Din povestile lui Emil Garleanu (4)

Boierul Iorgu Buhtea

Boierul Iorgu Buhtea şi Toader Buhtea, nepotul lui, înfăţişau cea mai aleasă spiţă a boierimii moldoveneşti.

Neamul Buhteştilor, nu prea numeros, coborâtor mai mult în partea bărbătească, fusese alcătuit din oameni isteţi la minte şi tari la trup; unii dintre dânşii încheiaseră cu bine suta de ani. Mihai Buhtea, tatăl boierului Iorgu, murise în vârstă de o sută cinci ani.

Pe un molitvenic, rămas din moşi strămoşi în neamul Buhteştilor, boierul Iorgu găsi însemnat, de mâna părintelui său, postelnicul Mihai, următoarele: „Azi în 23 dechemvrie, în anul de la Hristos 1821, am trecut patru ani peste sută“. În decembrie 1822 postelnicul muri. Boierul Iorgu îşi amintea bine chipul măreţ, încununat de părul alb ca omătul, al părintelui său.

Tot pe molitvenicul acesta, postelnicul se încercase să-şi facă spiţa neamului.

Cel mai vechi, un Gheorghe Buhtea, căzuse — bănuia postelnicul — în lupta de la Valea Albă, purtată de Ştefan-Vodă împotriva turcilor: „cam de la acea luptă, spunea însemnarea, numele lui Gheorghe Buhtea nu se mai pomineşte, numai doar al frăţâne-său Radul“. Acesta, Radul, avu şi dânsul un băiat şi o fată, Ruxanda, — cel mai vechi nume femeiesc în neamul lor. Spiţa cuprindea numai trei nume de femei: pe al Ruxandei; al uneia Safta, strănepoata Ruxandei, fata unui Toader Buhtea (“Grozovanul, pentru că pârjolise nişte tătari ce-i călcaseră moşia“ — însemnase postelnicul), şi pe al Marghioalei, mătuşa postelnicului Mihai.

Boierul Iorgu apucase — dar nu mai ţinea minte — pe cea din urmă femeie din neamul lui: pe Savasta, o soră mai mică a postelnicului. Aceasta murise de holeră, chiar în  casele unde locuia acum boierul. În spiţa din molitvenic Savasta nu era trecută.

     Dintre toţi Buhteştii, numai Gavril, fratele boierului, muri în floarea vârstei; călăreţ vestit, — jocul soartei făcu să fie omorât  tocmai de un cal. Târât, cu piciorul prins în scară, peste câmpuri până în grajdurile curţii, îşi dete sufletul în braţele celor ce-l ridicară să-i dea ajutor. Gavril Buhtea muri la patruzeci şi trei de ani, lăsând un băiat, pe Toader, în vârstă de treisprezece ani.

La moartea fratelui său, boierul ştiu să-şi ascundă nemărginita durere ce simţea. Îşi chemă nepotul din colţul unde încremenise de spaimă şi-l duse lângă sicriu. Când ridică pânza de pe capul sfărâmat al mortului, copilul izbucni în plâns; dar boierul îi luă mâna de la ochi:

— Băiete, să ştii că nefericirile, ca şi fericirile, de la Dumnezeu vin şi trebuiesc privite făţiş. Să fii bărbat cum a fost tată-tău şi să-i porţi numele cu cinste. Eu am să fiu lângă tine ca să te povăţuiesc... Sărută-i mâna.

Copilul lipi buzele de mâna rece a tatălui său şi îşi şimţi sufletul mai puternic...

Boierul îşi puse toată înţelepciunea la îndrumarea temeinică a nepotului. Cu atât mai mult se silise să ajungă acest scop, cu cât vedea că tinerii ce răsăreau pe urmele bătrânilor nu mai erau destoinici să ducă înainte trăinicia neamului.

Chibzuise mult până se hotărî să-şi trimită nepotul în străinătate. Îl momise dintru-ntâi în toate felurile, ca să-i cântărească firea: „Din încercări sufletul iese mai tare sau se nimiceşte“,  zicea dânsul. Când văzu că băiatul rămâne neînduplecat deşertăciunilor lumeşti, că era strâns legat de pământul ce cuprindea ţărâna tuturor alor lui, îl trimise la Paris.

În cei patru ani, cât rămăsese băiatul printre străini, îl călcase de patru ori; îl găsise mereu acelaşi: suflet curat, judecată dreaptă şi temeinică. După patru ani, Toader Buhtea se întorcea în ţară doctor în drept. Boierului îi fusese dat să-şi vadă visul cu ochii.

La întoarcere, Toader Buhtea se odihni o iarnă întreagă. În primăvară, boierul îl luă alături de dânsul în viaţa încordată, dar sănătoasă şi roditoare, a plugarilor.

Mai târziu, după ce-l desluşi bine asupra noului trai ce avea să ducă de acum încolo, boierul îl plimbă pe la toate moşiile şi-l întrebă:

— Pe care ţi-o alegi, băiete, să-i porţi singur de grijă?

— Pe toate, tată, e timpul să te odihneşti şi dumneata.

— Hait! fie, dacă vrei tu.

Şi boierul deschise braţele să strângă la piept pe acela în care îşi simţea tresărind neamul cu atâta putere.

Ce-l mai neliniştea pe boier era însurătoarea nepotului. Degeaba, oricât căuta, nu mai întâlnea chipurile cele pline şi sănătoase, feţele cu privirea limpede ale fetelor harnice şi gospodine foc, de altădată.

Ce Dumnezeu, gândea dânsul, să se sfârşească oare neamul moldovencelor cu cele de pe urmă jupâniţe ce mai trăiau ici-colo câte una?

Putea îngădui dânsul ca urmaşul său să amestece sângele Buhteştilor — tare ca vinul cel vechi — cu cel apos al domnişoarelor strânse şi înzorzonate de astăzi? Dar mai bine i se stinge neamul pentru veşnicie decât ar fi lăsat una ca asta!

Boierul Iorgu credea în adevăr că-i era dat să nu vadă cununia nepotului său.

Într-o zi, ducându-se, pentru nişte afaceri, la boierul Furtună, îi răsări în prag chipul rumen şi vioi al unei fete. Cum nu se aştepta s-o vadă, rămase pe loc privind la dânsa.

— Fata mea! boierule, strigă mulţumit Furtună, care ieşi întru întâmpinarea deosebitului musafir.

— Să-ţi trăiască, frate. D-apoi nu ştiam că ai aşa bujor de fată!

— Fetele cresc cât nici nu prinzi de veste, boierule.

Boierul Buhtea avusese de ce se mira, căci boierul Furtună, om amarnic şi neînduplecat în faptele lui, nu-şi scosese fata în vileag. Mai anii trecuţi, coana Măndiţa, soţia boierului Furtună, ba chiar fata, avusese plecare pentru băiatul unui om  bogat, dar fără să fie de neam; boierul le surghiunise atunci la ţară. Acolo gândurile mamei  se limpeziră, obrazul copilei înflori mai frumos, iar mintea li se statornici la amândouă. Gospodăriseră la ţară trei ani de zile, şi iarnă şi vară, iar anul acesta boierul Furtună socoti cu cale să le aducă înapoi în târg.

