Fără îndoială, se referea la el însuşi şi începu o întreagă dizertaţie pe această temă, dar tânărul i-o reteză nu prea politicos, se întoarse alergând spre han şi-i strigă soţiei sale din balcon.

— Auzi, Margery, Carol încă nu s-a întors. Ciudat, nu-i aşa?

N-am auzit răspunsul lui Margery, dar soţul continuă :

— Ştii, nu mai putem aştepta. Trebuie să ne grăbim spre Penrithar. Eşti gata? Am să întorc maşina.

A făcut aşa cum a zis şi, imediat, cei doi au plecat, între timp, încercasem, în mod hotărât, să-mi dovedesc cât de ridicole erau închipuirile mele. După ce maşina a plecat, m-am îndreptat spre han şi am examinat îndeaproape trotuarul. Bineînţeles că nu erau pete de sânge. Nu, absolut totul fusese rezultatul imaginaţiei mele care o luase razna. Totuşi, într-un fel lucrul părea să fie şi mai înfricoşător. În timp ce stăteam acolo, auzii vocea pescarului.

Se uita la mine într-un mod curios.

— V-aţi gândit că aţi văzut picături de sânge aici, da, doamnă?

Am dat din cap afirmativ.

— Asta-i foarte curios, asta-i foarte curios. Există o superstiţie la noi, doamnă. Dacă cineva vede petele acelea de sânge...

Se opri.

— Da? l-am întrebat.

Continuă pe tonul acela moale, cu intonaţie de Cornwall, dar, fără să-şi dea seama, limpede, cu o pronunţie corectă, complet lipsit de întortocherile de vorbire regională.

— Doamnă, se spune că, dacă cineva vede petele acelea de sânge, va avea loc un deces în următoarele douăzeci şi patru de ore.

Înspăimântăor! Mă trecu un fior pe la spate.

Continuă cu convingere:

— Există o tăbliţă foarte interesantă în biserică despre moartea...

— Nu, mulţumesc, am spus hotărâtă, m-am întors rapid pe călcâie şi am luat-o în sus pe stradă spre căsuţa unde locuiam. Exact când am ajuns, am văzut-o în depărtare pe femeia pe care o chema Carol, coborând pe poteca dintre stânci. Se grăbea. Pe fundalul cenuşiului stâncilor, semăna cu o floare roşie, otrăvitoare. Pălăria ei era de culoarea sângelui.

M-am cutremurat. Într-adevăr mi se urcase tot sângele la cap. Mai târziu am auzit zgomotul făcut de maşina ei. M-am întrebat dacă şi ea se ducea la Penrithar; dar ea apucă drumul la stânga, în direcţie opusă. Am urmărit maşina cum a urcat dealul şi a dispărut, răsuflând parcă mai uşurată. Rathole apăru din nou în aerul său liniştit, somnoros.

— Dacă asta-i tot, sublinie Raymond West când Joyce se opri, îmi voi da imediat verdictul: indigestie, puncte în faţa ochilor după mese.

— Asta nu-i tot, reîncepu Joyce. Trebuie să ascultaţi urmarea. Am citit-o în ziar, două zile mai târziu, sub titlul "Fatalitatea unei băi în mare". Se arăta cum doamna Dacre, soţia căpitanului Denis Dacre, s-a înecat, din nenorocire, la Landeer Cove, puţin mai departe, pe coastă. Ea şi cu soţul locuiau atunci la hotelul de acolo şi-şi exprimaseră dorinţa de a face baie, dar un vânt rece se porni. Căpitanul Dacre apreciase că era prea frig, aşa încât el împreună cu alţii din hotel se duseseră pe terenul de golf din partea stângă. Totuşi, doamna Dacre spusese că nu era prea rece pentru ea şi se îndreptase singură spre golful mării. Când nu s-a întors, soţul ei s-a alarmat şi, însoţit de prietenii săi, s-a dus pe plajă. I-au găsit hainele lângă o stâncă, dar n-au dat de urma nefericitei doamne. Cadavrul ei s-a găsit abia după o săptămână, când a fost adus la mal, la o oarecare distanţă, mai jos pe coastă. Prezenta o lovitură puternică în cap, care-i precedase moartea şi se agrea teoria că ea trebuie să se fi aruncat în mare şi să se fi lovit cu capul de vreo stâncă. După câte am putut afla, moartea ei survenise exact la douăzeci şi patru de ore după ce văzusem petele de sânge.

