miercuri, 12 septembrie 2012

Din povestile lui Emil Garleanu (5)

Cea dintâi durere

Am crescut pe uliţa boierească a Iaşului, pe „Podul-Verde“, cum i se zicea odată, în faţa grădinii lui Mihai-Vodă Sturza şi-n coasta pădurii Copoului. Am crescut pe uliţa din capătul căreia privirea pătrundea până departe, spre şesul întins, în fundul căruia Cetăţuia se ridica deodată, ca înălţată de nişte braţe uriaşe, mândre că pot scălda în razele soarelui un asemenea giuvaier. Am mai apucat încă pe cei de pe urmă boieri, îmbrăcaţi totdeauna în haină neagră, cu pălării înalte, rătăcind pe sub aleile de tei, cu ochii pierduţi în urmărirea unui vis ce nu se poate îndeplini. Îmi aduc aminte cum ascultam, toată ziua, trâmbiţele, al căror glas războinic făcea să răsune cazărmile ce ne înconjurau casa. Toată lumea militărească era tăbăruită lângă noi, „la deal“
Nu odată am rămas uimit, în poartă, când regimentul de linie pornea la paradă, cu tamburul-major în frunte, un ţigan cât un munte, purtând în cap o căciulă de urs, cât o baniţă de mare, haine numai aur, şi-n mână un buzdugan pe care îl azvârlea în aer de se rotea de două ori, apoi îl prindea în palmă şi-l ţinea o clipă sus, până ce clocotea glasul de tunet al tobei celei mari. Din poarta ogrăzii duceam mâna la pălărie, să salut milităreşte pe tata, care mergea călare în fruntea batalionului. Tata, parcă-l văd, se uita de sus, pleca sabia spre gâtul calului, ca să-mi răspundă, iar eu mă credeam un soldat straşnic.
Multe am văzut în uliţa aceasta, în multe întâmplări am fost şi eu amestecat, şi  multe lucruri de pe acea vreme sunt închise în sufletul meu. De unele nu-mi aduc aminte, îs ascunse bine colea, şi cine ştie dacă vreodată farmecul sau durerea lor vor răsări iarăşi în mintea mea, cum răsar, în unele nopţi, dârele luminoase ale fărâmiturilor de stele. Cine ştie! Dar unele din aceste întâmplări mi-au rămas săpate în amintire cu o atât de mare putere, încât oricând le pot vedea, le pot povesti, cum aş putea spune cea dintâi rugăciune pe care mama m-a învăţat s-o înşir: cu mâinile împreunate şi-n genunchi, în faţa icoanei de deasupra pătişorului meu...
De multe ori m-am gândit la cea dintâi durere ce-am simţit-o în inima mea de copil. O pot povesti aşa cum aş fi văzut-o aseară, cu înţelegerea mea de acum, cu ochii şi inima mea de atuncea... Poate să fi avut vreo cinci-şase ani. Într-o seară mă jucam în grădinuţa din faţă. Cum făceam grămezi de nisip, deodată clocoti strigătul grabnic şi deznădăjduit al trâmbiţei de foc. Şi într-o clipă năvăli, în goana nebună a cailor, şirul întreg de care cu soldaţi, ale căror căşti galbene tăiară repede o dungă luminoasă în înseratul zilei. Apoi a fost un învălmăşag de trăsuri, de călăreţi, de ofiţeri, de soldaţi alergând mai mulţi, sub comanda cuiva, sau singuri, în gâfâiala fugii. Se opreau unii pe alţii, se întrebau, sau îşi strigau vorbe de-abia spuse, apoi se aruncau în aceeaşi goană grozavă. Un soldat sosi cu un plic; după câteva clipe l-am văzut şi pe tata, cu chipul îngrijat, trecând pe lângă mine fără să mă vadă. Mă rezemasem de parmaclâc, în colţul grădinuţei, şi priveam cu plăcere la neobişnuita mişcare a uliţei. Peste puţin veni în fugă slujnica noastră, mătuşa Smaranda. Am văzut-o ieşind până în mijlocul străzii, ţipând speriată: „Vai de mine, arde târgul!“ Atunci m-am strecurat printre două jaluzele desprinse, şi bătrâna s-a trezit cu mine lângă dânsa. M-am uitat şi eu: în fund, cerul se rumenise, unde de fum negru se ridicau în văzduh şi, uneori, câte un smoc de scântei scăpăra ca nişte mărgele împrăştiate. Ne-am întors lângă poartă. Un călăreţ trecu în goană; nu mult după aceea, alte pâlcuri de soldaţi se perindară, ca nişte vedenii. Seara se aşezase uşoară; odată cu răcoarea ei, veni un miros acru şi înecăcios; rumeneala cuprinse tot cerul, iar vârfurile copacilor din grădina lui vodă se auriră; mişcate de vânt, păreau nişte flăcări ce ardeau legănându-se. Peste tot se întinsese o lumină dulce, de vis. Mătuşa Smaranda întrebă pe un trecător: „Mă rog dumitale, ce arde?“ Acesta îi răspunse din treacăt: „Uliţa Mare“. Bătrâna îşi rosti numele, cum obişnuia să facă la orice întâmplare ce-i redeştepta mila sau mâhnirea: „Smărăndiţă, Smărăndiţă!“ Şi iar se făcu tăcere. Numai de departe venea vuietul năbuşit al unui zbucium. Mă cuprinsese o frică neînţeleasă. Deodată, gândul mi se opri la mama, care plecase în târg. „Dar mama?“ întrebai îngrijat. Bâtrâna mă trase mai lângă dânsa şi-mi răspunse: „O să vie, conaşule, n-ai mata teamă“.