Pesemne că întoarcerea fusese într-un ceas bun. Când să plece, boierul Iorgu chemă pe fată şi o sărută pe frunte:

— Sunt tare mulţumit, draga tatii, că mi-a fost dat să mai văd o fată ca cele de demult!

Nunta s-a pus repede la cale.

Într-o seară frumoasă de iunie, lume după lume se cobora spre biserica Domnească, unde avea să fie cununia nepotului boierului Buhtea cu fata boierului Furtună.

A fost o nuntă cum nu se mai văzuse. Târgul se rumenise ca într-o noapte din poveşti, în lumina masalalelor1 ce ardeau de la casa boierului Iorgu până la uşa bisericii. Cursese toată boierimea din Moldova să ieie parte la o sărbătoare ce le mai amintea vremurile de altădată.

Luminat de fericire, boierul Iorgu Buhtea stătea în faţa altarului cu privirile ţintite spre icoana Maicii Domnului. Şi niciodată, nimănui nu-i păruse mai frumos şi mai falnic bătrânul.

.    .    .    .    .    .    .    .    .    .    .    .    .    .    .    .    .    .    .    .    .    .

Rar om să fi fost mai cu vază în cuprinsul Moldovei ca boierul Iorgu Buhtea — Boierul, cum i se zicea pe scurt.

În casa boierului se puseseră multe afaceri însemnate la cale, căci numai el ştia să deie sfatul hotărâtor, el găsea cuvântul de împăcare pentru cei ce nu se înţelegeau.

Câte nu descurcase dânsul! Şi, şopteau unii, câte nu încurcase atunci când nu putea împiedica altmintrelea o pornire fără căpătâi. „Să ştiţi, zicea el, de câte ori am legat pe doi, am dezlegat pe douăzeci!“

Pentru mulţi se suise dânsul în trăsură şi pornise cu jalba în proţap la Vodă.

— Bine, mă Iorgule, îi spuse odată Vodă-Cuza, mulţi mai ai de luat sub ocrotirea ta?

— Măria ta, deie Dumnezeu să am cât mai mulţi, răspunse apăsat boierul.

— Ai dreptate; ştiu că-ţi pui cuvântul numai pentru cei cu sufletul ales... Şi-s puţini, boierule, puţini! adăugă Vodă cu amărăciune, uitându-se la cei de primprejur.

Să fi auzit că ai nesocotit povaţa unui bătrân!... Îndată îţi trimitea trăsura şi te poftea până la dumnealui. Când te chema, ştiai ce te aşteaptă, dar n-aveai încotro, te duceai. Boierul îţi ieşea în scară, te ducea în odaia de primire, îţi da dulceţi şi cafea, apoi te lua la depănat. Nu scăpai decât atunci când îţi ghicea din ochi că te întorsese pe calea adevărului. Avea un mare dar: îţi citea în privire, cum ar fi citit într-o carte. Odată, tot aşa, povăţuia pe un tânăr; i-a vorbit boierul cât i-a vorbit, apoi, după ce s-a uitat drept în ochii lui, s-a sculat de pe scaun şi a deschis uşa:

— Paraschivo! mai adă dulceţi şi cafea, cuconaşului.

— Îţi mulţumesc, boierule, am luat o dată, răspunse stingherit tânărul.

— Dumneata crezi că nu te-am înţeles? răspunse boierul. Pe când îţi vorbeam, te gândeai că tot mai bune mi-s dulceţile decât spusele.

Îl ghicise. Tânărul mai luă dulceţi, cafea, apoi fu silit să vorbească cu boierul, două ceasuri întregi, despre prăsila porcilor.

Altă dată, venind mai mulţi ocârmuitori ai târgului să-i ceară sfatul într-o afacere bănească, boierul le făcu socoteala rotundă, arătând câţi bani puteau economisi fără să ştirbească nimic din ce-şi puseseră dânşii în gând. Toţi rămăseseră foarte mulţumiţi; numai mulţumirea unuia nu prea era din inimă. Dar ochiul cel ager al boierului băgă de seamă: „Ce e drept, mia dumitale de lei n-am pus-o la socoteală“. Ocârmuitorul,  care se gândea tocmai la miişoara ce-i alunecase

din palmă, nici nu crâcni, dar se înroşi până-n albul ochilor.

În clipe de acestea, cuvântul lui tăia ca sabia.

Vânător vestit, un sfert de viaţă o petrecuse prin munţi; îndrăzneţ şi ochitor ghibaci cum era, îşi atrăsese pe socoteala vieţii lui de vânător povestiri de necrezut. Când le auzea, Buhtea se mira grozav:

— Măi, măi, măi! amarnică-i lumea.

Odată, întorcându-se de la Iaşi, se întâlni într-un han c-un alt drumeţ, care sosise de cu noapte. Din una-n alta, străinul, căruia nu-i mai tăcuse gura, aduse vorba şi despre Vodă-Cuza:

— Îndrăzneţ om, spunea dânsul. Ia închipuie-ţi dumneata ce am aflat de la un om care a văzut minunea cu ochii lui. Cică Vodă şi cu Buhtea — Boierul — vrând să arate, zilele trecute, cât de buni chitaci sunt, şi-au pus câte un măr pe cap, apoi au tras cu pistoalele amândoi deodată şi au luat merele cu gloanţele fără să-şi atingă măcar un fir de păr.

Boierul, plictisit, răspunse:

— Vezi că ulciorul nu merge de multe ori la apă. Astăzi au vrut să facă tot astfel, dar au păţit-o. Buhtea a murit lovit drept în frunte, iar Vodă e pe moarte. Eu vin de la Curte, i-am văzut pe amândoi.

Străinul rămase întâi cu gura căscată, apoi se repezi din han, încălecă şi porni ca o furtună înapoi la Iaşi. Până seara vestea s-a răspândit în toate părţile, iar Vodă a râs cu lacrimi de gluma boierului.

Acum, deşi în plină putere, boierul nu mai vâna. Ba, avântul de altădată i se prefăcuse într-o neţărmurită milă. De câte ori nu se gândea cu părere de rău la jertfele ce le făcuse gustul său de vânător!

Dar ce pusese boierul mai presus de orice în viaţă, fusese cinstea: „Cinstea e ca sângele; dacă-ţi lipseşte, mori“. Astfel de învăţăminte dăduse dânsul nepotului său. Celui care nu-şi ţinea cuvântul, nu-i mai întindea mâna. Dânsul nu făgăduise niciodată ce era cât de cât de puţin îndoielnic, iar când spunea că o să-ţi facă un lucru, era ca şi făcut.

Până mai deunăzi glasul lui încă nu găsise împotrivire.

.    .    .    .    .    .    .    .    .    .    .    .    .    .    .    .    .    .    .    .    .

Astăzi vremurile se schimbaseră. O prăpastie din ce în ce mai mare se deschidea între apucăturile tinerimii emancipate, dragă Doamne, şi poveţele domoale, dar pline de bun simţ, ale bătrânilor.

Sfătuitorii de altădată începuseră a fi părăsiţi. Sfaturile bătrânilor nu mai plăceau; erau ca albinele care puteau da miere, dar şi acul lor usturător. Ocârmuitorii noi căutau a şterge până şi urmele muncii cinstite a bătrânilor; neîndrăznind să-i atace făţiş, îi loveau în străduinţele lor de ani întregi. Boierii ajunseseră să nu-şi mai cunoască târgurile unde se născuseră, copilăriseră şi îmbătrâniseră.