— Protestez, zise sir Henry. Asta nu e o problemă, e o poveste cu fantome. Domnişoara Lemprière este, evident, un medium.

Domnul Petherick tuşi ca de obicei.

— Un lucru mă intrigă, interveni el, acea lovitură în cap. Cred că nu trebuie să excludem posibilitatea unei farse. Nu avem suficiente date la îndemână pentru asta. Halucinaţia sau viziunea domnişoarei Lemprière este, desigur, interesantă, dar nu-mi dau seama prea clar asupra cărui punct doreşte ea să ne pronunţăm.

— Indigestie şi coincidenţă, zise Raymond, şi oricum nu poţi fi sigură că erau aceiaşi oameni. Pe lângă aceasta, blestemul, sau orice ar fi fost, se aplică numai locuitorilor din prezent de la Rathole.

— Presimt, spuse sir Henry, că sinistrul pescar are ceva de-a face cu această povestire. Dar sunt de acord cu domnul Petherick că domnişoara Lemprière ne-a dat foarte puţine date.

Joyce se întoarse spre dr. Pender care, zâmbind, dădu neştiutor din cap.

— E o poveste foarte interesantă, zise el, dar mă tem că sir Henry şi domnul Petherick au dreptate că există prea puţine date pe care să ne bazăm.

Joyce se uită atunci curioasă la Miss Marple, care îi zâmbi.

— Şi eu cred, Joyce dragă, că eşti puţin şireată. Desigur, eu văd altfel lucrurile. Vreau să zic că noi, ca femei, apreciem amănuntul legat de haine. Dar nu cred că e o problemă cinstită să i-o pui unui bărbat. Trebuie să fi avut loc o mulţime de schimbări rapide. Ce femeie rea! Şi un bărbat încă şi mai rău.

Joyce se uită surprinsă la ea.

— Mătuşă Jane, exclamă ea, vreau să zic Miss Marple, cred, sunt convinsă că ştii adevărul.

— Ei bine, dragă, recunoscu Miss Marple, e mult mai uşor pentru mine, care stau aici liniştită, decât a fost pentru tine, tu fiind şi o pictoriţă atât de sensibilă la atmosferă, nu-i aşa? Stând aici şi împletind vezi clar faptele. Picăturile de sânge cădeau pe trotuar din costumul de baie care atârna deasupra; acesta fiind roşu, bineînţeles, criminalii înşişi nu şi-au dat seama că era pătat de sânge. Biata fată, atât de tânără, biata de ea!

— Scuză-mă, Miss Marple, zise sir Henry, dar dumneata cunoşti totul în timp ce eu sunt încă complet nelămurit. Dumneata şi domnişoara Lemprière păreţi să ştiţi despre ceea ce vorbiţi, dar noi, bărbaţii, suntem în necunoştinţă de cauză.

— Am să vă spun acum sfârşitul povestirii, zise Joyce. Era un an mai târziu. Mă aflam într-o mică staţiune pe coasta de Est şi pictam, când, deodată, am avut acel sentiment straniu pe care-l simţi când ţi se repetă ceva ce ţi s-a întâmplat mai înainte. Erau două persoane, un bărbat şi o femeie, pe trotuarul din faţa mea şi ei întâmpinau o a treia persoană, o femeie îmbrăcată într-o rochie roşie de creton cu poinsettia: "Carol, ce splendid! Ce întâmplare să te întâlnesc după atâţia ani. O cunoşti pe soţia mea? Joan, aceasta este o veche prietenă, domnişoara Harding".