Nu ştiu cât vom fi stat în această aşteptare încordată. Mama nu mai venea, nici tata, care pornise pe urmă. Deodată răsunară nişte paşi trăgănaţi. Privirăm în lungul uliţei. În curând puturăm desluşi pe cei ce veneau: erau doi soldaţi care duceau o năsălie. În dreptul porţii dânşii se opriră: de sub pătura ce acoperea năsălia ieşea un horcăit răguşit, care se stingea cu totul o clipă, apoi izbucnea din nou. Am auzit bine şi mi-a rămas săpat în adâncul minţii fiecare cuvânt din convorbirea celor doi soldaţi. Cel dintâi se întoarse şi spuse, cu glas plin de spaimă: „Moare, măi“. „Da, moare“, îi răspunse celălalt. Întâiul urmă: „Să-l punem ici, în dosul porţii, să-şi deie sufletul în linişte“. „Să-l punem.“ Când zăriră pe mătuşa Smaranda, o trimiseră repede: „Fă-ţi pomană şi adu o lumânare.“
Bătrâna se zăpăci, alergă numaidecât, şi pe mine mă lăsă singurel lângă stâlpul porţii. Soldaţii nici nu mă văzură poate. Aşezară năsălia în ogradă, chiar lângă parmaclâcul grădinuţei, şi unul dintre ei ridică pătura. Lumina felinarului din faţă se întindea până acolo. Horcăitul se auzi desluşit, aerul serii parcă-i dase putere; cel ce sta întins, un pompier, înghiţea în gâlgâiri adânci, parcă ar fi băut, însetat, apă. O grijă de ceva ce nu înţelegeam mă făcuse şi mai mititel şi mă ţintuise locului. Pieptul pompierului se ridica des, ca nişte foi. „Scoate-i casca“, spuse unul dintre soldaţi. Celalt îi luă binişor casca.
Atunci se petrecu ceva groaznic. Pompierul scoase un strigăt de durere, un strigăt aşa de adânc, că mi s-a părut că ieşise din fundul unei hrube, de sub picioarele mele. Apoi, cu cea din urmă putere, vroi să se scoale, se prăvăli pe o coastă şi se răsturnă jos, trântind pe soldatul ce se plecase peste dânsul. Casca se rostogoli până lângă mine. Rănitul  rămase pe pământ, zbătându-se, iar faţa i se acoperi ca de un văl negru, ce se întindea cu încetul şi pe jos:  îi izvora sângele din cap.
Toate acestea s-au petrecut cât ai clipi. Nici n-am avut vreme să mă înspăimânt. Aproape în aceeaşi vreme putusem auzi, la spate, glasul mamei: „Ce-i aici?“ Apoi acel al tatei, întrebând pe soldaţi: „Ce e, ce faceţi?“ Când mama se apropie şi înţelese ce se petrecea, şi când, întorcându-se, mă zări pe mine, se azvârli, cu un ţipăt, să mă ieie în braţe: „Pentru numele lui Dumnezeu, ce cauţi tu aici?“ Mă ridică, apoi îmi întoarse capul cu mâna şi mi-l sprijini de umărul ei.
În această vreme veni şi mătuşa Smaranda. Am auzit scrâşnetul chibritului ce aprindea lumânarea, am auzit cele câteva cuvinte, întretăiate, ale soldatului ce povestea tatei: „Un zid dărâmat... da, peste dânsul... scos de sub dărâmăturile unei bolţi“... Apoi o clipă de linişte, şi pe urmă un suspin, un suspin lung, de uşurare, ca al unui om care se aşază să se odihnească după un drum lung. Simţii tremurul mamei. Tata o luă de braţ: „Hai, ce stai şi tu; hai, dragă“. În urmă, glasul bătrânei tânguia: „Smărăndiţă, Smărăndiţă!“
În noaptea aceea n-am putut dormi. Într-un răstimp mi se păru că lumina candelei se înalţă, se subţiază şi se toarce mereu din caierul luminat al  paharului, apoi se întinde de se strânge ghem împrejurul unei căşti mari ce spânzura deasupra patului meu. Am ţipat, a alergat mama lângă mine, şi toată noaptea mi-am simţit mâna într-a ei.
A doua zi m-am jucat, ca de obicei. Tot ce privisem cu o seară mai înainte se ştersese ca un vis. La întâmplarea din seara trecută nu mai gândeam, cum nu mai gândeam la zgâriiturile care mă usturaseră numai în clipa când mi le făcusem.
Dar a treia zi, rânduri-rânduri, soldaţi treceau în pas domol, cu toţi ofiţerii lor, cu drapelul şi cu goarnele ce sunau, duios, o rugăciune. „E o paradă, îmi spuse mama, care mă ţinea în braţe, o paradă, ştii, ca atunci când a venit generalul.“ Eu n-am crezut; căci de la fereastră am văzut sicriul purtat pe un tun, iar deasupra sicriului, casca. Şi atunci, din nou mi-a răsărit în minte seara aceea.
Din nou am văzut pompierul întins jos, vărsându-şi chinul în suspinul adânc ce mi se păruse că ieşise de sub pământ. Mi-am dat seama că  acum îl duceau undeva, departe, că-l luau de lângă toţi ai lui, săracul! Şi-am avut acea presimţire nedesluşită a despărţirii ce cândva nu se poate înlătura, presimţire  care se naşte odată cu noi. Nu pricepusem tot, dar înţelesesem destul. Şi, ca şi când cineva ar fi vrut  să mă despartă şi pe mine de mama, am cuprins-o de gât cu amândouă mâinile şi-am plâns, zguduitor, cea dintâi durere a mea.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

După mine!