Cutare boier cheltuise din averea lui să lărgească o uliţă; tinerii, veniţi după dânsul, o strâmbau pentru estetica Urbei;  alt bătrân, crescut în frica lui Dumnezeu, zidise o biserică şi-o înzestrase cu icoane de aur, policandre de argint, cu aier ţesut, în   fir şi mărgăritare, de către trei rânduri de jupâniţe din neamul lui; tinerii o lăsau să se  macine în ruină, până când, venindu-le bine la socoteală, o dărâmau pentru că împiedica vederea unui teatru, bunăoară, ce aveau să clădească dânşii; pe locul unde fusese altădată altarul de lemn săpat cu meşteşug şi credinţă, ţinea câtăva vreme o cruce neîngrădită şi pângărită de toţi. Boierii se priveau cu lacrimile-n ochi: „Neam nemernic, boierule, neam nemernic!“

Însă ceea ce mâhnea de moarte pe bătrâni era rătăcirea celor doi-trei copii de-ai lor în şleahta filfizonilor. Cum, prin ce schimbare sufletească, aceşti oameni — sânge din sângele lor, carne din carnea lor — putuseră rupe cu trecutul şi luneca în mijlocul celor de care nu erau legaţi prin nimic, nu puteau să înţeleagă bătrânii.

„Creşterea“, răcnea Furtună, „creşterea! De ce nu s-a ales aşa băiatul lui Pană, al lui Trufanda? Pentru că au fost struniţi la vreme; pentru că părinţii n-au desfăcut băierile pungii, ţâncilor fără de minte. Cei care au făcut-o, vor da seamă lui Dumnezeu.“

Boierii cu inima slabă, care lăsaseră averea pe mâna copiilor, îl ascultau şi se gândeau că târziu mai poate da omul de urma greşelii în care a trăit...

În mijlocul acestor hărţuieli niciunul nu părea mai liniştit ca boierul Iorgu Buhtea. Vedea el bine că lucrurile nu se mai puteau schimba, dar îi era deajuns că  cel puţin sângele lui  rămăsese curat, ca al strămoşilor ce luptaseră sub Ştefan Vodă, pentru mântuirea pământului în care aveau să doarmă somnul de veci.

Dar liniştea plină de dispreţ a boierului înfuriase grozav pe tineri; aceştia doreau să vie cât mai degrabă împrejurarea care i-ar putea izbi  de stânca ce le sta în cale; ştiau bine că  boierii nu făceau un pas fără sfatul lui Buhtea, cel mai înţelept dintre ei.

În adevăr, boierul, de o bucată de vreme, nu se mai amesteca în hărţuielile zilnice — un dezgust ascuns îi încerca sufletul şi-i întorcea ochii de la ele —, dar sfătuia pe toţi ceilalţi cum să le ducă la sfârşit... Clipele acestea erau grele pentru dânsul; doar cei doi copii ai nepotului său, băiatul şi fata, îi înseninau viaţa. De aceea, când Toader Buhtea, dezgustat, ca şi boierul, de cele ce se întâmplau, hotărî să se mute cu totul la ţară, boierului îi păru bine:

— Mută-te, Toadere; o să merg şi eu cu tine.

*

Împrejurarea dorită de tineri sosi mai degrabă de cum se aşteptau dânşii.

În dimineaţa zilei în care boierul Iorgu şi Toader Buhtea trebuiau să plece la ţară, muri pe neaşteptate conul Gheorghieş Pară; prin moartea lui se deschidea un loc în sfatul ţării. Boierii nu  puteau rămâne la o parte fără să încerce măcar a înlocui pe boierul Pară cu unul dintre dânşii; ba era o datorie chiar, să lupte când nicio minte luminată nu se afla printre cei trimişi să îngrijească de nevoile ţinutului.

Într-o asemenea împrejurare, cuvântul lui Buhtea era de mare nevoie; merseră cu toţii la dânsul şi-l rugară să  mai râmâie câteva zile. La urma urmei, boierul se înduplecă să mai steie până după alegeri. Toader Buhtea plecă la ţară numai cu nevasta şi copiii.

Aveau dreptate boierii să se îngrijească de urmările morţii lui Pară. Tineretul, bucuros că scăpa de un boier ca Pară, găsiră prilejul binevenit să înlăture piatra ce le sta pe inimă.

Gazetele târgului începură a tăvăli în mocirla ocărilor amintirea seninului bătrân de până mai deunăzi; prin el tineretul căuta să deschidă ochii tuturor asupra „pecinginii sociale“ — asupra boierimii care oprea mersul înainte al ţinutului. „Tinerimea, dânsa-i mântuirea“, sfătuiau foiţele împărţite degeaba prin toate ungherele.

În această vreme Buhtea îndemna pe boieri să tragă la sorţi care anume dintre dânşii aveau să înlocuiască pe Gheorghe Pară. Căzu boierul Neagu, om bătrân, cinstit şi cu minte, dar nefericit din pricina feciorului său care-i făcuse viaţă amară, cheltuindu-i fără nicio socoteală averea.

Tinerii, cum auziră, hotărâră să aleagă cu orice preţ pe Gheorghe Neagu, feciorul bătrânului. Prin aceasta erau încredinţaţi că vor semăna dezbinarea între boieri.

Gheorghe Neagu era unul dintre puţinii care trecuseră de la boieri în rândul tineretului. Alergară la dânsul. Tânărul Neagu nu se gândise niciodată la o aşa cinste; acum, dacă întâmplarea i-o aducea, adică la ce n-ar fi primit? Om fără niciun căpătâi, nu degeaba îşi petrecuse mai tot timpul prin străinătate, de unde se întorsese cu o diplomă cumpărată; în viaţa lui strecurată până acum mai mult prin cafenele, roasă prin duele şi aventuri, de ce n-ar fi încercat şi această faptă de un soi cu totul nou pentru dânsul?!

Primi fără nici o şovăire. La dreptul vorbind, nici prietenii lui nu se aşteptaseră ca Neagu să primească atât de repede.

Seara, Gheorghe Neagu duse singur vestea tatălui său:

— Ştii, bătrânule, că suntem vrăjmaşi?

Bătrânul nu-i răspunse; ştia el de mult aceasta: erau vrăjmaşi de la avere, de la apucături, gândire — de la tot.

— Mi-au pus candidatura ca guvernamental.

Într-adevăr, la asta nu se aşteptase tată-său. Nu-i venea  să creadă că băiatul lui o să ajungă până acolo să-i poarte duşmănia pe faţă. Lucrul însă era aşa; conul Mihalache se încredinţă că băiatul său nu glumea.

Bătrânul se tulbură grozav, se sculă de la masă, porunci să-i vină trăsura şi porni la boierul Furtună, să-i ceară sfatul.

Câtă vreme boierul Neagu povesti întâmplarea, boierul Furtună de-abia se putu ţine pe scaun de neastâmpăr:

— Ei, şi nu l-ai croit? Halal să-ţi fie, Mihalache!