L-am recunoscut de îndată pe bărbat. Era acelaşi Denis pe care-l văzusem la Rathole. Soţia era alta, adică era o Joan în loc de o Margery; dar ea era de acelaşi tip, tânără, cam prost îmbrăcată şi foarte ştearsă. Am crezut pentru o clipă că înnebunesc. Au început să vorbească despre înot. Am să vă spun ce-am făcut atunci: m-am dus ca din puşcă la poliţie. Îmi închipuiam că o să mă creadă, probabil, cam ţicnită, dar nu-mi păsa. Şi totul s-a întâmplat să fie în regulă. Acolo era un om de la Scotland Yard, care venise exact pentru lucrul acesta. Se părea – o, e groaznic să vorbesc despre asta – că poliţia avea bănuieli în privinţa lui Denis Dacre. Acesta nu era numele său real, lua diferite nume pentru diverse ocazii. Făcea cunoştinţă cu fete, de obicei cât se poate de şterse, fără multe rude sau prieteni, se însura cu ele, le asigura viaţa pentru mari sume de bani şi apoi, o, e oribil! Femeia pe nume Carol era soţia lui adevărată şi puneau întotdeauna în aplicare acelaşi plan. De fapt, aşa au şi reuşit să-l prindă. Companiile de asigurare au devenit suspicioase. El venea într-o staţiune liniştită de la mare cu noua sa soţie, apoi apărea cealaltă femeie şi se duceau toţi trei să înoate. Soţia era ucisă, Carol se îmbrăca în hainele ei şi se întorcea în barcă cu el. Apoi, plecau din localitate, oricare ar fi fost, după ce întrebau despre presupusa Carol şi, când ajungeau în afara satului, Carol îşi punea în grabă, înapoi, rochia ei roşie ţipătoare, se machia strident, se întorcea în sat şi pleca cu propria ei maşină. Căutau să afle în ce direcţie o lua curentul apei şi presupusul deces se întâmpla în următorul loc de înot de-a lungul coastei, dar în direcţia curentului. Carol juca rolul soţiei, se ducea singură spre o plajă mai ferită, lăsa lucrurile soţiei lângă o stâncă şi pleca în rochia ei de creton înflorată aşteptând liniştită până când soţul ei putea s-o reîntâlnească.

Presupun că atunci când a ucis-o pe biata Margery, ceva sânge trebuie să fi pătat costumul de baie al Carolei şi, acesta fiind roşu, ei n-au observat, aşa cum spune Miss Marple. Dar când l-au atârnat peste balcon, a început să picure. Ah! se cutremură. Încă îl mai văd.

— Desigur, spuse sir Henry, acum îmi reamintesc foarte bine. Davis era numele adevărat al bărbatului. Am scăpat din vedere că unul din multele sale nume fictive fusese Dacre. Formau o pereche extraordinar de vicleană, întotdeauna mi s-a părut atât de uimitor că nimeni nu a sesizat schimbarea de identitate. De acord cu Miss Marple că hainele sunt mult mai uşor de descoperit decât feţele; dar a fost o schemă foarte inteligentă, deoarece, deşi îl suspectam pe Davis, nu ne-a fost uşor să-l acuzăm de crimă, întrucât, întotdeauna, părea să aibă un alibi ireproşabil.

— Mătuşă Jane, spuse Raymond, uitându-se la ea curios, cum de reuşeşti? Ai dus o viaţă atât de liniştită şi, totuşi, nimic nu pare să te surprindă.

— Întotdeauna mi se pare că un lucru seamănă foarte mult cu un altul, în lumea asta, sublinie Miss Marple. Ştiţi, a fost o doamnă Green care şi-a înmormântat cinci copii şi toţi asiguraţi pe viaţă. Natural, cineva a început să devină bănuitor.

Dădu din cap dezaprobator:

— Există extrem de multă răutate în viaţa de la ţară. Sper că voi, dragi tineri, să nu aflaţi cât de rea este lumea!