Bătrânul începu să plângă:

— E prea târziu, prea târziu, îngâna dânsul. La ce mi-a folosit cinstea dintr-o viaţă-ntreagă? Mi-a cheltuit tot ce aveam; deunăzi, dacă nu era Boierul, să-mi deie o mie de galbeni, mi-aş fi pierdut şi moşia.

— Coane Mihalache, strigă Furtună, coane Mihalache, du-te acasă, sfătuieşte-l să se lepede de nesocotinţa lui şi, dacă n-o vrea, ia-ţi băţul, croieşte-i vreo două şi dă-l pe uşă afară ca pe un netrebnic. Calcă-ţi pe inimă şi nu fi muiere, că te calcă el pe urmă.

Bietul bătrân plecă mai amărât de cum venise. Seara, când îi vorbi băiatului, acesta începu să râdă cu hohot; atunci bătrânul îşi găsi puterea să-i spuie toate, verde, în faţă, să-l facă netrebnic:

— Mi-ai făcut numele de râs, mi-ai mâncat zilele; să lipseşti din faţa mea, netrebnicule.

Băiatul se sculă furios, se apropie de tată-său şi-i dădu cu tifla:

— Na, hodorogule!

Bătrânul crezu dintru-ntâi că se prăbuşeşte jos, apoi tot sângele îi năvăli la cap, se repezi de luă bastonul din colţ şi începu a da în fecioru-său. Acesta, zăpăcit de repreziciunea loviturilor, abia îşi nimeri pălăria şi fugi afară.

Boierul Neagu, istovit de puteri, căzu, plângând, pe divan.

A doua zi se duse din nou la boierul Furtună, îi istorisi cum îndeplinise fără voie sfatul ce-i dase şi se rugă cu lacrimile în ochi să-l lase pe dânsul la o parte.

Furtună îi făgădui că va stărui pe lângă Boierul, căruia conul Mihalache nu îndrăznea să i se arate.

În faţa acestei noi şi neauzite întâmplări, care punea în gurile tuturor numele unuia dintre cei mai cunoscuţi boieri, Buhtea hotărî nu numai să lase la o parte pe boierul Neagu, dar să nu mai puie pe nimeni  în locul lui la alegeri; să rămâie filfizonii de capul lor şi ţinutul de izbelişte.

— Vor vedea dumnealor cât preţuiesc hodorogii, zise el.

Tinerilor le păru grozav de rău când aflară că boierii rămâneau deoparte, de bună voia lor.

Fusese un prilej nimerit să le deie lovitura din urmă!

— Nu vedeţi voi că li-i frică? ţipa Gheorghe Neagu.

— Da, da, au înţeles singuri cât le preţuieşte pielea de evghenişti, strigau ceilalţi...

Gheorghe Neagu se  alese deputat.

Ca să deie mai mare însemnătate învingerii, tinerii închipuiră o sărbătorire cum  nu se mai făcuse până atunci în târg. Seara adunară măhălălile, le împărţiră masalale şi, c-un taraf de lăutari în frunte, porniră acasă la Gheorghe Neagu.

Acolo, luminile stinse.

Lumea începu să strige:

— Trăiască deputatul Gheorghe Neagu!

Strigătele străbătură până în odaia boierului Neagu, care era bolnav în pat; când le auzi, bătrânul căzu cu faţa în perne, plângând.

Cineva aduse vestea că sărbătoritul e la cafenea. Mulţimea se întoarse. În faţa cafenelei, uralele răsunau ca nişte pocnete de pistoale.

Deputatul fu ridicat pe braţe şi silit să vorbească.

Ca om politic ce era acum, Gheorghe Neagu rupse făţiş cu trecutul, blestemă bătrânii, arătând cum, pentru fericirea neamului, călca şi iubirea datorită părintelui său şi sfârşi strigând la rându-i, cât îl ţinea glasul: „Trăiască tinerimea învingătoare!“

Strigătele detunară din nou, iar taraful începu să cânte Deşteaptă-te, române.

În vreme ce alegătorilor li se răsplătea prin băutură, câţiva pierde-vară porniră cu masalalele prin mahalaua boierească.

— Ce-o fi, Măndiţo, întrebă boierul Furtună, care nu  se pricepea de unde veneau strigătele şi lumina cea mare.

— O fi vreun foc, Vasile.

Boierul Furtună ieşi în cerdac. Mulţimea ajunsese tocmai la poarta lui: „Trăiască deputatul Gheorghe Neagu, deputatul tinerimii!“

— A! asta-i, lingăilor? Grigore, dezleagă zăvozii şi asmuţă-i la poartă, strigă boierul Furtună.

Cei cinci zăvozi se repeziră ca nişte lei spre poartă; masalagiii o luară la sănătoasa, dar la capătul celalt boierului Trufanda îi venise se vede acelaşi gând: din ograda lui se năpustiră alţi zăvozi, şi-ntr-o clipă se adunară toţi câinii de  prin curţile boiereşti. Părtaşii tineretului aruncară masalalele şi pălăriile, ca să fie mai sprinteni, apoi o zbughiră printr-o hudicioară, unde abia putură scăpa de furia câinilor.

Alegerea avusese loc sâmbătă; duminică, boierii, ca de obicei, veniră îndată după prânz, să mai steie de vorbă, la cafeneaua din mijlocul târgului — Cafeneaua boierească, unde se băuse cu o seară mai nainte, dar în care, nu de multă vreme, începuseră să intre şi cei mai aşa, mai de mâna a doua, cum s-ar zice. Boierii îşi păstraseră în cafenea colţul dumnealor, cu covor aşternut pe jos, cu divan lângă perete şi cu mese de marmură în faţa lui.

Proprietarul, Ghiţă Evghenistul, cum îi zicea lumea, nu te-ar fi lăsat, odată cu capul, să te aşezi în colţul boieresc.

— Nu te amesteca unde nu-ţi fierbe oala, zicea râzând celui ce se încerca să calce obiceiul.

De mult ce primise şi slujise pe boieri ajunsese să se creadă şi el oarecum de neam; cu mare greu se hotărî să deschidă uşile şi altora, mai mititei. În cele din urmă, i se făcură atâtea neajunsuri din pricina aceasta, încât alergă într-una din zile cu lacrimile în ochi la boierul Buhtea:

— Ce e de făcut, Măria ta, că nu mă mai lasă tineretul ista să trăiesc.

— Dă, măi Ghiţă, alte vremuri, alţi oameni! Primeşte-i şi tu; ce-ai să faci? Păstrează-ne nouă locul din stânga şi dă drumul la oricine, căci mâini-poimâini, când ne-om cărăbăni de pe lumea asta, copiii tăi cu dânşii au să rămâie...

Pe ziua de azi, Ghiţă avea faţa întunecată de tot; primi pe boieri oftând, uitându-se cu ură în colţul din dreapta, unde filfizonii, gătiţi ca de nuntă, se adunau unul câte unul.

Gheorghe Neagu se lăsase aşteptat; în cele din urmă, sosi şi dânsul; fu primit cu mare veselie.

Boierii sfătuiau domol, sorbindu-şi în tihnă cafelele; nici nu ascultau glumele ce veneau înspre dânşii ca o ploaie de săgeţi. Noroc că boierul Furtună plecase de dimineaţă la o vie; dacă ar fi fost aici, poate că lucrurile n-ar fi rămas aşa: cum e dumnealui furios, le-ar fi dat îndată peste nas.

Peste câtva timp se coborî din trăsură şi boierul Buhtea; când zări pe Neagu, întoarse capul şi se duse întins la masa boierilor, de se aşeză cu spatele la dânsul.

La intrarea lui, tineretul coborî glasul.

— Ce dracu bre, parcă ne-ar fi frică de dânsul; ce-aţi amuţit aşa?

— Ştii una, Neagule? Eu găsesc că ar fi vremea să dai grozavului istuia peste nas, şopti un altul.

Gheorghe Neagu se îngâmfă, porunci şampanie şi turnă prin pahare.

— Să bem, băieţi, în sănătatea celor de acum.

Costache Negură, naşul lui Gheorghe Neagu, dete cu jale din cap:

— El bea vinuri scumpe şi bietul tată-său abia o duce de azi pe mâine.

Neagu mai porunci şampanie; sângele tinerilor prinse a clocoti, glasurile se ridicară din nou.

— Ar fi bine să ieşim de aici, au început să se obrăznicească, spuse Boierul.

Când să plece boierii, Neagu băgă de seamă şi se grăbi să vorbească:

— Aveţi dreptate voi: obiceiurile învechite trebuiesc călcate în picioare ca şi interesele personale. Ruginiţii, cu orice preţ, înlăturaţi.

Boierii îngălbeniră de mânie.

Buhtea se întoarse către Costache Negură şi zise liniştit, dar cu glasul tare:

— Să-i spui lui Mihalache, din partea mea, că rău a făcut că nu şi-a urecheat la vreme mucosul.

Apoi ieşi, cu capul sus, din cafenea, urmat de ceilalţi...

Tinerii amuţiră: tocmai după ce se duseseră boierii, îşi  veniră în fire de cele auzite. Neagu începu să strige în gura mare că-i va arăta el cine-i mucosul. Tinerii îi ţineau hangul; după părerea tuturor, duelul era de neînlăturat: „Auzi dumneata, să se insulte un deputat, reprezentantul păturii culte, alesul tinerilor — oamenii de viitor ai ţării!“

— Cu ce s-a simţit insultat? strigă unul. Neagu nu i-a spus-o personal. Dacă şi-a luat-o asupra dumisale, înseamnă că se cunoaşte singur mai bine de cum îl ştim noi.

— S-au dus vremurile dumisale; astăzi nu ne mai sperie cu bătrâneţea.

— Bătrân-nebătrân, cum ştie să arunce vorbele, trebuie să ştie să şi deie socoteală de ele, strigă Neagu.

Fireşte, după ce se domoliră puţin, se puse la cale duelul. Aleseră pe doi mai vorbăreţi, să se ducă la boier ca martori ai lui Neagu; acesta, cu ifosul lui, hotărî condiţiile. Aveau să se bată cu pistoalele: trei focuri, unul la 30 şi două la 25 de paşi; rănile uşoare să nu se ţină în seamă.

Unul se apropie de Neagu:

— Dar tu ştii că pe vremuri boierul a fost un trăgător vestit.

— O fi fost pe timpul lui Moruz, răspunse Neagu; azi nu-l vezi că tremură ca o gelatină?

Toţi râseră de spiritul lui Neagu.

Ş-apoi  nu era doar întâiul duel al lui Neagu; prin străinătate avusese cu ghiotura; rănise în toate. La lucruri de acest fel era un norocos de frunte. Luară înţelegere ca, într-un ceas, să se întâlnească la unul din ei, să chibzuiască răspunsul boierului, care se putea prea bine să nu primească; apoi se împrăştiară.

Dintre toţi, cel mai încredinţat că boierul Buhtea, cu toată bătrâneţea lui, o să primească duelul, era Gheorghe Neagu. Dânsul se gândea cu bucurie la faima care avea să-l acopere după acest duel, chiar dacă numai ar fi rănit pe boier. Ce vorbă! Era cea mai frumoasă întâmplare ce-i venea în viaţă, mai frumoasă chiar decât deputăţia. Ş-apoi se ducea mai încrezător ca totdeauna în norocul lui; ce spusese mai adineaore, că boierul o fi fost trăgător vestit pe  timpul lui Moruz, o spusese, nu din glumă, cum o luaseră ceilalţi, ci încredinţat că e aşa; pe când ochiul lui era tot atât de ager ca acum doi-trei ani în urmă...

Boierul îşi citea gazeta, când cei doi martori sunară clopoţelul.

Buhtea le ieşi înainte, de-i primi. În faţa lui, ifosul obişnuit al celor doi tineri pieri; începură foarte încurcaţi:

— Vă rugăm să ne iertaţi... O afacere... O afacere de onoare ne aduce... Suntem foarte mâhniţi...

Boierul zâmbi.

— Înţeleg mâhnirea dumneavoastră, şi e păcat, căci sunteţi tineri; în schimb, o să vă trimit pe doi bătrâni mai veseli.

Tot timpul cât vorbi, îi ţinu în picioare, în sală.

Martorii hotărâră locul de întâlnire cu boierii, apoi mai îngânară două-trei cuvinte şi-o  şterseră foarte bucuroşi că scăpau de cei doi ochi ce le  sfredeliseră într-o clipă toate gândurile. Când se văzură în trăsură, răsuflară din greu:

— Uf! Afurisit boier! Parcă l-ar fi chemat la chef; ce Dumnezeu, nici n-a tresărit. Cum i s-o fi părut lui Neagu că tremură? Îi cât un brad, omule!

La vestea că boierul primise să se bată, Neagu şi cu  prietenul lui săriră în sus de bucurie.

— E vorba că ne-a ţinut toată vremea în sală ca pe nişte câini.

Tinerii se înfuriară:

— Să nu-l cruţi, Neagule, ţipa care mai de care.

— Nu vă fie frică, le răspunse dânsul, vă curăţ eu pădurea de toate uscăturile, în scurtă vreme.

*

Buhtea trimise trăsura la conul Sandu Dragoş, cu o scrisoare prin care-l ruga să vie numaidecât împreună cu boierul Anghel Iuraşcu.

Într-un sfert de ceas, cei doi boieri suiau scările: conul Sandu Dragoş, scurt şi gros; conul Anghel Iuraşcu, de aceeaşi statură, dar mai slab. Până în susul scărilor, conul Sandu se făcuse numai o apă de năduşeală.

— Ne-ai adus pe sus, boierule, ce prăpăd o fi? Bietului Sandu i-a ieşit sufletul suind în fugă scările.

— Bine-aţi făcut că v-aţi grăbit, le spuse boierul, căci iată cum stă lucrul.

Ajunşi în odaie, boierul le povesti în câteva  cuvinte ce era şi de ce-i chemase.

Conului Anghel îi trecu veselia, iar conul Sandu rămase cu mâna în buzunarul unde-şi căuta batista, să se şteargă pe frunte.

— Boierule, începu conul Anghel, să-mi îngădui să-ţi vorbesc câteva cuvinte; eu cred că ar fi să te cobori prea jos primind să te baţi cu un om ca Gheorghe Neagu, pe care l-ai miluit de atâtea ori şi care, în schimb, te bârfeşte şi pe dumneata ca şi pe noi toţi.

Conul Sandu prinsese la suflet:

— Şi eu cred tot aşa, boierule, zise dânsul.

— Eu nu socotesc astfel, dragii mei, şi voi trebuie să faceţi ce vă rog eu, răspunse boierul. Gheorghe Neagu o fi el un om de nimic, dar astăzi are un loc în sfatul ţării; locul acesta l-am ţinut şi eu, şi tu, Sandule, şi bietul Pară până mai deunăzi; dacă nu cinstim omul, să cinstim locul pe care-l are el. Ş-apoi, boierilor, mâine-poimâine ne ducem; mai avem acolo câţiva ani de viaţă, nu vreau ca tocmai la sfârşit să lăsăm o amintire jignitoare, să se vorbească pe urma noastră ca pe urma unui neam de iepuri. Lumea te judecă după ce aude...; dar nu mă duc cu gândul să-l împuşc; uite, mi-i martor Dumnezeu.

Boierul se întoarse spre iconostas şi-şi făcu cruce.

— Tocmai asta mă nelinişteşte, boierule, răspunse conul Anghel. Ştiam eu, fără să-mi spui, că nu te duci cu gândul să-l omori, dar vezi că dânsul vine cu gândul să te ucidă. Boierule, omul acesta n-are suflet. N-o să te cruţe, Doamne fereşte. Bagă de seamă că nu cruţă nici pe cel care i-a dat  viaţa.

— Nu, coane Anghele, nu-l crede atât de fără suflet. Neagu face asta de fală.

— Boierule, o face ca să te omoare. Dar deoarece dumneata crezi că trebuie să te baţi, înseamnă că ai judecat bine. Iartă-mă că mi-am dat şi eu părerile, sufletul unui prieten se moaie uşor. Ne ducem.

— Să primiţi orice condiţii v-or pune şi să potriviţi ca mâine să ne batem cât mai de dimineaţă.

Boierii îşi luară ziua bună; Buhtea ieşi după ei în cerdac. Pe scara de jos, conul Sandu se întoarse:

— Te găsim mai târziu acasă, să-ţi aducem răspunsul?

—- Nu-i nevoie să vă trudiţi, dragii mei; mâine, la şase dimineaţă vă aştept să luăm împreună cafeaua; îmi veţi spune atunci cum aţi hotărât.

După ce plecară, Buhtea se plimbă puţin prin cerdac; gândurile îl ţinură câteva clipe legat de întâmplarea de  după prânz, apoi liniştea i se coborî în suflet. Nu era omul care să se lase pradă închipuirilor ce pun, atât de uşor, stăpânire pe minţile oamenilor slabi. Boierul se coborî în grădină şi-o luă printre teii ale căror ramuri se împreunau deasupra, cufundând aleea în întuneric; departe, la capătul celalt, apusul se zărea puţin, ca lumina unei candele ce clipoceşte într-un altar. Boierul se opri, privi într-acolo, apoi păşi uşor pe nisipul moale.

Îi lipseau copiii nepotului, ce-l întovărăşeau totdeauna în plimbările prin grădină. Amintirea lor îl făcu să zâmbească de mulţumire.

La capătul aleii grădina se prăvălea în vale; dincolo de umbra copacilor lumina izbucni ca o flacără. Boierul puse mâna streaşină deasupra ochilor şi rămase multă vreme cu privirile pierdute, până departe, în adâncul zării, unde bulgărele de aur se topise, înecând cerul şi pământul. Degrabă seara avea să se lase uşoară, ca aripa unei păsări ce vine de departe.

Târziu, boierul se întoarse în cerdac, unde îl aştepta masa. După ce gustă din mâncare, porunci de-i aduse  un jilţ, se aşeză într-însul şi-şi apinse o ţigară.

*

Vestea că Buhtea se va bate în duel străbătu ca fulgerul tot târgul.

Nimeni nu se aşteptase să ajungă lucrurile până aici. „La urma urmei, îşi ziceau cei mai mulţi, ce mai vor băieţii aceştia? Îşi aleseseră pe unul dintre ei, batjocoriseră, pe toate potecile, pe toţi cei dinaintea lor, şi-acum, când ajunseseră să le spuie bătrânilor în faţă cele ce scriseseră prin gazete, să provoace la duel pe cel care-i pusese la locul lor? Pe cine! Pe boierul Iorgu Buhtea, omul căruia nu era nimeni în ţinut să nu-i datorească recunoştinţă!“

În câteva ceasuri, tot târgul trecuse de partea boierului Buhtea. Boierii îşi chemară băieţii şi, sub jurământ de afurisenie, le luară cuvântul că nici nu se vor uita la cei din şleahta lui Neagu, care-şi necinsteau neamul.

Boierul Furtună află tocmai seara,  târziu, când se întoarse de la vie, vestea duelului.

Coana Măndiţa nu se pricepea cum să i-o spuie:

— Ştii, Vasile, că Gheorghe Neagu v-a făcut ruginiţi în cafenea?

Boierul se făcu foc:

— Măndiţo, astfel de lucruri să nu-mi spui mie. Eu nu vreau să ştiu ce se vorbeşte în dosul meu.

— Da vezi că cuscrul l-a făcut mucos.

— Ei şi? foarte bine i-a făcut.

— Mâine se bat cu pistoalele, Vasile dragă.

Boierul sări în sus:

— Ce spui?

Conul Vasile se repezi, îşi luă bastonul cel gros şi o porni pe uşă, curat ca o furtună.

Se duse întâi la boierul Iorgu: acesta se culcase. Atunci o luă înapoi spre boierul Trufanda. Îl zări în cerdac:

— E adevărat, Alecule, că Boierul se bate mâine cu nemernicul acela?

— Adevărat, Vasile.

— Aşa? atunci să-i arăt eu deputatului duel moldovenesc.

Şi se repezi îanoi spre cafenea.

Sângeros şi neiertător, boierul Furtună nu putuse în viaţa lui să se stăpânească.

Vestea aceasta îl tulburase ca niciodată. Intră în cafenea, se opri lângă uşă şi strigă lui Ghiţă de se cutremurară geamurile:

— Mă rog, aici îi deputatul? Aici îi nemernicul cela? Să-l învăţ eu cum se bate la duel.

Toţi încremeniseră. Neagu, spre norocul lui, lipsea; altfel, ar fi făcut cunoştinţă cu mâna de fier a boierului Furtună. Câţiva filfizoni se strecurară, care pe unde putură.

— Să-i spui, Ghiţă, că de mine nu scapă nici în bortă de şarpe. Aşa să-i spui, mă rog dumitale.

Apoi se întoarse către cei de primprejur:

— La asta aţi ajuns, să vă poarte copiii de nas! De dânşii s-aveţi parte!

Boierul Furtună izbi uşa şi ieşi. Cum ajunse acasă, începu să se plimbe prin odaie. Nu putu dormi toată noaptea. În zorii zilei, dădu poruncă să înhame caii şi porni la boierul Iorgu.

Trăsura boierului Furtună intră după trăsura în care veneau boierii Iuraşcu şi Dragoş. Buhtea le ieşi întru întâmpinare.

— Ce vânt, Vasile? îl întrebă, râzând, pe boierul Furtună.

— Acelaşi care i-a suflat şi pe dumnealor, răspunse el, arătând spre ceilalţi doi. Apoi, fără să se mai oprească:

— Nu zic, boierule, bine ai făcut că ai primit să te baţi, să nu creadă dumnealor că nu mai putem de frică, dar oricum, de eram ieri ziua aici, îl lipseam eu pe filfizon oricum de cinstea de a se bate cu dumneata în duel. Îi dădeam o învăţătură care să facă cel puţin cât jumătate din  cele ce n-a ştiut tată-său să-i deie.

Furtună spuse toate acestea repede, fără să răsufle; i se suise sângele în obraz.

— Linişteşte-te, Vasile, o să treacă şi asta.

— Ei, boierule, oricum de repede or trece, pe urma acestor fapte rămâne mult!

Intrară în casă. Feciorul îi pofti în sufragerie, unde-i aştepta cafeaua cu lapte. Se aşezară liniştiţi în jurul mesei. Dragoş apucă pe boierul Furtună de braţ:

— Închipuieşte-ţi, Vasile, boierul crede că Neagu  face lucrul acesta numai de fudulie, în vreme ce dânsul ţipa aseară pe toate potecile că o să-i arate el.

Boierului Furtună i se ridică iar sângele în obraz, se apropie de boierul Buhtea şi vorbi, privindu-l drept în ochi:

— Aşa! Iartă-mă, boierule, dacă ţi-oi spune o vorbă mare. Uite, jur pe Toader şi pe copiii lui, dacă te vei duce să te baţi cu gânduri de acestea; să-l culci la pământ, boierule. De-abia îi scăpa ţinutul şi pe tată-său de dânsul.

Buhtea îşi duse mâna pe frunte şi rămase câteva clipe gânditor.

— Dă, în adevăr, mare vorbă ai spus, Vasile; ce vrei, mie tot nu-mi vine să cred că-i atât de câinos la suflet... Dar mai ştii! adăugă gânditor boierul.

— Să ne mulţumim, Vasile, că vor să ne împuşte făţiş şi nu ne omoară pe la spate, noaptea, într-un colţ de uliţă, zise Iuraşcu.

Câteşipatru tăcură şi sorbiră cafeaua.

După ce sfârşiră, boierul Dragoş le spuse condiţiile şi locul. Aveau să se bată la opt ceasuri, în pădurea de la Cotul Luncii, într-o poiană  de lângă iaz.

Boierul Furtună se ridică de la masă şi începu să se plimbe furios:

— Şi mai crezi că nu vrea să te omoare când îţi pune astfel de condiţii! Filfizonul, ori că e nebun, ori o fi crezând că nu mai eşti în stare să ţii pistolul. Din două una.

Buhtea se ridică şi-şi luă pălăria.

— Să ne grăbim, o să fim tocmai bine acolo.

Boierii ieşiră în sală. Buhtea rămase în urmă; se duse în faţa iconostasului, îşi făcu de trei ori cruce, apoi ieşi liniştit după ceilalţi. În prag, şopti lui Furtună:

— Dacă s-o întâmpla ceva, să chemi pe Toader.

Furtună se gândi puţin:

— Boierule, merg şi eu.

— Nu se poate.

— Merg şi rămân în trăsură, de-o parte.

Peste câteva clipe cele două trăsuri ieşiră una după alta pe rohatca târgului.

*

O dimineaţă înecată în lumină. Cerul curat şi ca suflat cu aur în bătaia soarelui se înălţase parcă mai sus, doar va încăpea între dânsul şi pământ mai multă frumuseţe. Dealurile se înşirau unele după altele, acoperite de roada crudă, verde ca buraticul; până la ele, câmpuri întregi de romaniţă se aşterneau albe, ca nişte pânze; deasupra lor, lumânărelele îşi ridicau vârfurile bătute cu fluturi ce pâlpâiau repede din aripi, ca nişte flăcări gata să se stingă. Drumul mergea printre valurile de iarbă care, în faţă trăsurilor, păreau că se dau la o parte, apoi, la spate, se împreunau iarăşi. Deasupra, ciocârliile se ridicau sus-sus, bătând din aripi, ciripind prelung şi dulce. Departe, încolo, iazul: oglindă pe faţa căreia razele soarelui se sfărâmau într-o pulbere scânteietoare. Din marginea iazului se ridica pădurea; copacii parcă răsăreau din apă, împrăştiindu-se ca sub o vrajă, pe şesul din preajmă.

— Ce dimineaţă frumoasă, boierule! zise Dragoş.

Buhtea nu-l auzi. Frumuseţea aceasta îl răpise. Niciun gând nu-i cutreiera mintea, niciodată nu se simţise mai fericit, căci niciodată

firea nu i se păruse mai ademenitoare. Cât de departe era de cele ce trebuiau să se întâmple! Boierului Buhtea i se părea la început că merge la moşie, încolo,  după dealurile acelea, unde Toader cu nevasta şi copiii îl aşteptau. Apoi şi gândul acesta i se aşeză tihnit la fundul minţii, şi privirile i le răpiră câmpul cu lanurile şi zarea aurită.

În schimb, boierul Furtună privea toate acestea cu nişte ochi din care ţâşnea mânia, ca apa dintr-un izvor proaspăt. Nemernicia omenească îl înfuria până la nebunie. Se gândea dacă n-ar fi mai bine să oprească trăsura, să aştepte pe ceilalţi, căci credea că le luase înainte,  să umfle deputatul pe sus şi, într-o grabă de cai, să-i facă o baie în iaz, ca să-l vindece de fierbinţeală.

La boierul Furtună hotărârile, oricare ar fi fost ele, nu  sufereau întârziere; opri trăsura şi întrebă pe nişte ţărani ce treceau înspre târg:

— Aţi mai întâlnit vreo trăsură înaintea voastră?

— Sărutăm mâna, coane Vasile, una cu vro patru-cinci cuconaşi, pe la Cotul-Luncii, intra în pădure.

Furtună mormăi supărat şi dădu poruncă vizitiului să mâie înainte.

După câtăva  vreme trăsurile intrau în pădure. Buhtea cu cei doi martori ai săi se coborâră şi o luară încet spre locul de întâlnire. Mai la o parte era trăsura lui Neagu. Când ajunseră în poiană, martorii se salutară. Neagu parcă nici nu-i văzuse; îşi aprinse o ţigară şi se plimba cu mâna în buzunar. La vederea lui, boierul îşi aminti mai bine pentru ce venea aici şi simţi un dezgust ce, fără îndoială, i se arăta pe faţă, deoarece tinerii, luându-l drept un semn de frică, se duseră numaidecât de şoptiră ceva lui Neagu, care râse cu poftă.

Lipsea numai domnul Franţ. Peste câteva clipe însă, huruitul năbuşit al unor roate aducea vestea că doctorul venea şi el. Bietul om sări de departe din trăsură şi alergă către boier, rugându-l să-l ierte de întârziere. Era galben la faţă, căci până acum nu mai luase parte la niciun duel; pentru dânsul, aceste  fapte erau adevărate nebunii; n-avea ce se face acum, căci era doctorul de casă al boierului.

Adunându-se câteşipatru martorii, aleseră partea cea mai largă a poienii; unul dintre martorii lui Neagu şi boierul Iuraşcu măsurară pe rând treizeci de paşi. Boierul se aşeză liniştit într-un capăt, în celălalt Neagu, zâmbind ironic.

Traseră la sorţi pistoalele şi căzură ale lui Neagu; Dragoş le încărcă în faţa tuturor, apoi citi cu glas tare condiţiile. Nici unii, nici alţii nu se gândeau să mijlocească împăcarea; din partea boierului, acest pas ar fi fost o slăbiciune de care Neagu şi-ar fi bătut joc.

Totul fiind gata, martorii se dădură în lături; doctorul Franţ îngălbeni, tinerilor parcă li se mai stinsese încrederea; Neagu, cu privirea batjocoritoare, aştepta. Numai Buhtea, liniştit, se uita departe.

Iuraşcu le strigă:

— Fiţi gata!

Apoi, după ce numără de trei ori, porunci scurt şi apăsat:

— Foc!

Detunăturile răsunară deodată; pădurea clocoti ca într-o clipă de vijelie.

Boierul Buhtea ţinuse pistolul în sus, glonţul trecu prin frunzişul

copacului din faţă; câteva frunze rupte fluturară prin aer.

Fiecare rămase la locul lui.

Neagu, care se încredinţase că boierului în adevăr îi tremura mâna, părea grozav de mirat că şi dânsul trăsese rău. Nu înţelegea cum de nu lovise pe boier.

În această vreme, Iuraşcu se pregătea să măsoare cei cinci paşi ce trebuiau scăzuţi la al doilea foc, când domnul Franţ le strigă că boierul e rănit.

Toţi priviră miraţi; însuşi boierul nu înţelegea cum de nu simţise nicio durere. Domnul Franţ veni şi-i ridică mâna; o şuviţă de sânge i se cobora de sub mânecă printre degete. Doctorul îi ajută să-şi scoată redingota şi-i ridică uşor mâneca, udată de sânge, a cămăşii. Glonţul îi scrijelise puţin braţul. Doctorul lui Neagu se uită.

— O simplă zgârietură, zise el.

Dar domnul Franţ era pentru încetarea duelului.

— Dumneata eşti aici numai ca doctor, îi zise unul dintre tineri.

Boierul se uită la Iuraşcu; acesta îl înţelese.

— La loc, strigă dânsul.

Boierul îşi puse redingota; se măsurară câte doi paşi şi jumătate de la fiecare luptător, apoi, după ce aceştia îşi luară locurile, Dragoş încărcă din nou pistoalele.

Buhtea privi pe Neagu; ochii acestuia sticleau. Boierul înţelese că al doilea glonţ al lui Neagu avea să vie mai drept ca cel dintâi, îşi aduse aminte de cuvintele lui Furtună, tresări şi-şi incruntă sprâncenele.

Glasul lui Iuraşcu se auzi iarăşi, scurt şi apăsat:

— Foc!

Pădurea clocoti din nou. Mâna boierului căzu în jos, scăpând pistolul; glonţul îl lovise de astă dată în braţ. Neagu rămase puţin cu pistolul ridicat, apoi îl scăpă, aruncă o privire spre boier, se clătină şi căzu în genunchi, rostogolindu-se  pe o coastă. Sângele îl năbuşi pe gură, horcăi de câteva ori şi rămase nemişcat.

Doctorii alergară; domnul Franţ, tremurând, se plecă peste rănit, apoi, după câteva clipe abia, îngână:

— Este mort.

Filfizonii împietriseră în loc, galbeni ca moartea. Pe boierul Buhtea îl apucă un tremur uşor, ochii i se  umeziră şi un şir de lacrimi îi lunecă pe obraz.

— Haide, boierule.

Furtună, îngrijat, sărise din trăsură la cel dintâi foc şi ajunsese pe locul de luptă în clipa când Neagu cădea lovit drept în inimă; acum apucase pe boier de mână, să-l ducă spre trăsură: parcă şi lui i se muiase sufletul. Dar când îi văzu mâneca udă de sânge, se înfurie.

— Iată pe cine ai fi cruţat.

Sprijinit de către Furtună, boierul plecă, de-abia mergând, din poiană...

Când se coborî din trăsură acasă şi vroi să intre înăuntru, boierul Buhtea căzu în faţa uşii, ca lovit de trăsnet. Furtună şi cu slugile îl ridicară şi-l duseră pe un pat, îl desfăcură la piept şi-l stropiră cu apă, dar boierul nu dădea niciun semn de viaţă; tremurătura uşoară, ce-i mişcase faţa la început, se stinsese, şi acum părea că moartea îşi pusese stăpânire peste întreg trupul.

După câteva clipe, veni şi domnul Franţ; Furtună îl duse pe sus lângă boier. Doctorul se aşeză pe pat şi căută bolnavul cu mare băgare de seamă. Când ridică în sus capul, ochii boierului Furtună păreau că vor să-i smulgă răspunsul: întâmplarea ce avusese loc zdrobise sufletul boierului Buhtea; mâhnit peste măsură, avusese o năvălire de sânge la creier; de scăpat, doar o minune cerească dacă şi-ar fi trimis puterea. Inima cea de piatră a boierului Furtună se topi de astă dată ca un bulgăre de ceară într-o grămadă de jăratic, şi începu să plângă ca un copil.

Un vătaf încălecă şi porni la moşie, să cheme pe Toader.

.    .    .    .    .    .    .    .    .    .    .    .    .    .    .    .    .    .    .    .    .    .

Toţi doctorii din târg vegheară pe rând patul bolnavului. În trei zile, Toader ajunsese ca o umbră; boierii uitaseră de toate, nici nu mâncau, nici nu dormeau, stăteau toată ziua lângă doctori, aşteptând vreo veste mai îmbucurătoare: dar aceştia dădeau deznădăjduiţi din cap.

Boala boierului mâhni întreg ţinutul; dacă moartea lui Neagu era privită ca o răsplată, apropiatul sfârşit al boierului era ca o nefericire pentru toţi. Acum de-abia începeau a simţi lipsa  sufletului ales cum nu mai era altul.

În dimineaţa zilei a cincea, boierul Iorgu Buhtea se stinse fără nicio tresărire. Când se răspândi vestea morţii lui, norodul năvăli în curte... Fiecare trecu prin odaia încărcată cu flori, în mijlocul cărora boierul stătea în sicriu, cu faţa liniştită ca într-un somn cutreierat de vise senine. Toţi îi sărutau mâna; de o parte, boierii plângeau cu suspine, căci cu boierul Buhtea li se ducea şi lor o parte din suflet.

În ziua de îngropare, când boierii se pregăteau să coboare sicriul în pataşcă, o trăsură îşi făcea loc printre miile de oameni ce se strânseseră din întreg ţinutul. Şi nimănui nu-i venea să creadă că într-însa venea, îmbătrânit ca de o sută de ani, boierul Mihalache Neagu.

Câţiva îl ajutară să suie scările, iar boierul Furtună, când îl zări, se înduioşă şi-i ieşi în cale. Boierii se dădură  la o parte, iar bătrânul Neagu se ridică, tremurând, pe catafalc, şi căzu deasupra sicriului, în hohote de plâns:

— Iartă-mă, boierule, căci m-ai pedepsit de două ori, de două ori